copil

Scris de Laura Dumbrava

Cata frustrare, si lacrimi, si jale, si urlete, si disperare in acest omulet ramas fara aer!

In cartile de parintit stau inghesuite si maltratate toate aceste sentimente atat de rascolitoare sub numele savant de “tantrum”. Copilul are tantrum, copilul are nevoie de “time-out”, copilul are…ceva!

Ce nume complicat, ce eticheta grea, sofisticata!

Si cat de fidela ii sunt in a-i oglindi toate starile! Si cum, in dorinta mea de a-l obloji, imi vine si mie sa strig…pentru nevoia mea de liniste si pentru a-mi jeli aceasta neputinta de-a nu-i putea fi de folos propriului meu copil.

Si realizez, acum, in timp ce imi beau cafeaua si e liniste, ca toate acestea ne pregatesc pe amandoi sa fim treji si prezenti in aceasta relatie unul cate unul. Simbioza in care am stat se desface atat de dureros si totusi , e atat de multa nevoie de a-i da drumul sa afle cine e el. Si cine sunt eu cand nu mai sunt mama care hraneste doar dorinte.  Pentru ca, de fapt, jelim impreuna aceasta desfacere din coconul in care, mamica, am daruit neconditionat si el a cerut neconditionat, in care darurile dintre noi se ofereau si primeau firesc si usor. Dau si primesc, primesc si dau.

Iar acum trebuie sa devin si mama…mama care spune “nu”, mama care conditioneaza, mama care ingradeste, mama care refuza.

Mi-e frica, da, mi-e frica, teama, sunt cu urechile ciulite, la panda, sa nu mai trezesc in el toate aceste uragane care vin si in lumea mea.

Mi-e frica pentru mine si pentru el.

Nu stiu de cate ori pe zi se va mai intampla sa vina acest tavalug savant peste noi, nu stiu ce sa fac cu copilul- pentru ca nu caut sa fac ceva cu el- stiu doar ca am aceste doua brate care pot sa il cuprinda cand mi-o va cere. Pauza la iubire nu am.

Cine a trecut prin aceste crize stie cat sunt de rascolitoare, de greu de continut atat de copil, cat si de cei apropiati. Tendinta fireasca, din empatie, ar fi sa il ajutam sa se calmeze…

Si cream un intreg arsenal de linistire. Da, trebuie sa il linistim, sa ne linistim. Am aceasta convingere ca un copil nu poate sa isi asume responsabilitatea de-a se autolinisti, se ambaleaza atat de mult incat nu mai stie cum sa se opreasca.

De aceea nu sunt pentru “time-out”, pentru a-si cauta singur butonul de OFF. Nu stie, nu poate, nu e treaba lui!!!

Nu sunt insa pentru a opri cu orice pret aceste stari. Mi-e greu, recunosc, si mie, in toata dificultatea momentului, sa realizez cand e momentul sa intervin. Retete de genul “stai 5 minute si mai apoi baga-l in seama, fa-te ca esti suparata, ofera-i ceva la schimb, distrage-i atentia” nu cred ca sunt cele mai potrivite- asta nu inseamna ca nu le incerc. Ba da, le incerc, imi dau toata silinta sa fiu de valoare!

Dar, in toata aceasta cautare febrila a leacului pentru tantrum,  am mai descoperit ceva despre mine si el: invat, exersez o data cu el, cum e in lumea lui. Caut sa intru “in ritm” cu copilul meu, in “muzica” lui. Daaa, e dureros pentru ca asa ma intalnesc si experimentez toata starea lui de “ne-bine”. Dar trebuie sa intru in lumea lui pentru a simti cand si cum ii este lui bine.

As putea sa ocolesc aceste situatii. E insa evitarea o solutie? Cu orice pret? As putea sa spun GATA, sa spun inca o data NU…Dar cand ii spun “stop!” ii sunt de folos? Stiu,  suna paradoxal, cum sa nu vrei sa il ajuti sa se calmeze!?

Mi-as pune insa si intrebarea: Pentru cine as vrea sa se calmeze? Pentru el, pentru mine, pentru relatia noastra?

Il ajut spunandu-i NU starilor lui de frustrare si jale? Manutele acestea care in plans se indreapta catre mine ce spun? Il cer pe NU, inca o data?!

Intru in lumea lui, sunt prinsa in furia lui, poate si ridic tonul sau ii soptesc leganat, timid, “gata, gata”…il iau in brate… zvarcolindu-se, ma cere, ii pun mana usor pe spatele micut care mi se cuibareste in toata palma si freamata de atata plans. Inchid ochii si ma las dusa in lumea lui. Si il ascult pe acest copil, copilul meu, care imi sopteste urland:

Primeste-ma asa cum sunt!

Te iubesc, mami, chiar si atunci cand nu stii ce sa faci cu mine!

Te iubesc, mami, pentru ca esti cu mine!

Nu conteaza  ce sunete, si urlete, si tunete sunt acum in relatia noastra, te iubesc, mami, ca poti sa fii mami mea si cand nu sunt vesel, si ascultator, si docil!

Te iubesc, mami, chiar si atunci, cand crezi ca nu poti sa fii de valoare administrandu-mi medicamente pentru tantrum.

Te iubesc, mami, pentru aceste “nepauze” in a-mi arata ca ma iubesti. Oricum sunt!

Iar acum, draga mama, imbratiseaza-ti pruncul si cere-i iertare pentru toate neputintele tale si spune-i simplu si cald TE IUBESC!

Caci tantrum-ul “va sa vie” oricum. E invitatia lui pentru tine. In lumea lui.

Va imbratisez cald, empatic, cu drag

Laura

 

 

 

 

 

Comentarii