laura tv

 Scris de Laura Dumbrava

Fac televiziune de mai bine de 15 ani si una dintre provocarile pe care le-am intampinat a fost cea legata de dictie.

In momentul in care a trebuit sa dau proba de “voce autorizata”, adica sa pot citi pe post eu insami textele pe care le scriam, am aflat ca mai am de muncit. Faceam moderare si prezentare in continuare, dar pentru stiri si reportaje, unde eram doar…voce, trebuia sa mai exersez.

Intr-o prima faza, nu am inteles unde greseam si, mai ales, ce trebuia “reparat”. Mai apoi, facand anumite cursuri de dictie, am primit si “diagnosticul” de la trainer. Aveam “e”-urile moi, o trasatura specifica Ardealului- zona in care am copilarit. Acesta era “pacatul” meu capital. Va dau un exemplu: cuvantul cafea suna cafia. Si acum, in conversatiile cotidiene,  las “cafiaua” sa ma eticheteze. In zona Banatului sau a Ardealulului urechea ne este atat de obisnuita cu o astfel de pronuntie, incat nici nu mai sesizam la noi sau la ceilalti ca ar fi vreo deviere  de la limba literara (ca o paranteza: la cursurile de fonetica si dialectologie din facultate, ni s-a spus cum “sta treaba”, dar nu aveam nevoia de a corecta in mod expres. Inca.)

Ideea care e: vei corecta doar ce afli/ ti se spune ca e de corectat. Pana nu sesizezi ca e vreo problema,  nu vei face nicio schimbare. Pana la 23 de ani, faptul ca spuneam cafia in loc de cafea  nu avea nicio relevanta. De fapt, nici nu stiam ca gresesc!!!

De ce ar fi important cum spunem?

Daca emitatorul nu vorbeste corect, clar ( si aici ma refer nu la continut, ci la forma)  sunt toate sansele ca mesajul sa ajunga distorsionat la receptor. Cand tinem o prezentare in fata unui client, in fata colegilor sau chiar cand emitem o cerere la un ghiseu este foarte important ca dinspre noi mesajul sa plece nebruiat. E ca si cum ai vrea sa asculti muzica la un radio care merge bine. Te bucuri de melodie si mai si intelegi ce e acolo. Altcumva, te trezesti ca te deranjeaza ceva, nu mai ai rabdare sa asculti, muti postul in cautarea…claritatii.

Sa vedem cateva probleme ( nu le-as spune greseli) de dictie si de vorbire. Precizez: nu sunt un expert in asta, spicuiesc doar din experienta personala, tinand cont ca e ceva care ma intereseaza de ani buni. Si exersez in continuare, cu ochii si urechea pe mine si pe altii.

1.Ritmul foarte rapid. Sunt persoane care cand trebuie sa tina o prezentare vorbesc foarte repede, incalecand litere, cuvinte, balbaindu-se. O cauza poate sa fie anxietatea, teama de a vorbi in public, de a expune o idee. In aceste situatii apare  hiperventilatia, persoana respira foarte repede, ca si cum ar fugari-o cineva. “Cand oamenii se simt anxiosi tind sa vorbeasca mai repede si mai putin, pentru a nu sta mult in centrul atentiei (…) Persoanele care respira normal- adica lent si introducand in plamani un volum mare de aer- tind sa fie mai stabile emotional si sa aiba mai multa incredere in sine”, Peter Collet, Cartea gesturilor, Editura Trei. Din acest punct de vedere, imaginati-va ce va transmite un vorbitor sigur pe el sau unul anxios.

2.Apertura gurii foarte mica. Sunt persoane care nu deschid gura cand vorbesc. Isi tin dintii foarte apropiati. Sau sunt altele  care vorbesc din coltul gurii. (Se poate recurge la acest fel de a vorbi pentru a marca schimbarea intr-un registru mai intim.) De curiozitate, inchideti sonorul la televizor si priviti un talk-show. Uitati-va doar la buze, cat de simetrice sunt colturile in timpul discutiei sau cat de inchisa este gura vorbitorului. La unele persoane aproape ca nu vezi ca vorbesc. Si tot de curiozitate, incercati sa spuneti “apa”, tinand buzele ca pentru sunetul “u”. Va iese?! Nu! Apertura e “de vina” ( revin la acest punct).

3. Regionalisme. Va spuneam mai sus de e-urile “moi”, specifice Ardealului, fiecare zona istorica isi are insa particularitati care pot fi evitate in timpul unui discurs. Atentie, s-ar putea ca urechea sa nici nu mai faca diferenta intre cum e literar si cum nu e. Pentru a pronunta corect, trebuie sa va asigurati ca auziti corect. De obicei, cineva din afara zonei unde locuiti isi va da seama mult mai bine unde anume gresiti.

4. Pronuntie neclara. Sunetele nu sunt pronuntate, articulate clar. Cuvintele sunt inganate. Copiii au de obicei, un astfel de discurs, din care intelegi mai greu ce vor sa spuna. Tine de exercitiu, de antrenament.

5.Tonul inalt. Fiti atenti la persoanele care sunt suparate, furioase sau emotionate- dintr-o data au vocea mai “ascutita” care te “zgaraie” la ureche, in timp ce un timbru mai gros aduce calm, liniste, siguranta. “Anxietatea este vizibila si in voce. Cand o persoana traieste un sentiment de anxietate, se inregistreaza o crestere generala a tensiunii musculare, si acest lucru face vocea sa devina mai ascutita(…). Perturbarile inaltimii vocii- pe care lingvistii le numesc << tremuraturi ale vocii>> sau <<tremor>>- sunt si ele indicator al anxietatii.” Petter Coller, Cartea gesturilor, Editura Trei.

6.Volumul mic. O voce soptita, “mica”, nu are cum sa fie auzita. Revenind iar la indicatorii anxietatii am putea cu usurinta sa recunoastem in soapta, frica de a spune, de a vorbi in public. Remediul nu e insa vorba…”strigata”. Volum mare inseamna o voce puternica, auzita, care sa ajunga la urechea receptorului.

 7. Vocea uscata. “Unul dintre primele semne ale unei stari de anxietate este uscarea gurii. Ea este determinata de o incetare temporara a activitatii glandelor salivare. Vocea suna uscat si mecanic”(Petter Collet).  Paharele cu apa pe care  le vedeti la televizor pe mesele de la talkshow-uri sa stiti ca nu sunt de decor.

Acestea ar fi cateva dintre problemele pe care le-am intalnit, fie la mine personal, fie la altii.

Bun, si ce ar fi de facut?! “Remedii” exista, unele sunt exercitii care tin stric de o anumita zona de “antrenare” a aparatului fonator, altele vizeaza schimbarea unei atitudini.

Promit, punctual, sa revin in partea a doua. E un subiect prea pe placul meu pentru a-l fusari in cateva randuri.

Pana atunci, cu ce am scris mai sus, incercati sa va observati pe voi si pe altii, poate va gasiti vreun…e buclucas.

Laura

Comentarii