Coaching

Ce e important pentru tine acum?

La asa intrebare, asa raspuns

Se spune ca raspunsurile sunt in noi, asteapta cumva intrebarile potrivite ca sa iasa la iveala. Intreaba si asculta. Te intreaba si te asculta,…daca esti tu cu tine insuti.

Asadar, pana ajungi la raspunsurile potrivite trebuie sa stii sa pui/ sa auzi intrebarea potrivita. Asta se intampla intr-o sedinta de coaching. Asta face coach-ul, dar poti face si tu.

Una dintre intrebarile de la care se poate porni ar fi: ce e important pentru tine acum?

Cat de important pentru tine este sa…?

Cum iti vei da seama ca asta e important pentru tine?

Ce ai pus astazi pe agenda ta si ce e cu adevarat important din ea?

Cat de des te invinovatesti ca nu faci lucruri care, de fapt, nu au nicio importanta pentru tine?

 Ce s-a intamplat azi cu adevarat important pentru tine?

 De ce e important sa faci ceva anume si nu altceva?

Mi-am dat seama de puterea unei astfel de intrebari inainte sa fac cursul de coaching, inainte sa stiu ca exista o intreaga teorie si…practica despre a pune intrebari, a asculta, a discerne. Iar intrebarea a venit dinspre un copil. Am avut insa disponibilitatea sa aud si sa inteleg intrebarea, sa invat ceva din asta si implicit sa imi dau singura raspunsul…potrivit.

Mama, ce e mai important, oala sau copilul?!

M-a intrebat la un moment dat baiatul meu de 8 ani,…cand de zor spalam vase in bucatarie si eram cu gandul la atatea alte treburi …gospodaresti. Iar copilul meu tinea neaparat sa-mi arate ceva si eu il amanam pentru a nu stiu cata oara.

Si, brusc, am avut o revelatie.

Cine/ce mai putea sa astepte, cine avea nevoie de privirea, aprecierea mea, pentru cine timpul nu statea in loc, cine avea cu adevarat nevoie de mine : copilul sau…oala?

De atunci, cand trebuie sa fac o alegere, cand ma simt presata din mai multe parti, imi pun aceasta intrebare aparent atat de banala :

Ce e mai important pentru mine acum?

Si dintr-o data, lucrurile se lumineaza, raspunsul vine simplu, nefortat si ce e esential, actionez in consecinta , in congruenta cu mine. Stiu ca alegerea pe care am facut-o e cea mai buna, nu mai privesc inapoi gandindu-ma “dar daca era mai bine sa…”. Intrebarea potrivita imi da siguranta unui raspuns potrivit.

Asadar, pentru tine ce e mai important acum?

La capatul acestor randuri sigur ai un raspuns. Cel potrivit. Tie.

Cu drag,
Laura

 

Coach-ul, asiguratorul si accidentele emotionale

Ne asiguram masina, casa, televizorul,  piciorul rupt la fotbal, studiile copilului, viata. Asiguram un ipotetic viitor. Si, cel mai adesea, ne raportam la o pierdere. Economisim, punem bani la ciorapi dupa calcule si grafice precise, risc inalt, risc scazut, e treaba brokerului de asigurari sa ne spuna detaliile, iar noi sa alegem: dupa nevoi, dorinte si buget.  Mai ne obliga statutul, mai ne gandim noi ca ar fi bine sa fie acolo niste bani,…ca nu se stie.

Da, nu se stie, pentru ca, in afara  de obstescul sfarsit, totul sta sub semnul incertitudinii.

Ce ati zice insa de asigurari pe…emotii?

De ce nu?! Platim o prima sau mai multe pentru a avea bani in caz de…Si, nu stiu care e probabilitatea sa imi fie sparta casa, sa imi ia furtuna pomul din curte, sa bag masina intr-un sant…

Stiu insa sigur ca ZILNIC, ma intalnesc si ma voi intalni cu mesaje toxice, ca astfel de “accidente” vin si vor veni peste mine. CU CERTITUDINE.

Daca nu va convine, nu mai cumparati de la noi!

Nu inteleg de ce esti nervos!

Maria-ta nu binevoieste sa ne zambeasca azi!

Uita-te cum conduci!

De nimic nu esti in stare!

Iar nu ai facut mancare!

Ti-am spus sa duci gunoiul!

Mmmm, va suna cunoscut? Se intampla zilnic. Zi si noapte ( mai ales noaptea, cand parca toate ies la suprafata). Am zice ca avem competenta de a le rezolva si nu apelam la “brokeri de asigurari” sau alti specialisti, “indreptaci” de stari de nebine. Acestea nu sunt accidente. Credem noi. Nu realizam insa intotdeauna, pe moment, ce daune  ne provoaca,  de ce somatizam ( si nici macar nu stim ca e somatizare) , de ce ajungem,

 in nevoia  de odihna, sa ne rupem piciorul,

  in dorinta de a spune, sa facem o laringita,

  in frustrarea de-a nu fi intelesi, sa nu mai auzim.

 Corpul ( pe el il asiguram) are multe sa ne spuna. Pana la a-si spune insa povestea, in limbajul cunoscut medicinii, pe vreo fisa de observatie sau reteta, se intalneste si trebuie sa faca fata acestor mesaje, ele insele accidente sau premergatoare unor accidente.

Cum ar fi insa sa ne asiguram  impotriva acestor mesaje toxice, sa platim polite anticipat pentru a rezolva rapid, eficient, cu costuri minime, situatii turbulente, conflicte cu mai marii sefi, cu sotul, sotia sau cu soferul necioplit de la semafor?!

Antrenamente pentru…accidente

Hai sa fiu si mai specifica si ma voi referi chiar la clientii mei, pentru ca, daca nu v-ati dat seama pana acum, incercam sa prezint, prin analogie, una dintre menirile coach-ului: acela de a-si “antrena” clientul pentru situatii in care se poate “accidenta”. La propriu si la figurat.

Sa incep insa chiar cu mine:

Self coaching la fata accidentului

Asta vara, intr-un moment de neatentie si in marea graba, am intrat cu masina intr-o alta masina. Clar, caz de…asigurare. Pana insa sa ajungem cu masinile impricinate la asigurator si service, am trecut pe la “brokerul” personal, cu o lista intreaga de solutii de aplicat la fata locului.

1.gestionarea emotiilor ( in ambele masini erau copii, era primul meu accident, socul accidentului s.a.m.d.)

2. autoresponsabilitate ( ma angajez sa imi dau toata silinta sa fac tot ce pot pentru a remedia situatia)

3. asumarea greselii ( a cui a fost vina? A mea! Punct…fara ca “d-voastra nu ati vazut ca vin, era nisip pe strada” etc, etc.)

4. managementul timpului ( da telefoane, du copiii acasa, fugi la broker, anuleaza intalniri, rezolva cu actele, service-ul)

5.managementul conflictului  (din fericire, am dat peste un sofer extrem de intelegator si cooperant)

A, daca nu s-a inteles, asiguratorul de accidente emotionale putem fi chiar noi. De fapt, aceasta ar fi finalitatea coaching-ului: sa nu mai ai nevoie de un altul sa te ajute decat in situatii speciale. Da, noi insine am fi si cei care platim, cei care primim, dar si cei care trebuie sa invatam sa lucram cu aceste “unelte de interventie”. E un pic de treaba :), stiu.

Cam asa as vedea eu rostul coaching-ului. Unul dintre ele.

Bun, sa revin si la client.

In mare, sunt doua categorii: clientii care au o viziune asupra viitorului si doresc sa si-o implineasca, constienti ca au nevoie de un “asigurator” pe drum si, a doua categorie, clientii care vin la coaching in faza acuta, cand s-a intamplat accidentul si vor o rezolvare cu cat mai putine daune…emotionale.

Sa le luam pe rand:

In prima situatie, cei mai multi clienti de la Atelierele de Life Coaching pe care le tin, se antreneaza periodic: au preocuparea de a se dezvolta personal, fie prin coaching, fie prin alte tehnici, cursuri, carti samd. Ideea e ca aici se lucreaza mult pe descoperirea potentialului personal, gestionarea emotiilor in situatii potentiale sau reale de conflict, sau de reusita; pentru ca, si atunci cand avem succes, sau mai ales atunci, sustinerea si cresterea lui apeleaza tot la intelepciunea cu care ne gestionam emotiile, adica la inteligenta emotionala.

Acesti clienti, in cazuri de “accident” sunt asigurati, sunt cu centura pusa, au anumite tehnici de protectie, stiu CUM sa faca, nu le e teama de ce simt, empatizeaza, si, foarte important, recunosc cand au o problema. Ei sau altii.

Cealalta categorie este mai vulnerabila. Dupa un “accident fara centura”, vin la coach pentru a vedea ce au de facut in continuare. Pentru unii inseamna doar reparatie, altii sesizeaza nevoia de antrenament si intra si ei pe pista propriei cresteri.

Asadar, metaforic vorbind, ce ar face un coach:

in primul rand ti-ar sta alaturi, fie in momentele  de criza, fie in momentele de antrenament. Se asigura si te asigura ca esti pe drumul potrivit tie. Mai apoi, prin feedback-ul pe care ti-l da, poate sa iti spuna ce “daune” ai suferit si ce poti face sa te “repari”. ( atentie insa, coach-ul nu intra in zona psihoterapeutilor). Si, cel mai important, discutati despre viitor. Puneti viitorul la cale, pe deplin constienti, de accidentele INEVITABILE oricarei calatorii, dar si de POTENTIALUL care e in tine. Coaching-ul se raporteaza la castig, la ceea ce aduce plus valoare si mai putin la pierdere. Asta nu inseamna insa ca nu o are in vedere (dar aceasta e o alta discutie).

A, si sa nu uit! Cate “prime de asigurare” ( a se citi: sedinte individuale sau ateliere de grup) ar trebui platite? E decizia fiecaruia, cum spuneam si la inceput: dupa dorinte, nevoi si buget. Ce e sigur e ca trebuie doar de cateva ori. Pe o perioada determinata. Iar mai apoi se cheama si se intampla self coaching-ul. It’s magic! 

In concluzie, tineti-va “asiguratorii” aproape. Prietenii stiu de ce si presupun ca si zambesc deja.

E mesajul cadou pe care l-am primit deja de la voi.

Cu drag,  un alt fel de broker de asigurari, Laura

Daca motivatie nu e, nimic nu e

Chiar de la primul curs de formare in coaching, am luat in discutie cu trainerul in ce masura tehnica de coaching are o importanta in a ajuta clientul sa ajunga cat mai usor la rezultate. In dorinta mea de a fi de valoare, credeam ca cel mai important era ca eu insami sa fiu pregatita in a-mi insoti/ “antrena” clientul. Raspunsul- surprinzator atunci- de la sine inteles acum, a fost: aproape jumatate conteaza MOTIVATIA.  Motivatia clientului. Da, si tehnica este importanta, dar fara motivatie, ii pot iesi in cale 101 de “ajutoare”…fara niciun folos insa.

 Faptul ca vine la un coach sau isi exprima nevoia de a-si rezolva o problema nu inseamna ca si o rezolva sau- oricat de ciudat si contradictoriu ar suna- ca vrea sa o rezolve. In Atentie, coach la dieta! am expus deja o experienta personala in care, conform modelului Prochaska si DiClemente, puteti sa verificati in povestea voastra personala cam in ce stadiu al schimbarii va aflati si cat de motivati sunteti sa faceti ceva anume. Adica, altceva. Adica, sa schimbati, sa va schimbati.

Eu, personal, cred ca daca ne-am pune de la bun inceput aceasta intrebare, coborand cu privirea asupra noastra sau asupra celui care ne solicita ajutorul, lucrurile ar fi mai simple, mai eficiente si mai fair play.

Cu cartile pe masa.

Vreti sa va faceti bine? Chiar vreti?

Imaginati-va ca la doctor, poate chiar din usa, sunteti intampinat cu urmatoarea  intrebare: Vreti sa va faceti bine?  Aparent ar fi cea mai stupida intrebare. De aceea am venit aici, sa ma fac bine!

Oare?!

Hai sa luam un exemplu, un “pacient”/ client ( si am sa va rog sa puneti in locul acestuia pe cine vreti, cu ce problema vreti, e doar un exemplu pentru a ma face mai usor inteleasa): X se prezinta la cabinet cu hipertensiune. Cardiologul, conform protocolului, il trece print pot felul de investigatii si ii prescrie pe langa pilulele zilnice un tratament  a la longue: sa renunte la fumat, sa nu mai consume mancaruri grase, sa slabeasca – macar cateva kilograme, sa nu se mai enerveze, sa faca miscare, sa… Din cateva fraze, cu cea mai buna intentie, medicul ii cere sa fie…altcineva. Ca de nu, il paste un accident cerebral, un infarct…

Ce se intampla aici?

Pentru unii, aceasta amenintare- ca nu e de glumit cu o hipertensiune- poate sa fie o criza care sa ii determine sa faca aceste schimbari majore. Sunt foarte motivati. Altii insa, testeaza o perioada “hap-urile”, chiar si schimbarea stilului de viata, pentru a reveni mai apoi de unde au plecat. Mai cauta eventual alt doctor, ca poate primul, sau al doilea, sau al treilea au gresit, si poate o fi vreo reteta magica in care ei nu au mare lucru de facut.

Responsabilitatea de a ne face bine ne apartine.

Mai in gluma, mai in serios, usor ironic poate, dar cu ingrijorare in spate, doua aspecte am prins aici: cel ce e menit sa te ajute- orice nume o fi purtand la un moment dat in experienta noastra de viata- poate sa faca atat cat poate. Nu in locul nostru. Responsabilitatea de a ne face bine ne apartine.

Nu spun sa nu schimbam medicul, daca simtim ca nu e ok, ca vrem si o alta parere. Ba da. Eu una personal sunt pentru a verifica informatia din doua surse, daca exista dubii. Ceea ce vreau sa spun e ca tine de noi. Problema e a noastra. In “ograda” noastra. Noi suntem responsabili pentru ca am ajuns la aceasta hipertensiune ( kilograme in plus, hrana si stil de viata necorespunzator, fumat excesiv etc). Da, exista factori ereditari, predispozitii pe care le avem in noi si pe care nu le putem inlatura…Nu intru insa in detalii medicale “pe bune” pentru ca nu acesta e rostul articolului de fata. Hipertensivul e doar de exemplu.

Se poate ca motivatia sa fie zero?

De obicei, in coaching scalam. Adica? Adica verificam pe o scara- de la 1 la 10 de obicei- unde se situeaza clientul raportat la ceva anume. De exemplu, Pe o scara de la 1 la 10, cat de tare te deranjeaza aceasta problema? Sau, Cat de pregatit esti sa  renunti la fumat? Sau, Cat de motivat esti sa si faci ceva in sensul acesta? s.a.m.d.

Motivatia e zero cand clientul nu realizeaza ca are o problema.

Hai sa revenim la Hipertensivul nostru. Desi realizeaza, stie ca s-ar putea ca fumatul si greutatea in plus “sa dauneze grav sanatatii”, nu face absolut nimic pentru a schimba ceva. Aici motivatia e ca inexistenta. Totusi, chiar si aici trebuie sa verificam. S-ar putea ca atat la nivel declarativ, cat si faptele in sine ( adica non-actiunea) sa arate negru pe alb ca motivatie nu e. De verificat insa, pentru ca s-ar putea ca altadata sa fi vrut sau chiar incercat sa mai schimbe ceva: de exemplu, a incercat sa reduca sarea din alimentatie, sau incearca deja sa reduca numarul de tigari, sau…

Eu  as saluta toti acesti pasi abia vizibili, dar existenti. Vorba aceea “Pic cu pic se face mare” nu e inventata de ieri.

Un “arac” pentru schimbare

De asemenea, mai sunt unii care, la nivel la nivel declarativ, ar putea sa mute muntii. Da, voi face, da, voi drege. Motivatia pare la cote inalte. Dar, cand e de trecut la fapte, se impotmolesc. Si renunta. In aceasta situatie, in care isi doresc schimbarea, chiar actioneaza, acesti oameni au nevoie de sustinere. De un “arac” pe care sa se sustina pana la un punct. ( nu pana la capat, ca asta deja e dependenta- voi reveni insa altadata asupra acestui aspect). De exemplu, sa il “consultam” iar pe hipertensivul nostru, faptul ca doctorul ii spune sa vina periodic la control poate sa fie pentru el un motiv suficient de puternic  care sa il ajute sa implementeze si sa mentina schimbarea.

Motivatia e in noi, asta nu inseamna insa ca nu avem nevoie de sustinere. Si uite asa, de aceea s-a inventat coaching-ul :)))).

Pe final de articol, tin sa ii multumesc Hipertensivului ca s-a lasat consultat public.

Iar de vreti sa  impartasiti si voi din povestea voastra, jos la comentarii, o puteti face, pentru ca, nu intamplator, povestea voastra s-ar putea sa fie de ajutor altor “hipertensivi”. Iar pentru a fi mai specifica,  doua intrebari v-as lansa:

1.Pe voi ce va motiveaza sa treceti la actiune?

2.Cum va dati seama cat de motivati  sunteti sa faceti ceva anume?

Motivatie cat incape va doresc,

Laura

 

 

 

 

 

 

 

Atentie, coach la dieta :)!

Am inceput o cura de slabire. Nu despre ea in sine as vrea sa va povestesc, ci despre cum poate ajuta coaching-ul intr-o astfel de situatie.

Fisa clientului:

Clientul: Laura
Problema:  x0 kilograme in plus ( adica multe)
Obiectiv: de ajuns la Z kilograme
Stadiu al schimbarii acum: in actiune
Nivelul motivatiei: foarte inalt
Tehnica de abordare: stadiile schimbarii, modelul Prochascka si DiClemente (nu acesta e numele curei)

(Obs: Mi-as dori ca fiecare client care vine la mine sa fie in acest stadiu, adica pe cai, sa vrea sa mute muntii, dispus sa faca, sa dreaga. Atentie insa! Nu etapa aceasta este cea mai dificila. Povestim mai jos despre toate cele.)

Un pic de teorie. (Calorii zero, consumati cu incredere)

Care sunt etapele schimbarii? Intamplator sau nu ( bineinteles ca eu as spune ca nu e intamplator), am inceput cura concomitent cu atelierul Focus pe schimbareDar schimbarea a inceput inainte de a incepe…cura.

Cum adica?

Hai sa va povestesc despre un tip de coaching drag mie- aparent cam arid- dar de la el plec in orice (sau aproape orice) discutie cu clientii cand vine vorba de nevoia lor de schimbare, adica iau in considerare in ce faza a schimbarii sunt.
Acum ma iau insa drept client pe mine insami. Asadar, self coaching.

Deci, va voi enumera acum etapele schimbarii, dupa asa-numitul model Prochascka si DiClemente, aplicandu-l pe mine. Clar si declarat, rostul articolului de fata este, printre altele, sa identificati si voi stadiul in care va aflati in ceea ce va priveste, fie ca e vorba de a face o schimbare in alimentatie, stil de viata, comportament, intr-o relatie anume samd.

1. Precontemplare. In aceasta faza clientul nici macar nu realizeaza ca are vreo problema si nici nu face nimic pentru a provoca vreo schimbare.
Cam asa eram eu dupa ce am nascut si, desi aveam peste 20 de kilograme in plus, acestea nu erau o prioritate.
In aceasta faza, motivatia era foarte scazuta, ca sa nu spun inexistenta.
Ce am facut…totusi, am luat in considerare si la cunostinta- de parca era greu :))) ca sunt cam multe kilograme in plus si nu mai incap in haine.

Asadar, verificati in ce masura va deranjeaza ceva ce altii spun ca nu e ok la voi. Si aici nu ma refer numai la kilograme in plus. ( De exemplul cu dieta ma folosesc ca sa va fac cunostinta de fapt, cu o alta “unealta “ din coaching). Daca pentru voi e in regula, in aceasta faza nu veti face nimic sa schimbati ceva.

Explorati totusi consecintele lui a nu face nimic. Daca va simtiti confortabil cu aceasta decizie, pe raspunderea voastra, asta e. Aici sunteti si…punct. Deocamdata.

2. Contemplare. Dupa cateva saptamani de la nastere, m-am trezit ca vreau sa ies in oras, la socializare si ca nu mai incapeam decat in hainele cu…burtica. Am bombanit si mi-am propus sa ma gandesc sa fac ceva, atat cat imi permitea si faptul ca alaptam. Mi-am luat un abonament la sala, cochetam asadar cu schimbarea, incercam sa fac ceva, fara a fi insa foarte hotarata. Nici nu am fortat lucrurile. Nivelul motivatiei era pe curba ascendenta.

3.Pregatire Faza aceasta o vizualizez cam asa: un atlet care se pregateste sa ia startul. E “pe locuri, fiti gata…”. Ce ati putea incerca in aceasta faza, de va recunoasteti ca fiind aici: identificati obstacolele, dar si suportul/ ajutorul din afara. De asemenea, daca ar fi sa faceti o schimbare ( si repet, nu ma refer doar la o cura de slabire) verificati pe ce va puteti baza, poate in experienta personala ati mai trecut prin ceva asemanator. Bucurati-va de acesti primi pasi si luati-i in considerare ca pe un fel de antrenament, nu ca pe niste esecuri ( ca nu ati fost in stare sa faceti marea schimbare). Toate la timpul lor.

 Asa, si sa revin la clientul nostru. Perioada aceasta de pregatire s-a tooooot lungit. Iar din seria “sa incercam marea cu degetul”, intr-o zi, am intrat si intr-un grup de suport din social medial, intitulat sugestiv “La dieta”. Clar, schimbarea era in aer. Am stat aici vreo luna pe margine fara insa a trece la actiune…

Pana intr-o zi de- ati ghicit- luni 🙂

4.Actiune: …cand mi-am zis “Gata! De azi sunt pregatita”!

Recunosc, habar nu aveam cum voi face de data aceasta, mai ales ca intotdeauna am slabit facand sport si mai putin umbland la oala cu mancare. De data aceasta insa, eram  decisa sa primesc ce venea inspre mine deoarece stiam ca am un aliat de nadejde: MOTIVATIA!!!  Scriu cu litere mari, bolduite, semne de exclamatie. Fara ea nu am ce sa fac…de vreau sa fiu silfida.

Asa, si concret, povestea mea: intru in grup, dau peste cineva care povestea despre o dieta, o “check-uiesc” rapid, vad ce presupune in prima faza si imi zic “asta e de mine”!

Repet, si repet, si repet! Nu as fi luat aceasta decizie daca nu as fi fost motivata, daca nu as fi fost pregatita, dispusa sa fac schimbari importante in viata mea: de la a-mi schimba comportamentul de cumparator ( sa nu mai iau prostioare), pana la a-mi educa papilele cu cafeaua fara zahar, micul dejun fara paine cu unt si party-urile fara tort…ca sa nu mai spun ca trebuie sa fac si miscare. Iar “reteta” schimbarii imi arata negru pe alb: cateva luni!

Imi asum? Da. Se poate intampla sa renunt? Da. Iau in considerare si beneficiile ( am slabit deja 3 kilograme), dar si obstacolele– ca vin pofte fel de fel, ca sunt obosita, ca nu mai am chef pur si simplu, da o banala raceala peste mine.

5.Mentinere: Precum scriam in “fisa” de la inceputul articolului, sunt in faza de actiune. Faza de mentinere urmeaza peste cateva saptamani, o data ce am atins obiectivul ales- cand va trebui sa am grija sa mentin schimbarea. Din punctul meu de vedere- si, cu siguranta nu numai al meu, aici e marea provocare. Cum sa mentin schimbarea? Ce m-ar mai ajuta aici?

Trei aspecte as lua aici in considerare. In primul rand, motivatia ramane in topul aliatilor ( si oricat de frivol ar suna, promisiunea unui shopping cred ca m-ar motiva). Mai apoi, faptul ca sunt intr-un grup de suport ( chiar doua :)), sigur ma va ajuta. Si, nu in ultimul rand, trebuie sa iau in calcul si o posibila recidiva, iar intrebarea ar fi: Ce s-ar putea intampla cel mai rau?

Ok, sa nu aruncam cu drobul de sare…oricum, “prevazatori”,  autorii acestui model au prevazut si faza de…

6.Recadere: Da, pot sa iau in considerare si aceasta etapa. Cura respectiva chiar pune un accent foarte mare pe mentinere si implementarea schimbarii- de aceea cu siguranta am si ales-o- dincolo de unele dezavantaje ( ca nu exista inca dieta cu chipsuri). Asadar, avea in vedere recaderea. Mai corect spus, ce sa faci ca sa nu ajungi la recadere.

Ce “unelte de lucru” ( sa nu le spun de lupta) as avea aici: in primul rand ar trebui sa verific ce s-a intamplat, care au fost “sabotorii” de nu m-am tinut de cura: factori interni, externi, ceva ce a tinut strict de o decizie personala sau si ceva din anturajul meu a contribuit la aceasta recidiva. Nu spun ca s-ar putea sa dau  vina pe altii, dar, de exemplu, chiar iau in considerare ca, daca din anumite motive medicale aceasta schimbare nu e una sanatoasa pentru mine, sa renunt la ea.

Ce as mai verifica aici: nivelul de motivatie. Again. Si as mai lua in considerare alte “cai de atac”, pe principiul daca vrei sa ajungi la un rezultat diferit, fa altceva…diferit.

Ce sa va mai spun? Ca mai trisez? Ca mai trag nu numai cu ochiul la o leguma cand reteta zice clar ca nu? Nu ma “stresez” asa de tare…vad ca s-au dus 3 kilograme si prefer sa iubesc aceasta schimbare care va trebui sa devina un modus vivendi. Incrancenarea si invinovatirea nu mi-ar aduce mari beneficii…iar Mall-ul e deschis in fiecare zi. Ca deh, va trebui sa imi schimb garderoba.

Schimbare usoara va doresc, indiferent unde va fi sa o faceti.

Cu drag, Laura

Despre coaching… in pasi de tango

 

Am fost zilele acestea, pentru prima oara, la un curs de tango argentinian. Nu stiam foarte multe, dar am mers cu bucurie, curiozitate, atrasa de muzica, de imaginea unor cupluri frumoase pe care le-am  intalnit la o iesire organizata de BeSocialClub, dar, mai ales, de promisiunea unui…ceva.

Si ce legatura ar avea aceasta intamplare cu un articol despre…coaching? Cititi si poate rezoneaza ceva in voi, indiferent de numele pe care il poarta “imbratisarea” in care va aflati: tango, relatie, dans.

Inainte insa de a detalia, as vrea sa va raportati la barbat si femeie, in acest articol, ca la niste roluri. Daca voi spune, de exemplu, ca barbatul conduce, sa nu o luati ad litteram. As putea folosi, la fel de bine, termenul de “partener”, dar s-ar putea iar sa creez confuzii. Deci, considerati ca aceste roluri de “el” si “ea” sunt interschimbabile. In tango nu, dar in viata de zi cu zi, da.

Cum dansam intr-o relatie? Cum e cand sunt reguli si norme?

Cand intram intr-o relatie venim  cu reguli de acasa- modelul/ anti-modelul parintilor, un model propriu adaptat, imbunatatit, pe ici pe colo, ca urmare a altor relatii in care am stat; cu manual, carti, filme despre cum sa fii intr-o relatie functionala. Incercam sa ne pregatim , cu sau fara carti pe masa, din experienta personala sau a celorlalti.

Cum e la tango? Mi-a placut aici faptul ca am venit ca un “pahar gol”. Nu stiam nimic. Nu ma pregatisem dinainte cu nimic. In aparenta insa. Pentru ca aveam  disponibilitatea de a afla cum “functioneaza” cei doi in aceasta imbratisare…, aveam motivatia de-a intra intr-o relatie functionala, si, nu in ultimul rand, cumintenia de a-l asculta pe un altul- si aici ma refer la trainer- de a-mi spune CUM sa fac, cum e bine pentru mine si pentru celalalt.

Dupa doar o jumatate de ora, in care aflasem ca in tango nu sunt atat de multe reguli, ca e mult mai important sa fii tu insuti/ insati, in armonie si confort cu partenerul, am reusit sa fac, cu bucurie, primii pasi. Era “uau”, atat de usor- doar pentru ca cineva mi-a dat un minimum de reguli, la “pachet” insa cu responsabilitatea si pentru celalalt.

Cu ce resurse stam sau intram intr-o noua relatie?

Punem de la inceputul relatiei cartile cu reguli de functionare pe masa?

Si cum ar fi, ca, dincolo de muzica vrajita a iubirii romantice, care pare sa iti arate calea si fara reguli- sa ne ascultam unul pe altul despre cum vrem sa fim in doi, cum sa facem astfel incat sa nu ne calcam pe picioare, bratele sa nu stea crispate in imbratisare,  pur si simplu sa ne fie bine.

Cum ar fi sa ne trasam zonele de toleranta- “Nu suport sa iti lasi hainele aruncate”, de disponibilitate- “Acum, doar atat pot.”, neputinta- “Nu stiu cum sa fac sa depasesc aceasta stare.”, de vulnerabilitate- “Ma simt nesigur cand vine vorba despre acest subiect”.

Cum ar fi sa ne spunem de la bun inceput asteptarile, dorintele, cererile? Da, celalalt nu e “Zanul” nostru bun sa ne satisfaca aceste dorinte, dar nici sa ne citeasca gandurile nu poate. Macar sa stie incotro ne-am dori sa mearga aceasta relatie…

Cine conduce?

In tango, se pleaca de la “regula”- ca tot am inceput cu reguli- ca barbatul conduce dansul, ca el este raspunzator de starea de bine a femeii, ca el cauta din privire pe unde sa o poarte, avand grija de-a nu o calca pe picioare si lipi de ziduri, iar in acelasi timp, femeia, ca un receptacul, incearca sa sesizeze cea mai usoara micromiscare dinspre el, care o ghideaza, conduce in dans, stanga, dreapta, fata , spate…

As putea vorbi, de fapt, despre responsabilitatea de a fi in doi. Da, el da tonul miscarii, dar daca ea nu e pe “frecventa” lui, prezenta in aceasta relatie, oricat de bun dansator ar fi barbatul, tot la  dizarmonie s-ar ajunge.

Caci nu poti conduce pe cineva care nu isi doreste sa fie condus…

Si aici, cu  siguranta recunoasteti in jurul vostru, luptele pentru putere.

Cum e sa fii condus?

Cand am aflat de aceasta “regula”, ca el conduce, recunosc, m-am simtit in prima faza…usoara, deresponsabilizata. “Lasa sa invete el pasii, eu ma iau dupa el, ne descurcam noi cumva…”.

Da, este extrem de confortabil sa te simti pe maini sigure, sa nu ai povara gestionarii relatiei, sa te lasi pur si simplu…

In acelasi timp, a fi condus presupune sa te arati…vulnerabil, sa te deschizi mai mult inspre celalalt tocmai pentru a-l putea contine mai bine in lumea ta, a-i simti acele micromiscari, premergatoare gandului si cuvantului.

A fi in relatie, condus, nu inseamna insa a fi papusa de mutat de pe un picior pe altul. Inseamna sa fii viu, pentru a putea primi ceea ce celalalt iti daruieste. Acesta este, de fapt, darul tau pentru el, pentru ea.

Cum e sa conduci?

As putea spune ca nu am probleme cu a conduce, cu a-i spune celuilalt ce are de facut, incotro s-o apuce. La acest prim curs, fiind ceva nou pentru mine, m-am simtit insa scoasa din zona de confort si, am realizat ca acolo unde nu simt ca am competenta, nici nu imi doresc sa conduc. Din comoditate, frica de a nu gresi eu, de a nu fi judecata.

Dar cine are competenta de-a conduce o relatie, am putea intreba?

In cazul acestui dans, regula pare destul de clara- barbatul conduce…, dar ce lectie frumoasa a fost pentru mine de a intra- ca exercitiu- si in aceasta ipostaza a celui care trebuie sa isi asume rensponsabilitatea, chiar daca si el era la un prim curs si nu avea nici el competenta necesara, dar isi asumase si aceasta responsabilitatea de a-mi fi MIE bine.

Punandu-ma in “papucii” celui care conduce, am realizat ca nu e atat de usor si am apreciat si voi aprecia, cu siguranta, mai mult darul lui pentru mine.

 Si cum e sa nu mai dansezi cu partenerul tau?

O alta regula la acest curs este schimbul partenerilor. Am descoperit, asteptandu-ma de altfel, ca fiecare  aduce altceva, deoarece, cu fiecare sunt altcumva intr-o relatie: in armonie si bucurie cu sotul meu, desi mai greseam amandoi, stangace si nesigura cu un alt incepator necunoscut, recunoscatoare unde am vazut multa grija fata de mine- chiar de pasii amandurora erau in disonanta, si un pic agasata, cand am fost pusa la punct- cu siguranta, din dorinta de-a merge bine dansul.

Pe unii i-am descoperit extrem de grijulii in a-mi fi mie bine in timpul dansului, pe altii, atat de atenti asupra  lor in a nu gresi, incat greseam si mai mult…, pentru ca un altul sa imi spuna, predandu-mi responsabilitatea si mie, ca dansul nu merge atata timp cat eu ma uit la picioare, in loc sa fiu prezenta in relatie.

Cum e sa iesi din zona de confort?

Cochetez de mult cu dorinta de a urma un astfel de curs. Am gasit multe motive pentru a nu merge, dar cel mai puternic era, de fapt- si nedeclarat- frica de-a nu ma descurca.

Daca nu stiu sa fac fata dansului, daca gresesc, stangacia mea cum e vazuta din afara, kilogramele in plus cum se potrivesc imaginii mele despre cum ar trebui sa fie o dansatoare? Intrebari si intrebari…

A urma un astfel de curs- a se citi relatie- insemna a iesi din zona de confort. Am facut-o de-abia in momentul in care am avut exemplul, pe viu, al altor perechi de dansatori- cand au venit ei inspre mine si am rezonat cu ei, cu muzica si dorinta ascunsa in mine.

In acest stadiu al nevoii mele de schimbare, a iesi din zona de confort echivaleaza cu o provocare si nu cu discomfort. A trebuit sa astept acest timp al schimbarii. Si eu zic ca a meritat.

Obisnuinta vs. nou

La inceputul orei, dupa cateva exercitii, am ajuns in sfarsit, sa dansam tango. Mi se parea atat de usor…Balans, balans, un pas asa, altul asa…Ma simteam in siguranta in bratele sotului, sigura de miscari deoarece stiam pasii ce vor veni conform “schemei”. In momentul in care insa, el a improvizat, in dorinta de a schimba, m-am simtit intrigata, nu eram pregatita, eram stangace, crispata, pandind alte miscari neasteptate.

Si atunci mi-am pus intrebarea, dupa ani lungi de relatie, “eu cum intampin noul”? Cum e pentru mine sa schimb? Primesc cu bucurie, curiozitate, deschidere schimbarea sau o simt ca pe un dezechilibru? Si cum e sa accept ca e fireasca aceasta acomodare la nou, ca nu se intampla peste noapte acest…”tango”?

 In loc de concluzii

Am plecat acasa treji, mai treji in aceasta relatie in care suntem de ani de zile. Si mi-am dat seama, ca fara sa vrem am facut o sedinta de …coaching.

Partenerul/ partenera de dans poate sa iti fie un fel de …coach- te insoteste in a afla mai multe despre tine- pentru ca doar in relatie cu un altul poti sa te definesti-, te invita la o altfel de intalnire in care, intr-un cadru prestabilit, poti gasi frumusetea muzicii din cadrul relatiei, dar si stangacia si nesiguranta pasilor de inceput, a noului sau a vechilor obiceiuri.

Si uite asa,  am ajuns sa scriu si acest articol…cu gandul la alte seri in pasi de tango.

 

 

Cum decurge o sedinta de coaching

Ma intalnesc cu clientii la Atelierele de Life Coaching pe care le sustin periodic, in sistem de module, sau in sedinte individuale.

In articolul de fata as vrea sa ne uitam un pic prin “gaura cheii” si sa va povestesc ce se intampla intr-o sedinta individuala. De obicei, ma intalnesc fata in fata, se poate si pe Skype, regulile fiind aceleasi, doar ca ne vedem prin intermediul monitorului.

In mare, ar fi cativa pasi:

Programarea intalnirii
O data stabilita intalnirea prin telefon sau e-mail, si facuta programarea la sediu, ramane sa ne vedem la ora convenita.
Luam loc in fotolii si…incepem.

Stabilirea cadrului de desfasurare a sedintei
La inceput, daca este la prima intalnire, il informez despre cum se desfasoara o sedinta de coaching: durata– aproximativ o ora, conditiile de plata, despre ce este coaching-ul si despre ce nu este ( am avut clienti care in paralel faceau si psihoterapie, de exemplu; coaching-ul nu acopera aceasta zona, iar clientul trebuie sa stie asta de la bun inceput), care este responsabilitatea lui in acest tip de relatie si implicit in a-si asuma rezolvarea obiectivelor samd.

Conturarea obiectivului
Aici depide daca e la prima intalnire sau a mai fost si la altele. La prima sedinta incepem sa conturam care este nevoia lui, de ce a venit, ceea ce se numeste “conturarea obiectivului”, pe ce urmeaza sa lucram. S-ar putea- si constat ca in majoritatea cazurilor- clientul sa nu fie foarte explicit in ceea ce doreste. Simte ca nu e in regula ceva intr-o anume zona din viata sa, dar nu reuseste sa realizeze unde e problema. Tocmai de aceea, coaching-ul a dezvoltat o serie de tehnici prin care clientul este ajutat sa isi contureze obiectivul care este cel mai important.

Verificarea obiectivului
De ce e important acest pas? Sa ne imaginam ca vrei sa mergi in concediu ( ma folosesc acum de o metafora, cu toate ca si decizia de a “baga” 2000 de euro- sa zicem- intr-un concediu poate fi discutata cu un coach :)) Aceasta este nevoia ta. Nu stii insa unde ar fi “concediul” ideal. Cu ajutorul coach-ului afli care e “destinatia”, iar mai apoi, tot ghidat, poti afla cum ajungi acolo. Daca vii si spui “Vreau la mare!” si incepeti sa lucrati pe “cum sa ajungeti” la Mamaia- adica, deja ajungeti sa discutati despre solutii– cand tu vrei de fapt, la munte, e cronofag si ineficient. De aceea sunt importante definirea si verificarea obiectivului: pentru eficienta in primul rand si focusare pe ceea ce e relevant.

Schimbarea obiectivului
Da, se poate ca in aceeasi sedinta sau la urmatoarea, clientul sa vina cu un alt obiectiv. E in regula, cateodata se dezvaluie ca foitele de ceapa, rand pe rand. Important este sa se ajunga, pana la urma, respectand ritmul clientului, la ceea ce e important pentru el. ( la conturarea obiectivului voi mai reveni deoarece e “piesa de rezistenta” in reusita unei sedinte de coaching, din punctul meu de vedere).
In acest ”tablou” coach-ul il dirijeaza, ghideaza, in a-si contura acest obiectiv. Nu poate sa spuna in locul clientului “Eu asta as face…”. Trebuie insa sa verifice daca intr-adevar ceea ce spune este si ce isi doreste si poate sa faca.

Planul de actiune
Daca obiectivul e conturat deja- s-au stabilit inclusiv posibilii “sabotori”, adica ceea ce ar impiedica trecerea la fapt- se discuta planul de actiune, cum poate sa realizeze ceea ce isi doreste. In cazul coaching-ului, specific lui, este focusarea pe solutii, pe viitor…, pe ce functioneaza deja si ar mai putea functiona. Si aici sunt o serie de intrebari specifice acestei tehnici.

Ce mai iau in calcul este gradul de motivatie al clientului, nivelul schimbarii, adica daca a mai incercat sa faca ceva, este constient de problema sa, a mai avut tentative de a o rezolva. (Acesta insa, e subiectul altui articol).

Acordul clientului
Mai apoi, daca e stabilit planul de actiune- dar asta, subliniez inca o data depinde in ce stadiu e clientul cu problema sa- se bate palma pentru implementarea solutiei si se stabilieste daca clientul mai are nevoie de ghidaj in continuare. Daca da, se stabileste punctual urmatoarea intalnire, iar daca el crede ca se descurca singur, cu atat mai bine, scopul coaching-ului fiind acela de a-l ajuta pe client sa nu mai aiba nevoie de ajutorul tau. Asadar, misiune indeplinita.

Cu ce probleme vin clientii
Ma voi referi acum la sedintele de life coaching, adica la ceea ce face eu ( exista mai multe tipuri de coaching, probabil ati auzit, de exemplu, de executive coaching)
Cu ce probleme/ obiective/ nevoi vine clientul: relatia cu partenerul de cuplu ( relatia e disfunctionala, vrea o imbunatatire, vrea sa se desparta), relatia cu copilul ( e disfunctionala, vrea sa devina un parinte mai bun, sa gestioneze mai bine anumite situatii), cariera ( vrea sa isi schimbe locul de munca si e indecis, nu mai e multumit de locul de munca, nu se mai intelege cu colegii sau superiorii, vrea sa isi dezvolte propria afacere, vrea sa urmeze o anumita forma de scolarizare), relatia cu parintii proprii ( imbunatatirea relatiilor existente, o mai buna intelegere a lor).

Tehnicile de lucru
La ce tehnici apelez: ca formare, am la baza coaching cu NLP, adica, fac o “combinatie”- adaptata fiecarui client in parte- intre tehnicile de coaching si cele din Programarea Neuro- Lingvistica. De asemenea, avand in spate mai multe cursuri si implicit, modele de abordare a unei probleme, ma folosesc de ele atunci cand e cazul ( de exemplu, o tehnica draga mie care vine din metoda ESPERE este “esarfa relationala”).

Intr-o singura sedinta de coaching clientul poate sa treaca prin toti pasii de mai sus. Sau se poate discuta mai mult pe conturarea obiectivului, sau, daca e la o sedinta ulterioara, se discuta planul de actiune…, sau cum sa nu mai ajunga la o recidiva a problemei.

Sunt mai multe detalii de luat in calcul, am vrut doar sa va arat, in mare, cum se poate desfasura o intalnire intre un client si coach. Daca mai aveti intrebari, cu drag va raspund.

Vreau alt job, dar raman cu tine!

 Scris de Laura Dumbrava

Situatii si situatii…
Unul dintre subiectele care apar cel mai adesea in discutiile individuale sau de grup cu clientii e cel legat de “job”. In mare, le-as incadra in 4 situatii.

1. Nu ii mai place ceea ce face, e in faza de …”avarie”, dar parca ar mai sta la actualul loc de munca.
2. Vrea sa isi schimbe locul de munca, a fost la cateva interviuri, dar inca ezita in a face pasul decisiv.
3. Vrea sa avanseze sau sa isi imbunatateasca anumite competente profesionale. E interesat de zona de excelenta.
4. Vrea sa stie cum poate sa gestioneze anumite conflicte la locul de munca.

Angajat si angajator, administrator de relatie
Inainte de a le lua pe rand, as vrea sa iti imaginezi relatia cu job-ul ca pe o relatia cu o persoana, cu cineva care sta  in fata ta. Poti chiar sa auzi un dialog. Esti A, iar serviciul e B. Intre voi e o relatie in care puneti la comun ceva, vin mesaje atat dinspre tine, cat si dinspre el. Administrati o relatie. De asemenea, de tinut cont, ca la fel ca orice relatie, aceasta este intr-o anumita dinamica, se schimba si, daca azi poti fi in situatia 3 din enumerarea de mai sus, saptamana viitoare poti sa ajungi sa iti doresti sa pleci de la locul de munca respectiv.
O data ce ti-ai creat aceasta imagine in minte ( v. si foto) sa le luam pe rand. In articolul de fata ma opresc la prima situatie.

Situatia 1.
E cel mai “naspa” loc de munca, dar aici raman…deocamdata.

Locul de munca e de vina!
In aceasta situatie, la inceputul discutiei, A incepe, de obicei, prin a da vina pe locul de munca, adica pe B. B este de vina ca salariul e mic, ca nu are aer conditionat, ca e multa birocratie…B si numai B e de vina.

Vreau ca locul de munca sa se schimbe!
Bun, ce e de facut cu acest B? De obicei, il intreb pe A in ce masura, cat la suta ca procent, tine de el sa il schimbe pe B? Si daca raspunsul este “da”, este aceasta o garantie a faptului ca relatia va merge, astfel incat serviciul sa devina cel mai dorit? Poti aici sa iti imaginezi o intrebare de genul: Ok, vrei sa iti schimbi…sotia ( adica pe B)? In ce masura poti sa o schimbi si daca ea se schimba, cuplul vostru va fi unul mai fericit?

Orice mi-ar spune cineva- si aici respect si accept ca exista si alte puncte de vedere-, oricui vrea si tine sa imi spuna ca vrea, cu ajutorul meu, cel putin, sa schimbe pe cineva, ii spun ca EU nu pot. Nu am acest drept de a schimba pe cineva, asadar, nici pe B.
Da, dar seful este un “capcaun”, sistemul e haotic, colegii fac “bisericute”, cum sa nu il schimb?!
Nu, nu poti, decat daca vine B sa iti ceara acest lucru.

Dar atunci, ce pot…?
Poti sa schimbi relatia cu el pe “bucatica” ta, adica, de la punctul A pana la jumatate. Mai incolo e “domeniul” lui. Pe partea lui poti intra doar cu acordul sau la cererea lui. Daca nu ai acest acord, ajungi sa te lupti cu morile de vant.

Fiecare e responsabil de “bucatica”lui.
Ce pot sa spun aici, este ca si A si B sunt responsabili pentru cum merge relatia. Daca la lucru, e un sef care a scapat lucrurile de sub control, A poate sa reactioneze fie printr-o supracooperare– va face si treaba altora, de exemplu, ajungandu-se la o suprasolicitare, care oricum nu va fi recunoscuta si apreciata, fie nu va mai coopera si se va retrage, defensiv, in alte activitati “ de umplutura”, ca sa isi ia si el un salariu. Cred ca aici ai recunoscut deja niste…colegi, bagati in o suta de proiecte si obedienti sau “oita neagra” a firmei, acestea fiind de fapt, amandoua, o forma de raspuns la aceeasi situatie: anarhia din firma.

Ce beneficii ai in aceasta relatie?
Tot aici, as vrea sa ma asigur si care sunt “beneficiile” pentru care A mai sta cu B. Sau B cu A. A se bucura de un salariu bunicel, siguranta postului, program flexibil, masina de serviciu, cum si B il tine pe A cu salariul minim pe cartea de munca, se foloseste de competentele lui profesionale. Toata lumea pare castigata, dar nimeni nu e fericit…

Cum sabotezi relatia cu job-ul?
De asemenea, vreau sa aflu, si aici clientul nu realizeaza intotdeauna “la rece”, cum el insusi, A, ajunge sa saboteze aceasta relatie cu B, de genul: refuza sa mai indeplineasca anumite sarcini de serviciu, isi ocoleste colegii sau se cearta cu ei, ajunge sa se imbolnaveasca.
Cum si dinspre B pot veni mesaje toxice, de genul: penalizari, supraincarcare cu diferite sarcini de serviciu, cerinta de a sta peste program, inflexibilitate, amanarea in luarea deciziilor, management defectuos samd.
Toate aceste mesaje se schimba intre A si B, de obicei zilnic, si, pur si simplu, erodeaza legatura dintre cei doi.

Sa recapitulam un pic:
A si B sunt responsabili de gestionarea unei relatii.
A nu il poate schimba, direct cel putin, pe B.
Atat A, cat si B, pot trimite unul spre altul mesaje toxice, nocive.
Atat A, cat si B, mai pastreaza aceasta relatie deoarece exista niste beneficii.
A raspunde intr-un anumit fel la mesajul lui B, cum si B raspunde la mesajul lui A, sabotandu-se reciproc.

Ce am de facut?
In mare, cam acesta este nivelul MACRO al relatiei. O data conturat cadrul, culese datele problemei, A poate sa vada ce poate el sa faca pe jumatatea lui de relatie si sa decida care sunt pasii pe care ii poate face, in DETALIU.
Asadar, poti sa verifici:
• care iti sunt limitele,
• ce poti sau nu poti negocia,
• ce doresti cu adevarat de la acest loc de munca, acum sau in viitorul apropiat,
• in ce masura dorinta ta poate fi pusa in practica in conditiile existente,
• alte alternative la actualul loc de munca,
• daca si cat esti dispus sa iti asumi ca faci ceva ce nu iti place,
• daca apreciezi si ceea ce totusi functioneaza.

Detaliile tin deja de “povestea” proprie a fiecaruia. Si fiecare isi da un raspuns.
Daca ai si tu un raspuns sau o intrebare le poti lasa la comentarii. Articolul e deschis, pentru ca o situatie nu e la fel ca alta.

Iti multumesc si …job usor iti doresc!
Cu drag, Laura

De ce iubesc coaching-ul

 Scris de Laura Dumbrava

As fi putut sa formulez un titlu de genul …Beneficiile coaching-ului. Ar fi insa ca si cum i-as spune sotului meu: Am beneficii de pe urma iubirii ce ti-o port…asa ca, ma voi folosi in continuare de cuvintul magic…”iubesc”.

In primul rand, sunt adesea intrebata ce este acest obiect al iubirii mele. Raspunsul, cel putin definit prin prisma formarii mele, este urmatorul: e o tehnica. Pur si simplu.
La fel cum invatam o anumita metoda de imbunatatire a calitatii vietii- a se citi dezvoltare personala, ameliorarea starii de sanatate fizica sau emotionala sau, pur si simplu, dobandirea/ achizitionarea unor “skills-uri” de genul, curs de engleza, croitorie, P.C. – asa e si cu coaching-ul. Poti sa inveti sa fii coach, pentru tine sau pentru altii.
Si, referindu-ma acum la mine, e o tehnica pe care am invatat-o, o imbunatatesc prin noi si noi experiente- cursuri, intalniri cu clientii, carti, articole, training-uri, experienta de viata.
De aceea, Atelierele de Life Coaching pe care le sustin nu sunt despre CEVA anume impus din start de mine. Clientul vine intotdeauna cu o problema specifica lui. Ce fac eu (si il invat si pe el sa faca ) este sa ii ofer “rama”, tehnica prin care sa ajunga la solutiile potrivite lui, in functie de contextul personal.  Il “insotesc”, hai sa ii spunem, “ajut”. Ma feresc insa de acest cuvant “a ajuta”, pentru ca, adesea, are conotatia de “ a face eu in locul tau”, iar un coach nu face asta, cum un antrenor nu va juca niciodata in locul elevului sau, ci il va insoti sa isi dezvolte anumite abilitati de a performa, de a da ce e mai bun din el.

Hai sa revin la de ce iubesc coaching-ul.
Din punctul meu de vedere sunt cativa “piloni” importanti pe care se sprijina aceasta tehnica si i-as enumera aleatoriu, fiecare fiind important in felul lui: responsabilitate si autoresponsabilitate, incredere, non-judecarea celuilalt, creativitate, motivatie.

Sa le iau acum pe rand, foarte pe scurt, revenind in alte articole la ele, mai in detaliu.

Responsabilitate si autoresponsabilitate
Sunt responsabil de partea mea de relatie, de cum pleaca dinspre mine un mesaj si de cum primesc sau “restitui” la randul meu ceva. De exemplu, sotul poate sa imi spuna: Hai la film! Sunt insa rupta de oboseala, dar ca sa nu il supar- cred eu- ma duc la film. Si uite asa, o experienta care ar fi trebuit sa fie placuta, se transforma intr-una frustranta- filmul nu e bun, sonorul prea tare, pop-cornul prea sarat…cand as fi putut sa ii spun: Sunt obosita, tare bine mi-ar fi sa ma intind acasa la televizor. Acesta ar fi un exemplu de autoresponsabilitate.
In relatia cu clientii s-ar traduce insa prin responsabilitatea proprie de a-mi da toata silinta sa ii “insotesc”/ ajut, precum si responsabilitatea lor de a-si asuma problema si implicit, gasirea si implementarea unei solutii.

Non judecarea celuilalt
E un “pilon” extraordinar. In momentul in care eu vin spre tine fara a-ti judeca povestea de viata si te iau asa cum esti, lucrurile se dezvaluie altcumva. Celalalt are incredere sa vina inspre tine si totodata sa isi “expuna” punctele mai vulnerabile, problemele, nevoile, dorintele. Exersez si imi place atat de mult aceasta parte, incat am ajuns ca in viata de zi cu zi, sa realizez cu mare usurinta cand judec, cand fac o judecata. Si, da, mi se intampla sa o si comunic, dar o fac anuntandu-l pe celalalt si implicit, asumandu-mi faptul ca s-ar putea sa gresesc. “Acum voi face o judecata si s-ar putea sa speculez…, adica sa gresesc…”. Ii dau din start de inteles celuilalt ca judec ceva anume si nu pe el ca intreg…plus, astept sa nu am dreptate…Si nici nu trebuie sa o am. Eu nu am valoare prin Da-ul dat de client solutiei mele, ci prin Da-ul dat solutiei gasite impreuna si pe care el poata sa o puna in practica. Atata ca da, de pe margine, din afara problemei, a pozitiei de “martor”, pot sa vad lucrurile dintr-un unghi diferit. Si asta poate sa il ajute sau nu. Aici, el decide.

Incredere
Da, as putea vorbi de increderea in mine, mai exact in competenta mea ca pot sa il ajut pe celalalt. Aici insa voi privi lucrurile din alta perspectiva. Ma duc inpre Celalalt cu toata increderea ca poate sa isi rezolve problemele. In coaching se  si spune: Clientul e expert in problema sa. Da, stiu, s-ar putea pune intrebarea: Ok, atunci de ce nu o rezolva?!…Pentru ca are nevoie poate, de un “flash de lumina” care sa il ajute sa se focalizeze pe ce are nevoie si mai ales, pe adevarata problema. Iar mai apoi, si pe rezolvare.

Motivatie
Parafrazand, as putea spune Daca motivatie nu e, nimic nu e… Iar motivatia ii apartine clientului. Ca si coach pot si trebuie sa verific in ce stadiu al schimbarii este, cata motivatie are de a gasi si de a implementa o solutie, care sunt “sabotorii” personali. Trebuie sa verific toate acestea pentru ca, adesea, se poate intampla ca un client sa isi ia un angajament si nu il poate duce pana la capat, lasandu-se cu frustrari de tot felul. De aceea este foarte important acest dialog “pe fata”, ce pot, ce nu pot, ce sunt dispus acum sa fac…ce ma ajuta sa trec de auto-sabotare ( daca e cazul).

Creativitate
Spuneam intr-un alt context ca prin creativitate inteleg mult mai mult decat arts and crafts. Care ar fi legatura cu coaching-ul? Intr-o sedinta individuala sau la Ateliere, incurajez clientul sa isi dea cele mai “traznite”, neasteptate, solutii. Sa se priveasca si sa isi priveasca problema din cele mai inedite perspective, sa vada cu “alti ochi” si, daca se poate, cu cat mai multi ochi, noi si noi solutii, pentru ca, in final, sa o aleaga pe cea care i se potriveste, este realizabila in contextul lui, in povestea lui de viata. E un fel de brainstorming cu el insusi, ajutat de coach printr-o serie de intrebari specifice acestei metode.

Cam acestea ar fi, in linii mari, elementele de baza in aceasta tehnica…Nu e nimic abstract, totul se “traduce” pana la urma printr-o calitate mai buna a relatiilor interpersonale sau cu sine insusi.
Tu ce crezi?