Despre coaching… in pasi de tango

 

Am fost zilele acestea, pentru prima oara, la un curs de tango argentinian. Nu stiam foarte multe, dar am mers cu bucurie, curiozitate, atrasa de muzica, de imaginea unor cupluri frumoase pe care le-am  intalnit la o iesire organizata de BeSocialClub, dar, mai ales, de promisiunea unui…ceva.

Si ce legatura ar avea aceasta intamplare cu un articol despre…coaching? Cititi si poate rezoneaza ceva in voi, indiferent de numele pe care il poarta “imbratisarea” in care va aflati: tango, relatie, dans.

Inainte insa de a detalia, as vrea sa va raportati la barbat si femeie, in acest articol, ca la niste roluri. Daca voi spune, de exemplu, ca barbatul conduce, sa nu o luati ad litteram. As putea folosi, la fel de bine, termenul de “partener”, dar s-ar putea iar sa creez confuzii. Deci, considerati ca aceste roluri de “el” si “ea” sunt interschimbabile. In tango nu, dar in viata de zi cu zi, da.

Cum dansam intr-o relatie? Cum e cand sunt reguli si norme?

Cand intram intr-o relatie venim  cu reguli de acasa- modelul/ anti-modelul parintilor, un model propriu adaptat, imbunatatit, pe ici pe colo, ca urmare a altor relatii in care am stat; cu manual, carti, filme despre cum sa fii intr-o relatie functionala. Incercam sa ne pregatim , cu sau fara carti pe masa, din experienta personala sau a celorlalti.

Cum e la tango? Mi-a placut aici faptul ca am venit ca un “pahar gol”. Nu stiam nimic. Nu ma pregatisem dinainte cu nimic. In aparenta insa. Pentru ca aveam  disponibilitatea de a afla cum “functioneaza” cei doi in aceasta imbratisare…, aveam motivatia de-a intra intr-o relatie functionala, si, nu in ultimul rand, cumintenia de a-l asculta pe un altul- si aici ma refer la trainer- de a-mi spune CUM sa fac, cum e bine pentru mine si pentru celalalt.

Dupa doar o jumatate de ora, in care aflasem ca in tango nu sunt atat de multe reguli, ca e mult mai important sa fii tu insuti/ insati, in armonie si confort cu partenerul, am reusit sa fac, cu bucurie, primii pasi. Era “uau”, atat de usor- doar pentru ca cineva mi-a dat un minimum de reguli, la “pachet” insa cu responsabilitatea si pentru celalalt.

Cu ce resurse stam sau intram intr-o noua relatie?

Punem de la inceputul relatiei cartile cu reguli de functionare pe masa?

Si cum ar fi, ca, dincolo de muzica vrajita a iubirii romantice, care pare sa iti arate calea si fara reguli- sa ne ascultam unul pe altul despre cum vrem sa fim in doi, cum sa facem astfel incat sa nu ne calcam pe picioare, bratele sa nu stea crispate in imbratisare,  pur si simplu sa ne fie bine.

Cum ar fi sa ne trasam zonele de toleranta- “Nu suport sa iti lasi hainele aruncate”, de disponibilitate- “Acum, doar atat pot.”, neputinta- “Nu stiu cum sa fac sa depasesc aceasta stare.”, de vulnerabilitate- “Ma simt nesigur cand vine vorba despre acest subiect”.

Cum ar fi sa ne spunem de la bun inceput asteptarile, dorintele, cererile? Da, celalalt nu e “Zanul” nostru bun sa ne satisfaca aceste dorinte, dar nici sa ne citeasca gandurile nu poate. Macar sa stie incotro ne-am dori sa mearga aceasta relatie…

Cine conduce?

In tango, se pleaca de la “regula”- ca tot am inceput cu reguli- ca barbatul conduce dansul, ca el este raspunzator de starea de bine a femeii, ca el cauta din privire pe unde sa o poarte, avand grija de-a nu o calca pe picioare si lipi de ziduri, iar in acelasi timp, femeia, ca un receptacul, incearca sa sesizeze cea mai usoara micromiscare dinspre el, care o ghideaza, conduce in dans, stanga, dreapta, fata , spate…

As putea vorbi, de fapt, despre responsabilitatea de a fi in doi. Da, el da tonul miscarii, dar daca ea nu e pe “frecventa” lui, prezenta in aceasta relatie, oricat de bun dansator ar fi barbatul, tot la  dizarmonie s-ar ajunge.

Caci nu poti conduce pe cineva care nu isi doreste sa fie condus…

Si aici, cu  siguranta recunoasteti in jurul vostru, luptele pentru putere.

Cum e sa fii condus?

Cand am aflat de aceasta “regula”, ca el conduce, recunosc, m-am simtit in prima faza…usoara, deresponsabilizata. “Lasa sa invete el pasii, eu ma iau dupa el, ne descurcam noi cumva…”.

Da, este extrem de confortabil sa te simti pe maini sigure, sa nu ai povara gestionarii relatiei, sa te lasi pur si simplu…

In acelasi timp, a fi condus presupune sa te arati…vulnerabil, sa te deschizi mai mult inspre celalalt tocmai pentru a-l putea contine mai bine in lumea ta, a-i simti acele micromiscari, premergatoare gandului si cuvantului.

A fi in relatie, condus, nu inseamna insa a fi papusa de mutat de pe un picior pe altul. Inseamna sa fii viu, pentru a putea primi ceea ce celalalt iti daruieste. Acesta este, de fapt, darul tau pentru el, pentru ea.

Cum e sa conduci?

As putea spune ca nu am probleme cu a conduce, cu a-i spune celuilalt ce are de facut, incotro s-o apuce. La acest prim curs, fiind ceva nou pentru mine, m-am simtit insa scoasa din zona de confort si, am realizat ca acolo unde nu simt ca am competenta, nici nu imi doresc sa conduc. Din comoditate, frica de a nu gresi eu, de a nu fi judecata.

Dar cine are competenta de-a conduce o relatie, am putea intreba?

In cazul acestui dans, regula pare destul de clara- barbatul conduce…, dar ce lectie frumoasa a fost pentru mine de a intra- ca exercitiu- si in aceasta ipostaza a celui care trebuie sa isi asume rensponsabilitatea, chiar daca si el era la un prim curs si nu avea nici el competenta necesara, dar isi asumase si aceasta responsabilitatea de a-mi fi MIE bine.

Punandu-ma in “papucii” celui care conduce, am realizat ca nu e atat de usor si am apreciat si voi aprecia, cu siguranta, mai mult darul lui pentru mine.

 Si cum e sa nu mai dansezi cu partenerul tau?

O alta regula la acest curs este schimbul partenerilor. Am descoperit, asteptandu-ma de altfel, ca fiecare  aduce altceva, deoarece, cu fiecare sunt altcumva intr-o relatie: in armonie si bucurie cu sotul meu, desi mai greseam amandoi, stangace si nesigura cu un alt incepator necunoscut, recunoscatoare unde am vazut multa grija fata de mine- chiar de pasii amandurora erau in disonanta, si un pic agasata, cand am fost pusa la punct- cu siguranta, din dorinta de-a merge bine dansul.

Pe unii i-am descoperit extrem de grijulii in a-mi fi mie bine in timpul dansului, pe altii, atat de atenti asupra  lor in a nu gresi, incat greseam si mai mult…, pentru ca un altul sa imi spuna, predandu-mi responsabilitatea si mie, ca dansul nu merge atata timp cat eu ma uit la picioare, in loc sa fiu prezenta in relatie.

Cum e sa iesi din zona de confort?

Cochetez de mult cu dorinta de a urma un astfel de curs. Am gasit multe motive pentru a nu merge, dar cel mai puternic era, de fapt- si nedeclarat- frica de-a nu ma descurca.

Daca nu stiu sa fac fata dansului, daca gresesc, stangacia mea cum e vazuta din afara, kilogramele in plus cum se potrivesc imaginii mele despre cum ar trebui sa fie o dansatoare? Intrebari si intrebari…

A urma un astfel de curs- a se citi relatie- insemna a iesi din zona de confort. Am facut-o de-abia in momentul in care am avut exemplul, pe viu, al altor perechi de dansatori- cand au venit ei inspre mine si am rezonat cu ei, cu muzica si dorinta ascunsa in mine.

In acest stadiu al nevoii mele de schimbare, a iesi din zona de confort echivaleaza cu o provocare si nu cu discomfort. A trebuit sa astept acest timp al schimbarii. Si eu zic ca a meritat.

Obisnuinta vs. nou

La inceputul orei, dupa cateva exercitii, am ajuns in sfarsit, sa dansam tango. Mi se parea atat de usor…Balans, balans, un pas asa, altul asa…Ma simteam in siguranta in bratele sotului, sigura de miscari deoarece stiam pasii ce vor veni conform “schemei”. In momentul in care insa, el a improvizat, in dorinta de a schimba, m-am simtit intrigata, nu eram pregatita, eram stangace, crispata, pandind alte miscari neasteptate.

Si atunci mi-am pus intrebarea, dupa ani lungi de relatie, “eu cum intampin noul”? Cum e pentru mine sa schimb? Primesc cu bucurie, curiozitate, deschidere schimbarea sau o simt ca pe un dezechilibru? Si cum e sa accept ca e fireasca aceasta acomodare la nou, ca nu se intampla peste noapte acest…”tango”?

 In loc de concluzii

Am plecat acasa treji, mai treji in aceasta relatie in care suntem de ani de zile. Si mi-am dat seama, ca fara sa vrem am facut o sedinta de …coaching.

Partenerul/ partenera de dans poate sa iti fie un fel de …coach- te insoteste in a afla mai multe despre tine- pentru ca doar in relatie cu un altul poti sa te definesti-, te invita la o altfel de intalnire in care, intr-un cadru prestabilit, poti gasi frumusetea muzicii din cadrul relatiei, dar si stangacia si nesiguranta pasilor de inceput, a noului sau a vechilor obiceiuri.

Si uite asa,  am ajuns sa scriu si acest articol…cu gandul la alte seri in pasi de tango.

 

 

Atelier linistit-creative coaching

Cum e cand te auzi, cum e cand esti ascultat?

In liniste, constient, fara a fi judecat, pentru ceea ce spui, gandesti, simti?

Cum arata linistea pentru tine si ce se intampla cand in sfarsit, iti faci timp si te asezi, la adapost de zgomotul de afara, de marunte probleme, de nervi si alte “nebuneli”?!

Cum ar fi sa experimentezi aceasta intalnire cu tine, pentru ca  asta se va intampla la acest atelier.

De data aceasta eu nu iti mai dau tema, ci forma. Te voi lasa pe tine sa torni, ca intr-o pahar gol, ceea ce ai tu nevoie sa pui. Pentru tine, pentru ceea ce se intampla cu tine acum.

De ce sa vii la acest atelier?

Pentru a face cunostinta cu coaching-ul ca tehnica de lucru, dar si ca mod de interactiune cu tine si ceilalti.
Pentru a gasi raspunsuri la problemele tale.
Pentru a descoperi si constientiza care este potentialul tau.
Pentru a te deconecta de ce e in jur si a-ti reincarca bateriile.
Pentru a deveni mai creativ.

Vom fi un grup restrans, astfel incat sa avem timp sa ne cunoastem mai bine, dar in acelasi timp, suficient de multi pentru a ne vedea si prin ochii celorlalti sau a invata din experientele lor.

Vom exersa ascultarea activa, vom repeta (sau invata pentru cei noi) tehnici de coaching care ne pot ajuta in viata de zi cu zi, vom face exercitii de energizare, dar si de relaxare, ne vom “juca” un pic cu emisfera dreapta- prin exercitii de creativitate. Si totul in…liniste, asezat, fara zgomot, agitatie.

Sa ne putem auzi si intelege mai bine. Pe noi insine, unii pe altii.

Imi doresc sa mergi acasa mai relaxat, mai increzator, mai constient de ceea ce poti, deoarece coachingul pleaca intotdeauna de la aceasta premisa ca Tu ai un potential extraordinar.

Unde: Timisoara, sediul Centrul Active learning, Bd-ul Revolutiei din 1989, nr 7, ap. 4 ( la interfon), peste drum de Facultatea de Stomatologie
Cand: 18 mai
Ora: 17-19.30
Numar de participanti: 10 persoane
Investitia: 35 ron
Trainer si coach: Laura Dumbrava
Mai multe despre formarile mele in acest domeniu, aici.

Dat fiind numarul limitat de locuri, te rog sa confirmi doar daca stii sigur ca reusesti sa vii. Pentru mai multe detalii imi poti lasa mesaj aici, la contact, si te voi recontacta eu.

Te astept cu drag, cu zambetul pe buze, sa urzim solutii. In liniste.

Laura

Sa nu desparti vorba de fapta

Acesta este un articol scris de Daniela Tuleu pe blogul ei.

“Specialiștii cu experiență au identificat o serie de norme de conduită care, odată respectate, i-ar asigura unui manager calea spre succes. În același timp, cunoașterea lor le este utilă și subalternilor:

1. Respectă tu însuți normele impuse altora! Nu despărți vorba de faptă!

2. Tratează-ți angajații așa cum vrei să fii tratat tu însuți!

3. Stabilește de la început, clar, atribuțiile fiecărui angajat, pentru a-l premia sau a-l sancționa după reguli știute și acceptate!

4. Fii inflexibil în privința principiilor, dar suplu în forma de abordare sau de aplicare a lor!

5. Respectă întotdeauna cuvântul dat, pentru a te bucura de încrederea ce ți s-a acordat!

6. Fiecare angajat este o personalitate și are propria sa demnitate care trebuie respectată!

7. Încearcă să te pui în situația angajatului, pentru a-l înțelege și a-l trata diferențiat!

8. Nu cere subalternului tău imposibilul!

9. Pentru a fi înțeles și ascultat trebuie să știi să asculți și să înțelegi!

10. Orice salariat trebuie informat dinainte cu privire la orice schimbare care afectează situația sa în firmă!

11.Colaborarea unui angajat câștigată pe termen lung este mai prețioasă decât supunerea imediată!

12. Autoritatea se câștigă prin performanțe profesionale proprii și prin cunoștințe, nu prin constrângere și intimidare!

13. Înainte de a sancționa un angajat, încearcă să identifici cât din vină îți aparține!

14. Dacă vrei să ai angajați valoroși, ajută-i să-și depășească limitele!

Din cartea ”Jurnalism radio-curs practic de strategii operaționale”, autori: Marian Odangiu, Daniela Ciobanu, Violeta Ficard.

 

Hotul de timp

scris de Laura Dumbrava

Am scris cu cateva zile in urma un scurt articol despre time management.

Acum insa mi-am dat  seama ca am facut, fara sa imi dau seama, o deresponsabilizare a celui care ar trebui sa isi gestioneze timpul.

Intrebarile puse in acel articol, de genul cine te retine la telefon, cine iti rapeste din timp, nu fac decat sa duca spre altcineva. Altcineva e de vina, cand, adesea, mai mult decat credem, avem aceasta posibilitate de a dispune noi insine de timpul nostru.

Suntem managerul acestei resurse.

Bun, si acest “panseu” al meu la ce ar fi de folos?

Daca ma voi opri din a da vina pe celalalt e un pas. Daca voi invata in ce situatii si cum pot spune cu fermitate da sau nu celuilalt e un alt pas. Daca voi deveni eu insami constienta de timpii morti, pierduti, lalaiti, e un alt pas. Daca voi descoperi in ce relatii, de o parte sau de alta, sunt timpi morti, deja ma calific pentru postul de manager de timp.

Time management inseamna sa stii sa spui stop atunci cand o relatie ( face to face, via email, telefon, messenger) nu e ok pentru tine.

De aceea, cred, ne este greu sa facem time management, deoarece nu gestionam timp, ci relatii:

  • relatia cu un superior caruia simtim nevoia sa ii dam explicatii peste explicatii,
  •  relatia cu un prieten care, la capatul telefonului, povesteste vrute si nevrute,
  • relatia cu un operator sau vanzator care incearca “sa ne combine”,
  • relatia cu un subaltern care se justifica si iti realoca tie sarcina pentru ca el nu stie cum sa faca,
  • relatia cu un parinte, care, in nevoia lui de control, suna de cateva ori pe zi
  • relatia cu noi insine, nehotarati cand vine vorba de a lua o decizie

De aceea to-do-list-ul nu functioneaza intotdeauna, pentru ca stam in relatii si  timp cu oameni, nu cu puncte de bifat de pe o foaie.

 

 

 

Time management

Care sunt hotii tai de timp?

Cine te retine la telefon? Cat timp dintr-o zi?

Cate minute, ore iti petreci pe net, retele de socializare, verificandu-ti emailul?

Cand ai dat ultima oara dezabonare la emailuri pe care nu iti doresti sa le primesti?

Obisnuiesti sa iti faci un to-do-list?

Dar un check-list pentru a nu te intoarce din drum?

Cat stai in fata televizorului butonand telecomanda?

Cat timp petreci pe drumul spre/ dinspre serviciu?

Ale cui probleme le rezolvi?

Duci pana la capat ceea ce incepi?

Tragi de timp pentru a nu termina ceea ce ai de facut?

Ce e important si ce e prioritate pentru tine acum?

Deci, care sunt hotii tai de timp?

 

 

Despre etapele schimbarii. Iar

scris de Laura Dumbrava

sau cu piciorul rupt la…coach.

Adesea ma joc cu metafore, comparatii, alegorii. Da, suna ca la ora de limba romana. Creierul nostru stie insa sa se foloseasca foarte bine de simboluri, asadar, mizez pe asta si pe…intelegerea ta. Ideea e ca vreau sa fiu cat mai explicita si mai putin tehnica astfel incat sa intelegi ce cauta un picior rupt la… coach si nu la ortoped. De fapt, as vrea sa intelegi care sunt etapele schimbarii si de ce “retete” incercate de altii si propuse tie, cateodata functioneaza si altadata, nu.

Frectie la picior de lemn

Cu siguranta ai citit, auzit si ti s-a spus, cand erai cu garda jos: Daca vrei, poti! Nu te mai plange atata! Stiu ca esti in stare!

Ma raportez acum la client ca la un pacient care si-a rupt piciorul. Hai sa facem comparatia aceasta, sa avem o problema cat mai evidenta si mai acuta.

Daca esti jos, cu piciorul rupt, degeaba iti spun  hai ca poti, stii sa mergi.

Toate la timpul lor

Unde voiam, de  fapt, sa ajung: cand ni se intampla ceva, avem nevoie de un anumit timp in care sa ne obisnuim cu schimbarea. Creierul nostru trebuie sa inteleaga ca s-a intamplat ceva.

Mai apoi, avem nevoie de aceasta “jelire” a unei pierderi…mi-am rupt piciorul, ma doare, ce ma fac, nu mai ajung la lucru, nu mai joc fotbal etc. Da, aici pot interveni prietenii si sa spuna: Las’ ca te odihnesti mai mult, scapi de lucru, iti dam autografe pe gips.  Iar tu, in tine, spui NUUU! ( un mesaj implicit,  apropo de accident, ar fi un posibil mesaj al corpului de genul: “Buna, e timpul pentru un time-out.”).

Care e situatia, de fapt

Ca la doctor, si la coach, trebuie vazut care e situatia pacientului, pentru ca unuia cu piciorul rupt nu ii poti spune ca in Biblie, Ridica-te si mergi.

Asadar, cand un prieten va solicita ajutorul, verificati cat de rau e. Poate  are doar nevoie de un umar pe care sa planga, stiind clar amandoi ca nu prea aveti ce face in acel moment. Iar a-i da o carte cu “cum sa umbli”- aici ma refer la tot felul de articole, filme, carti motivationale ( pe aici intru si eu)- e ca si cum i-ai da ceai de musetel sa ii indrepti oasele. E gustos, dar nu ajuta. Si asta pentru ca el are alte nevoi. A nu se intelege ca nu are nevoie de inclusiv ce scriu eu acum, aici.  Are, dar depinde CAND, in ce stadiu al schimbarii, ajung astfel de informatii la el. Veti intelege imediat la ce ma refer.

In primul rand, are nevoie de o confirmare, constientizare, a faptului ca are o problema. Eu de aici plec. Verific in ce stadiu este, pentru ca in functie de acest stadiu, “prescriu” si “medicamentul”.

Ce verific printre altele este gradul de motivatie. Daca e motivatie, cata e -o si cuantific-, putem vorbi de schimbare, daca nu, putem sta de vorba, pur si simplu. E si asta o etapa si e nevoie de asta!!! Aici, varianta  “suna un prieten”, mai ales unul care stie sa te asculte, e cea mai buna cateodata. (Atentie insa la a nu-l “polua” pe celalalt. Isi are si el problemele lui- dar acesta e deja alt subiect de articol).

Care ar fi aceste stadii ale schimbarii:

1. Nu am absolut nicio problema. Cine si-a rupt piciorul…? Eu? Nu eu…

2. Constientizez, realizez, cu sau fara diagnostic de la “specialist”, ca am o problema. Piciorul meu e rupt.

3. Conturez deja un plan cu ce fac in aceste conditii.

4. Am deja piciorul in ghips, imi doresc sa ma fac bine.

5. Faza de recadere, s-ar putea sa mai imi rup piciorul deoarece am acum o predispozitie, o sensibilitate.

Despre aceste etape ale schimbarii am mai scris. Aici gasesi un articol in care am explicat fiecare faza. Ceea ce voiam azi sa punctez ( repunctez) este sa il tratam pe celalalt in functie de stadiul in care e cu schimbarea. Adica, sa nu dam sfaturi necerute, sa nu il agasam  cu Hai ca poti! sau, mai rau, Esti incapatanat, imi faci in ciuda, numai asa vrei!

No way! Lucrurile nu sunt doar albe sau negre. Sunt in…trepte!

Dupa ce ai citit toate acestea, te rog fa-ti un mic test si raspunde-ti la urmatoarele intrebari:

  1.  Ce e in mine, ce anume ma deranjeaza cand X imi spune ca ar fi bine sa fac o schimbare? Draga mea, ar fi bine sa inveti sa fii mai temperata!
  2.  Cum ii raspund si cat de tare ma deranjeaza intrebarea lui, sau, de  fapt, indemnul lui de-a ma schimba? Ahaa, adica nu ii place cum sunt…si oare cum sa ma schimb, am mai incercat de atatea ori sa fiu calma…
  3.  Cum restitui astfel de “invitatii” din partea altora la schimbare? Ii spun deschis ca sunt ok asa cum sunt, ca nu vreau sa ma schimb, ca am intentia, ca nu accept sfaturi de la altii…

Daca mai ai intrebari sa imi pui, sunt aici.

Cu drag,

Laura

De la moderator TV la life coach

Acest interviu mi-a fost luat pentru site-ul www.beezymami.ro, comunitatea mamelor antreprenor din randul carora fac si eu parte. Asadar sunt si eu Beezy mami.

Inainte de toate, Laura e mama a trei copii. In CV-ul ei profesional sunt scrise multe. Ne-am oprit insa la una dintre preocuparile ei din aceasta perioada, si anume, coaching-ul.

Beezy Mami: Laura, in CV-ul tau sunt multe formari. Ce faci acum?

Laura Dumbrava: Cum spun si la cursuri, in cartea mea de munca scrie jurnalist. Ar fi putut scrie si profesor- chiar am predat limba franceza o scurta perioada de timp- dar, la un moment dat , am urmat si Facultatea de Stiintele Comunicarii. Au trecut de atunci aproape 15 ani. Da, acum cand lansez invitatii la evenimente/ cursuri sau scriu articole de specialitate, ma semnez si “life coach”.

B.M.: Care e legatura cu coachingul?

Prin natura meseriei mele si, cred eu, prin felul meu de a fi, imi place sa “insotesc” povesti de viata. Care ar fi finalitatea? Celalalt sa isi gaseasca drumul propriu, solutiile potrivite lui, sa  isi rezolve anumite probleme, dileme, sa creasca, sa se regaseasca, sa performeze, caci stau ascunse in noi resurse pe care nu le folosim.

B.M.: Ce nu faci?

Nu dau solutii. Coaching-ul nu inseamna consiliere. Nu inseamna psihoterapie. Da, inseamna a-l ajuta pe celalalt sa fie mai bun. Cu coachingul ne situam intr-o zona de, sa ii spunem, normalitate, cu directia indreptata spre “mai bine”, spre excelenta.

B.M.: Ai facut o pregatire speciala pentru a fi coach?

Da, 8 luni de zile am fost formata de 4 traineri exceptionali. Ma formez in continuare deoarece imi doresc ca anul acesta sa iau si atestatul international.

B.M. Mai ai si alte formari pe partea de dezvoltare personala, de ce te-ai oprit la aceasta?

In primul rand, aici am simtit ca am competenta necesara. Nu poti sa predai ceva daca tu insuti nu esti pregatit. In plus, mai am si acreditarea de trainer pentru adulti. Mai apoi, in sfarsit, mi-am gasit eu insami raspuns la cum pot sa ies din rolul Salvatorului, dar in acelasi timp sa ii ajut si pe altii asa cum le este lor bine, nu cum cred eu. Solutiile sunt la ei, eu doar trebuie sa pun intrebarile potrivite. E o tehnica specifica in spate.

B.M: Si cum faci asta, organizatoric vorbind?

Colaborez cu o firma unde tin ateliere/ cursuri sau fac sedinte individuale de coaching. De asemenea, pe Facebook am creat o pagina unde ofer informatii specifice. Pagina se cheama Ateliere de life coaching, la fel ca numele cursurilor pe care le tin si ca numele blogului personal.

B.M.: Cei care vin aici despre ce invata?

Eu am o vorba: ce vrei?!… pestii -resurse epuizabile-, solutii date de altii care ti se potrivesc sau nu- sau …undita, adica o tehnica prin care poti tu insuti sa te ajuti, fara a mai apela la altii. Cam aceasta este dorinta/ ambitia mea: de a le da si altora aceasta “undita”. Dar, ca sa fiu un pic mai specifica, uite, un modul a fost despre managementul conflictului, iar in altul am vorbit despre schimbare- mai exact, despre coaching-ul comportamental. Cursurile mele se cheama  Ateliere de Life coaching– asadar, abordam o gama variata de subiecte, in functie de nevoile participantilor: relatia cu partenerul, cu copilul, cu parintii, dileme legate de “job”, managementul emotiilor s.a.m.d…plaja de subiecte e foarte larga.

B.M.: Cum impaci si viata de familie cu aceasta activitate precum si cu altele?

Cand iti doresti ceva anume, cred cu tarie ca vin inspre tine “ajutoare”. Asa e si in cazul meu. Am persoane dragi si de incredere care ma ajuta cu copiii in special. De asemenea, tine si de…time management. Sunt implicata in multe proiecte, dar am grija “sa iau cat pot duce”, tinand cont in permanenta ca in acest moment, prioritari sunt copiii. Iar coaching-ul imi ofera flexibilitate ca program. Da, vin in intampinarea clientilor, dar pot si eu sa stabilesc un program care sa nu disturbe timpul alocat familiei.

Cam asta e in mare ce fac. Mai multe detalii despre mine si activitatea mea gasiti pe www.lauradumbrava.ro

Multumesc inca o data pentru oportunitatea de a fi aici, alaturi de voi, alte mamici…beezy.

 

La mijloc de an nou si vechi

scris de Laura Dumbrava

 La final de an se poarta bilanturile.

Eu fac prajituri, sau bricolez, sau ma joc cu copiii si sporovaiesc cu sotul. Sau, uite, scriu acesta articol.

Nu imi fac bilantul la ce a fost nu pentru ca as fi mai deosebita decat altii, ci pentru ca, la fel ca in fiecare zi, imi fac un “to do list” pe anul ce sta sa vina. Ma uit inspre ceea ce urmeaza sa fac, stand insa si cu fata inspre “restantele” din anul ce tocmai a trecut.

Din aceasta perspectiva, “la mijloc de an nou si vechi”, incep sa cern, ce e important pentru mine, pentru familia mea, pentru oamenii care imi sunt alaturi sau vin inspre mine in diferite situatii.

Si, uitandu-ma in urma, imi place sa constat ca dorintele/ nevoile/ visurile mi se implinesc sau le implinesc in asa de nebanuite feluri prin aceste relatii in care, neintamplator, ma asez, construiesc sau plec.

Si asta nu mi se intampla numai mie!

Va multumesc tuturor care m-ati insotit in acest an sau care v-ati lasat insotiti de mine, prin noua mea profesie, aceea de coach.

Doar in relatie cu voi mi-am putut da mie insami raspuns cine sunt si care este in continuare “to do list-ul” meu.

Un an nou cu bucurie sa aveti, oameni frumosi sa va iasa in cale, intelepciunea de-a recunoaste ce puteti schimba si puterea de-a accepta ca, uneori, lucrurile asa trebuie sa se intample.

Nu stiu ce ne va aduce anul, dar privesc cu optimism acest nou anotimp din viata mea si mii de scantei din acest optimism pleaca acum inspre voi, dintr-un click pe monitor.

Calde imbratisari,

cu drag,

Laura

Despre demarketing sau “intinde-te cat ti-e plapuma”

Scris de Laura Dumbrava

Desi am facut in facultate marketing, nu tin minte sa ne fi vorbit cineva despre demarketing.

Recitindu-l insa pe Philip Kotler, parintele marketingului, realizez mai bine ce s-a intamplat cu unul dintre proiectele mele si ce se intampla cu vanzatorii de servicii sau bunuri care iti iau comanda, iti spun ca te servesc si astepti  adunand frustrarea de-a nu-ti fi oferit produsul la timp sau e de o calitate indoielnica, facut in graba.  Si nu e vorba ca nu sunt seriosi, buni profesionisti ( bun, nu neg ca nu exista si neprofesionisti), ci pur si simplu nu gestioneaza supracererea cu mijloacele de productie, resursa umana de care dispun la momentul respectiv.

Sa va spun acum  din experienta  mea personala de antreprenor si veti intelege mai bine ce este demarketing-ul ( care nu este opusul marketingului) si la ce foloseste el.

In urma cu cativa ani mi-am deschis o firma. Microintreprindere. Cu tot “tacamul”, productie, importuri, dari la stat. Si ca la orice business, mi-am facut si un plan de afaceri, care plan de afaceri spunea ca pot sa fac, adica sa produc de zeci de milioane de lei pe luna. Toate bune si frumoase pana au inceput sa vina comenzi peste comenzi…si nu refuzam pentru ca aveam un plan de afaceri pe care, in ambitia si avantul meu, tineam sa il fac.

Ce ar fi trebuit sa fac?! Kotler propune doua stategii in cazul supracererii: fie maresti pretul, fie reduci publicitatea astfel incat sa limitezi cererea. Sau, mai exista varianta sa faci marketing selectiv, adica vizezi doar un anumit produs care nu este profitabil si acolo faci demarketing pe o perioada limitata.

Frica mea de atunci si probabil si a altor antreprenori care nu te refuza  este ca sa nu cumva clientul sa mearga la concurenta si sa fie pierdut atat pe moment cat si “for ever”. ( de exemplu, ai comandat mobila pentru care ai platit un avans considerabil si nu vine in timpul care ti s-a promis, te-ai programat la epilat si sta lumea gramada la rand, ti-ai comandat prin posta un set de bijuterii care nu mai soseste etc).

Ce am pierdut atunci nu a fost un client sau cativa, ci au fost toti clientii, pentru ca la un moment dat, cand se ingramadisera mai multe proiecte in viata personala si profesionala am spus “STOP joc”. Nu mai pot. Nu asa. Nu mai vreau sa fiu “workoholica”, nu mai vreau si nu mai pot sa ma trezesc la 5 dimineata ca sa onorez comenzile, sa nu mai ies cu prietenii, sa imi vad copilul iesind cu bona in parc, sa ma invart doar in jurul unei cifre de afaceri care trebuie atinse. Ca sa imi dovedesc mie ce? Ca pot?! Da, pot. Cu ce pret insa?!

De atunci m-am reprofilat. Si ca business, si ca viziune. Iau si duc atat cat imi permite meseria de mama– caci inainte de toate aceasta este momentan meseria mea. Am trei copii si in functie de ei imi fac si celelalte… meserii.

De aceea, la o intalnire cu un client cand m-a intrebat de disponibilitatea mea i-am spus: “Am o intrebare pe care mi-o pun cand trebuie sa aleg: ce e mai important si ce e prioritate acum?”. Copiii sunt o prioritate, de aceea nu ma mai inham la ce nu pot duce si nu vreau sa fac promisiuni desarte.

Da, este frustrant sa nu dispui de timpul tau, sa refuzi clienti sau sa le dai de inteles ca nu esti disponibil sau flexibil, dar intre a pierde din nou toti clientii sau unii clienti, aleg acum, cu lectia invatata, a doua varianta.

Pentru ca acum stiu mai bine ca demarketing  in meseria de mama nu exista, in celelalte businessuri, da.

Ganditi-va asadar cand faceti ceva, cat puteti duce si cu ce pret.