Articole si interviuri

Insingurata in mamiceala

Despre partea mai putin vazuta a parenting-ului,  de vorba cu Raluca Jacono, consilier Familylab

Am dat un simplu “search” pe Google la cuvantul “mother” pentru a vedea daca mi se confirma ceea ce, si ca jurnalist, banuiam: din prima, mi s-au deschis zeci de imagini cu mame tinandu-si copilul in brate, surazand bland, protector si, in acelasi timp, as spune eu, autentic. Nu fotografiile in sine m-au izbit, ci imaginea de ansamblu, neumbrita de vreo mama ciufulita, nervoasa, insingurata…

Ce se intampla insa daca dam acest “search” in viata reala?!

Nu vedem sau se discuta prea putin de fata mai putin prietenoasa a mamei care da, poate fi obosita, frustrata, nedormita, intoarsa pe dos, insingurata in “mamiceala” ei…

Cat de pregatiti ( aici ii includ si pe tati in intrebare) suntem pentru a deveni peste noapte “insotitori de suflete”, pana unde trebuie sa nu mai putem pentru a striga “Ajutor!” si acest “ajutor” strigat in gura mare  cat de surd este, cand sotul, bunica, bona nu mai inteleg de ce, dintr-o data, ti-a casunat pe ceva…?!

Ce facem cand ne trezim singure, insingurate in mamiceala noastra?

Si, mai ales, tatii au plecat sau i-am alungat noi?!

Cu aceste intrebari in minte m-am indreptat inspre Raluca Jacono, consilier Familylab.

Laura Dumbrava: Raluca, precum spuneam in introducere, suntem inconjurati de clisee cu familii fericite, mame perfecte, copii bucalati si surazatori…Din experienta ta cu cu familiile cat de “nociva “ este promovarea acestei imagini- luata ca etalon atat de mama cat si de tata. Ce capcane ascunde?

Raluca Jacono: Desigur ca mass-media propaga o anume imagine care nu corespunde in totalitate cu realitatea. Nu e numai in ceea ce priveste tema familiei, ci si in ceea ce priveste sexualitatea, standardul de frumusete, ce inseamna succes, cariera etc. Capcanele pe care le vad eu sunt ca astfel „se tricoteaza“ un ideal, o stare practic irealizabila si imposibil de sustinut pe termen lung – or, in momentul in care starea paradisiaca propagata intra in dezechilibru din orice motiv anume (viata e doar plina de surprize si fiinta umana e de la natura irationala), atunci se sufera. Se sufera mult mai mult decat ar fi necesar.

Referindu-ne la insingurare, cum ai defini-o? O mama poate fi singura si cand e inconjurata de fapt de multa lume: copil, sot, bunica, soacra, matusi, bone, medici etc…

Insingurarea e sentimentul constant de a nu fi vazut si iubit de cei dragi pentru ceea ce eu sunt, ci doar pentru ceea ce fac. In perioadele de schimbari existentiale majore, ca de pilda nasterea unui copil sau in perioada pubertatii, insingurarea poate lua dimensiuni dramatice.

Insingurarea aceasta nu este si un simptom al depresiei? Se tot vorbeste de depresia post-partum si ea e o realitate.

 Desigur. Insa ma intreb cine e primul, oul sau gaina? Pentru o depresie post- partum nu sunt indeajuns fluctuatiile hormonale, stressul si oboseala, probleme de sanatate – altfel, orice mama ar suferi automat de aceasta depresie. Factorul catalizator, cred, este gradul in care o mama proaspata este „vazuta“ si „continuta“ de cei apropiati in totalitatea ei, cu toate temerile ei, cu toate dilemele ei. Cu depresie sau nu, un asemenea mediu empatic face viata proaspetei mame mai usoara si teren propice automotivatiei.

Avem o traditie insa de a „corecta“ mereu, de a spune „las´ca trece“ sau „las´ ca fac eu pentru tine“ sau, mai rau, incurajarile de genul „capul sus, strange din dinti pentru ala mic“ . In mod ciudat asta insingureaza mai mult decat sa ajute. Avem o singura gura si doua urechi sa ascultam mai mult si sa vorbim mai putin.
Nu spun asta pentru a da vina pe cei care se afla in jurul unei proaspete familii, ci pentru a sensibiliza la ceea ce e intr-adevar nevoie dincolo de cadouri si cine e la rand cu schimbatul scutecului sau gatitul mancarii.

Adesea, mamele se plang ca sotii nu le ajuta deloc sau nu pe cat si-ar dori ele. Acest fapt se intampla pentru ca tatii deliberat nu vor sa ajute sau nu stiu cum sa o faca?

Din ceea ce observ eu e ca atat mamele cat si tatii adesea  nu isi gasesc „locul“ in familie si experimenteaza cu ceea ce crede fiecare ca ii face sa se simta in primul rand bine cu ei insisi si totodata sa fie valorosi familiei. De cele mai multe ori apeleaza la modelele din familiile lor de provenienta, modele care rareori functioneaza si in familia noua.

Familia e o structura sistemica in care fiecare actiune are o rezonanta asupra comportamentului celuilalt. Cand o mama se plange ca sotul nu o ajuta pe cat ar dori ea, de cele mai multe ori nu e o chestiune de cantitate, ci de calitatea comunicarii si de toleranta la frustrare. Nu ceea ce cerem e important, ci cum cerem. Femeile sunt prin natura lor mai empatice decat barbatii si tocmai de aceasta calitate e nevoie atunci cand o mama se plange ca sotul nu o ajuta cat ar vrea ea. Schimbarea macazului de la a se plange si a critica la a plange, la a vorbi despre tristetea, insingurarea si dorintele neindeplinite – asta trebuie sa o invatam cu totii de la zero.

Din punctul de vedere al tatilor, sunt la fel de „virgini“ in ceea ce priveste realitatea familiei cu copil ca si mamele. Exista o traditie in puericultura care ii invata pe tati cum sa fie mame, cum sa respire la travaliu, cum sa schimbe scutecele, cum sa imbaieze. E excelent atunci cand tatii o fac benevol si cand intr-adevar gasesc placere in a acompania gravida si a creste si ingriji un copil. Cand nu se intampla asa insa – si realitatea imi arata asta mai des decat ne place sa credem – tatii raman si ei singuri, se simt vinovati ca nu pot face pe plac mamelor. Un cerc vicios incepe: ori nu au cu cine vorbi despre asta, ori se refuleaza in arhetipuri masculine. Insingurarea mamei e si insingurarea tatalui si invers!

E pacat ca majoritatea femeilor le cer tatilor sa fie si ei mame. Tatii au alt potential decat mamele, prea putin descoperit in familiile din ziua de azi de a fi de valoare familiei, dincolo de a aduce banii acasa sau a schimba scutecul.

De asemenea, se intampla ca mama sa nu ceara ajutor … Ma pun acum in pielea sotilor: cum putem ajuta pe cineva care nu cere ajutor sau desconsidera ajutorul primit, pe considerentul ca ea stie cel mai bine?

Noi femeile avem o traditie de a prelua mai multa responsabilitate fata de altii decat putem duce. E o trasatura pe cat de aclamata social, pe atat de autodestructiva.   A invata CUM, CUI sa cer ajutorul si CE FEL DE AJUTOR am nevoie se vrea a fi invatat la fel ca si orice comunicare echidemna. Cred ca fiecare e responsabil pentru sine sa ceara ajutorul atunci cand are nevoie de el – asta nu inseamna ca il si primeste sau ca il va primi intocmai asa cum l-a cerut. A cere ajutorul nu inseamna a avea dreptul la ajutor.

In orice cuplu exista perioade repetate de comunicare distorsionata, e normal. Nu intotdeauna sotii sunt adresantii potriviti ajutorului si nu intotdeauna au capacitatea de a oferi ajutorul oricat de dispusi ar fi – numai pentru ca suntem un cuplu nu inseamna ca avem un abonament pe corpul, disponibilitatea sau emotiile celuilalt.

In cazul insingurarii emotionale ce e de facut? Ce ai recomanda? Da, stiu, nu exista “retete”, dar, raportandu-te tot la experienta ta, ce functioneaza?

Existantial vorbind, cu totii suntem singuri. A recunoaste singularitatea noastra si a trai cu ea face parte din procesul de maturizare. Insingurarea este insa altceva, insingurarea e o nevoie neimplinita de a ne conecta empatic la cei dragi, e durerea de a nu fi „vazut“ si continut asa cum sunt, e durerea de a nu putea fi de valoare celor dragi mie asa cum vreau sa fiu – o au copiii, o au adultii deopotriva. Cand aceasta insingurare persista apar dezechilibre psihosociale.

In Austria rata divorturilor dupa aparitia copilului e enorma, de cele mai multe ori mamele initiaza despartirea de tata tocmai pentru ca sunt primele care simt aceasta insingurare.

Nu, nu am retete, dar am cateva puncte de sprijin pe care le folosesc atat in viata mea personala, cat si in munca cu familiile – pe ele construiesc capacitatea partilor de a reintra in contact si de cele mai multe ori e nevoie de un ghid din afara, neutru care sa poata oferi empatia necesara si actiona drept catalizator. Nu vreau sa fac reclama muncii mele, insa in cele mai dese cazuri a fost destul ca partenerii sa se regaseasca.

Cu cateva luni in urma am intalnit un cuplu care mi-a cerut ajutorul tocmai pentru ca nimic nu mai functiona intre ei doi. Am iesit cu ei la o cina si le-am dat o mica tema de casa. Fiecare sa isi faca o lista de 10 dorinte catre celalalt. Apoi sa isi dea intalnire la o cina in oras unde unul din ei sa isi expuna dorintele, iar celalalt sa le asculte. Le-am interzis sa discute despre ele, ci doar unul sa vorbeasca, iar celalalt sa asculte, fara comentarii, fara motivatii, fara adaugiri etc. Dupa o saptamana sa reia cina in oras si acum cel care a ascultat sa fie la rand sa isi expuna dorintele, iar cel care a vorbit data trecuta sa asculte. Nu e vorba sa le fie implinite dorintele, ci de a se cunoaste reciproc „cine esti si ce doresti“ si de a avea din nou sentimentul de a fi vazut si ascultat asa cum sunt. Asta implica si gestionarea unui anume grad de frustrare de a nu primi prompt ceea ce cer. Dupa exercitiul nostru mi-au telefonat si mi-au spus ca, de fapt, nu le era atat de important ceea ce era scris pe lista. Procesul in sine, rabdarea de a putea „contine“ o saptamana intreaga faptul ca unul vrea ceva, iar celalalt altceva, i-a ajutat sa intre din nou in contact.

Cand sunt in conflict cu sotul meu ii spun adesea „trateaza-ma ca si cum ti-as fi straina, ca si cum nu m-ai cunoaste“. E terapeutic si mult mai simplu decat vrem sa credem. Multi dintre noi se pierd in lupte inutile de putere, in discutii si in analize.

Cand e nevoie totusi si de aceasta insingurare? Pun aceasta intrebare gandindu-ma si la faptul ca mama are nevoie si ea de un timp- chiar spatiu- in care sa fie si ea cu ea, sa se ocupe si de ea insasi, nu doar de noul membru din familie.

Timpul pentru mine insami nu e insingurare, e placere (rade) . E pur si simplu timp cu mine insami, e bucuria de a ma (re)descoperi, e contactul cu mine, e bucuria de a fi (si) singura. Daca e insingurare sau nu, depinde de relatia mea cu restul membrilor de familie.

Dar despre tatii insingurati ce ne poti spune… Tatii nebagati in seama, dati la o parte de mame care stiu totul?

Dincolo de povara mostenirii sociale a rolurilor (sau a absentei rolulurilor) parentale, tatii au fost intotdeauna insingurati de-a lungul istoriei familiei. Doar ca strategiile lor de trairea a insingurarii sunt diferite de cele feminine. Influenta mamelor „care stiu totul“ asupra insingurarii masculine e doar o picatura, factorii sunt mult mai complecsi si multipli – ar trebui sa vedem ce fel de mame au avut acesti tati la randul lor.

A te ascunde in spatele ziarului, a unditei, a masinii, a I-Phonului, a berii cu prietenii sunt strategii de supravietuire a singuratatii din propria familie – clasic masculine, insa prea putin amendate social.

Asa cum am mai spus, familia este un sistem: cand unul din parteneri se retrage, celalalt tinde sa compenseze, cand unul devine defensiv, celalalt trece in ofensiva. Singura solutie pe care o cunosc e restabilirea contactului echidemn.

Cand ambii parteneri sunt si se simt de facto insingurati, au deja un punct comun de pornire: insingurarea reciproca. In punctul acesta e decisiv daca partenerii aleg sa se indeparteze si mai mult sau sa isi recunoasca reciproc durerea insingurarii – in mod paradoxal, a vorbi cu partenerul despre propria insingurare ne face mai putin insingurati!

In ce situatii ai recomanda indreptarea catre un ajutor de specialitate ( psiholog, consilier, coach, terapeut familial s.a.)

In orice situatie in care cei implicati simt ca nu se descurca singuri. Orice forma de ajutor profesional cred ca functioneaza numai atunci cand cel care cere ajutorul e motivat sa se autoeduce. In cazul asta, pot sta la dispozitie drept catalizator.

Tii si cursuri pentru parinti. In ceea ce priveste aceasta insingurare in mamiceala- tinuta tabu altfel- cum e vazuta? Ce spun cei care participa? Au curajul de a spune de fata cu altii ca nu sunt parintii din imaginile de care povesteam la inceput?

Au fost mame care au izbucnit in lacrimi cand am vorbit despre aceasta insingurare si au intrat prima oara in contact cu aceasta emotie. Au fost tati care au devenit agresivi si au inceput sa se justifice de ce sunt cum sunt, tot la contactul cu emotia respectiva. Au fost tati care au inceput sa planga realizand pierderea partenerei lor de dinainte de a fi devenit mama. Au fost mame pline de optimism care le sustineau pe celelalte cu reteta proprie „la noi a fost perfect, noi am facut asa, sigur reusiti si voi“.  Intalnesc mereu reactii emotionale diverse la tema insingurarii si toate au un numitor comun: sentimentul insingurarii (fie materne, fie din alt context) doare si fiecare din noi vrea sa contribuie intr-un fel sau altul sa  indeparteze aceasta durere.

E adanc uman sa fim empatici si sa punem mana acolo unde doare. La noi insine sau la celalalt.

Raluca, multumesc inca o data!

Mai multe informatii despre Raluca Jacono si munca ei in cadrul Familylab, aici.

 

 

Coach-ul, asiguratorul si accidentele emotionale

Ne asiguram masina, casa, televizorul,  piciorul rupt la fotbal, studiile copilului, viata. Asiguram un ipotetic viitor. Si, cel mai adesea, ne raportam la o pierdere. Economisim, punem bani la ciorapi dupa calcule si grafice precise, risc inalt, risc scazut, e treaba brokerului de asigurari sa ne spuna detaliile, iar noi sa alegem: dupa nevoi, dorinte si buget.  Mai ne obliga statutul, mai ne gandim noi ca ar fi bine sa fie acolo niste bani,…ca nu se stie.

Da, nu se stie, pentru ca, in afara  de obstescul sfarsit, totul sta sub semnul incertitudinii.

Ce ati zice insa de asigurari pe…emotii?

De ce nu?! Platim o prima sau mai multe pentru a avea bani in caz de…Si, nu stiu care e probabilitatea sa imi fie sparta casa, sa imi ia furtuna pomul din curte, sa bag masina intr-un sant…

Stiu insa sigur ca ZILNIC, ma intalnesc si ma voi intalni cu mesaje toxice, ca astfel de “accidente” vin si vor veni peste mine. CU CERTITUDINE.

Daca nu va convine, nu mai cumparati de la noi!

Nu inteleg de ce esti nervos!

Maria-ta nu binevoieste sa ne zambeasca azi!

Uita-te cum conduci!

De nimic nu esti in stare!

Iar nu ai facut mancare!

Ti-am spus sa duci gunoiul!

Mmmm, va suna cunoscut? Se intampla zilnic. Zi si noapte ( mai ales noaptea, cand parca toate ies la suprafata). Am zice ca avem competenta de a le rezolva si nu apelam la “brokeri de asigurari” sau alti specialisti, “indreptaci” de stari de nebine. Acestea nu sunt accidente. Credem noi. Nu realizam insa intotdeauna, pe moment, ce daune  ne provoaca,  de ce somatizam ( si nici macar nu stim ca e somatizare) , de ce ajungem,

 in nevoia  de odihna, sa ne rupem piciorul,

  in dorinta de a spune, sa facem o laringita,

  in frustrarea de-a nu fi intelesi, sa nu mai auzim.

 Corpul ( pe el il asiguram) are multe sa ne spuna. Pana la a-si spune insa povestea, in limbajul cunoscut medicinii, pe vreo fisa de observatie sau reteta, se intalneste si trebuie sa faca fata acestor mesaje, ele insele accidente sau premergatoare unor accidente.

Cum ar fi insa sa ne asiguram  impotriva acestor mesaje toxice, sa platim polite anticipat pentru a rezolva rapid, eficient, cu costuri minime, situatii turbulente, conflicte cu mai marii sefi, cu sotul, sotia sau cu soferul necioplit de la semafor?!

Antrenamente pentru…accidente

Hai sa fiu si mai specifica si ma voi referi chiar la clientii mei, pentru ca, daca nu v-ati dat seama pana acum, incercam sa prezint, prin analogie, una dintre menirile coach-ului: acela de a-si “antrena” clientul pentru situatii in care se poate “accidenta”. La propriu si la figurat.

Sa incep insa chiar cu mine:

Self coaching la fata accidentului

Asta vara, intr-un moment de neatentie si in marea graba, am intrat cu masina intr-o alta masina. Clar, caz de…asigurare. Pana insa sa ajungem cu masinile impricinate la asigurator si service, am trecut pe la “brokerul” personal, cu o lista intreaga de solutii de aplicat la fata locului.

1.gestionarea emotiilor ( in ambele masini erau copii, era primul meu accident, socul accidentului s.a.m.d.)

2. autoresponsabilitate ( ma angajez sa imi dau toata silinta sa fac tot ce pot pentru a remedia situatia)

3. asumarea greselii ( a cui a fost vina? A mea! Punct…fara ca “d-voastra nu ati vazut ca vin, era nisip pe strada” etc, etc.)

4. managementul timpului ( da telefoane, du copiii acasa, fugi la broker, anuleaza intalniri, rezolva cu actele, service-ul)

5.managementul conflictului  (din fericire, am dat peste un sofer extrem de intelegator si cooperant)

A, daca nu s-a inteles, asiguratorul de accidente emotionale putem fi chiar noi. De fapt, aceasta ar fi finalitatea coaching-ului: sa nu mai ai nevoie de un altul sa te ajute decat in situatii speciale. Da, noi insine am fi si cei care platim, cei care primim, dar si cei care trebuie sa invatam sa lucram cu aceste “unelte de interventie”. E un pic de treaba :), stiu.

Cam asa as vedea eu rostul coaching-ului. Unul dintre ele.

Bun, sa revin si la client.

In mare, sunt doua categorii: clientii care au o viziune asupra viitorului si doresc sa si-o implineasca, constienti ca au nevoie de un “asigurator” pe drum si, a doua categorie, clientii care vin la coaching in faza acuta, cand s-a intamplat accidentul si vor o rezolvare cu cat mai putine daune…emotionale.

Sa le luam pe rand:

In prima situatie, cei mai multi clienti de la Atelierele de Life Coaching pe care le tin, se antreneaza periodic: au preocuparea de a se dezvolta personal, fie prin coaching, fie prin alte tehnici, cursuri, carti samd. Ideea e ca aici se lucreaza mult pe descoperirea potentialului personal, gestionarea emotiilor in situatii potentiale sau reale de conflict, sau de reusita; pentru ca, si atunci cand avem succes, sau mai ales atunci, sustinerea si cresterea lui apeleaza tot la intelepciunea cu care ne gestionam emotiile, adica la inteligenta emotionala.

Acesti clienti, in cazuri de “accident” sunt asigurati, sunt cu centura pusa, au anumite tehnici de protectie, stiu CUM sa faca, nu le e teama de ce simt, empatizeaza, si, foarte important, recunosc cand au o problema. Ei sau altii.

Cealalta categorie este mai vulnerabila. Dupa un “accident fara centura”, vin la coach pentru a vedea ce au de facut in continuare. Pentru unii inseamna doar reparatie, altii sesizeaza nevoia de antrenament si intra si ei pe pista propriei cresteri.

Asadar, metaforic vorbind, ce ar face un coach:

in primul rand ti-ar sta alaturi, fie in momentele  de criza, fie in momentele de antrenament. Se asigura si te asigura ca esti pe drumul potrivit tie. Mai apoi, prin feedback-ul pe care ti-l da, poate sa iti spuna ce “daune” ai suferit si ce poti face sa te “repari”. ( atentie insa, coach-ul nu intra in zona psihoterapeutilor). Si, cel mai important, discutati despre viitor. Puneti viitorul la cale, pe deplin constienti, de accidentele INEVITABILE oricarei calatorii, dar si de POTENTIALUL care e in tine. Coaching-ul se raporteaza la castig, la ceea ce aduce plus valoare si mai putin la pierdere. Asta nu inseamna insa ca nu o are in vedere (dar aceasta e o alta discutie).

A, si sa nu uit! Cate “prime de asigurare” ( a se citi: sedinte individuale sau ateliere de grup) ar trebui platite? E decizia fiecaruia, cum spuneam si la inceput: dupa dorinte, nevoi si buget. Ce e sigur e ca trebuie doar de cateva ori. Pe o perioada determinata. Iar mai apoi se cheama si se intampla self coaching-ul. It’s magic! 

In concluzie, tineti-va “asiguratorii” aproape. Prietenii stiu de ce si presupun ca si zambesc deja.

E mesajul cadou pe care l-am primit deja de la voi.

Cu drag,  un alt fel de broker de asigurari, Laura

Inteligenta emotionala in leadership

Titlu: Inteligenta emotionala in leadership
Autori: Daniel Goleman, Richard Boyatzis, Annie McKee
Editura: Curtea veche

“Daca un lider emana energie si entuziasm in orice conditii, organizatia sa prospera, dar daca liderul transmite emotii negative si disonanta, atunci intreaga organizatie are de suferit”.

Cartea se adreseaza liderilor, formali sau informali, atat acelora care au o functie de conducere, sunt prinsi in varful organigramei, cat si celor care, intr-un anume context, conduc un grup de oameni. De asemenea, profesionistii care lucreaza cu lideri, manageri sau echipe, vor gasi cu siguranta informatii utile.

Care ar fi unghiul lor de abordare? Precum spune si titlul cartii, cei trei autori exploreaza rolul jucat de inteligenta emotionala- pe care foarte frumos au tradus-o cu “intelepciunea de a gestiona emotiile”- in leadership.

Noi sustinem ca responsabilitatea fundamentala a liderilor este aceea de a induce trairi pozitive celor pe care ii conduc. Aceasta se intampla atunci cand un lider creeaza rezonanta– un rezervor de elemente pozitive care elibereaza tot ce este mai bun in oameni. Asadar, la origine, rolul de baza al conducerii este de natura emotionala”.

Dincolo de studii si teorii manageriale, ei vin si cu o viziune din neurobiologie care arata la nivel de sistem limbic ( acolo unde se afla centrii nostri emotionali) in ce masura noi, ca oameni- si implicit ca membri intr-o organizatie- suntem influentati, “molipsiti” de un lider care stie sa isi gestioneze starile, care transmite entuziasm, stie sa zambeasca sau, din contra, vine cu mesaje toxice, critici distructive, furie, pierderea controlului s.a.m.d.

Liderul este cel care da tonul, el poate fixa standardul emotional. Autorii chiar folosesc sintagma de lider emotional. Si, atentie, nu intotdeauna liderul formal, in functie, este si liderulul emotional.

O surpriza pentru mine, raportandu-ma la faptul ca o emotie negativa este mai “tare” si poate lasa in memoria noastra “dare” mai aspre si mai adanci, e ca, potrivit neurobiologiei, starile pozitive sunt mai molipsitoare intr-un grup, decat cele negative:

“Emotiile se pot raspandi ca virusii, insa nu toate emotiile se transmit la fel de usor. Printr-un studiu efectuat de Yale University School of Management, s-a descoperit ca buna dispozitie si entuziasmul se raspandesc cel mai iute, iritabilitatea este mai putin contagioasa, in vreme ce depresia nu se raspandeste deloc”.

O conducere bazata pe inteligenta emotionala amplifica si prelungeste impactul emotional al liderului. Rezonanta, starea de a fi in armonie cu celalalt, se propaga cu usurinta. Pasiunea si energia mobilizeaza grupul, cum, in cazuri mai grave, prin empatie, liderul pe poate acorda la registrul emotional al celorlati, in urma ramanand sentimentul ca sunt intelesi, ascultati, ca exista compasiune.

“Eficienta cu care liderii gestioneaza si canalizeaza aceste sentimente, ajutand grupul sa isi atinga obiectivele, depinde de nivelul inteligentei emotionale al liderilor”.

A nu se intelege din spicuirile de mai sus ca a conduce se refera doar la gestionarea emotiilor. Un lider are nevoie si de intelect. Si, desi mediul de afaceri valorizeaza intelectul in defavoarea emotiilor, in situatii de urgenta, creierul limbic preia comanda. Adica, metaforic vorbind, emotia bate intelectul. Si asta, deoarece, are legatura cu supravietuirea: lupta, fugi sau stai nemiscat. Teama, furia ne pot mobiliza in autoaparare sau protectia altora, de exemplu. Din fericire, o alta parte din creier, aria prefrontala- acolo unde, mai in gluma mai in serios, zicem ca dam cu capul- se ocupa de supravegherea acestor impulsuri. Concluzia autorilor este ca “din punct de vedere biologic, arta conducerii rezonante presupune combinarea dintre intelect si emotii”.

Desigur ca ar mai fi multe de spus, atat despre carte in sine, cat si pe marginea ei.

Cartea este structurata in 3 parti. In prima parte, autorii se ocupa de “Puterea inteligentei emotionale”, ce inseamna aceasta in leadership, ce presupune conducerea rezonanta, si care sunt stilurile de conducere disonanta. In a doua parte, se focuseaza mai mult asupra liderului in sine si in special cum poate  sa cultive aceasta inteligenta emotionala. In cea de-a treia parte, autorii se opresc indeosebi asupra echipei si asupra organizatiei- care este realitatea emotionala a echipei, ce se intampla cand liderul nu mai asculta grupul s.a.m.d.

In concluzie, o carte bogata in informatii, utila, usor de citit, cu multe exemple din experienta personala a autorilor sau din diverse studii de referinta.

 

 

 

 

 

Daca motivatie nu e, nimic nu e

Chiar de la primul curs de formare in coaching, am luat in discutie cu trainerul in ce masura tehnica de coaching are o importanta in a ajuta clientul sa ajunga cat mai usor la rezultate. In dorinta mea de a fi de valoare, credeam ca cel mai important era ca eu insami sa fiu pregatita in a-mi insoti/ “antrena” clientul. Raspunsul- surprinzator atunci- de la sine inteles acum, a fost: aproape jumatate conteaza MOTIVATIA.  Motivatia clientului. Da, si tehnica este importanta, dar fara motivatie, ii pot iesi in cale 101 de “ajutoare”…fara niciun folos insa.

 Faptul ca vine la un coach sau isi exprima nevoia de a-si rezolva o problema nu inseamna ca si o rezolva sau- oricat de ciudat si contradictoriu ar suna- ca vrea sa o rezolve. In Atentie, coach la dieta! am expus deja o experienta personala in care, conform modelului Prochaska si DiClemente, puteti sa verificati in povestea voastra personala cam in ce stadiu al schimbarii va aflati si cat de motivati sunteti sa faceti ceva anume. Adica, altceva. Adica, sa schimbati, sa va schimbati.

Eu, personal, cred ca daca ne-am pune de la bun inceput aceasta intrebare, coborand cu privirea asupra noastra sau asupra celui care ne solicita ajutorul, lucrurile ar fi mai simple, mai eficiente si mai fair play.

Cu cartile pe masa.

Vreti sa va faceti bine? Chiar vreti?

Imaginati-va ca la doctor, poate chiar din usa, sunteti intampinat cu urmatoarea  intrebare: Vreti sa va faceti bine?  Aparent ar fi cea mai stupida intrebare. De aceea am venit aici, sa ma fac bine!

Oare?!

Hai sa luam un exemplu, un “pacient”/ client ( si am sa va rog sa puneti in locul acestuia pe cine vreti, cu ce problema vreti, e doar un exemplu pentru a ma face mai usor inteleasa): X se prezinta la cabinet cu hipertensiune. Cardiologul, conform protocolului, il trece print pot felul de investigatii si ii prescrie pe langa pilulele zilnice un tratament  a la longue: sa renunte la fumat, sa nu mai consume mancaruri grase, sa slabeasca – macar cateva kilograme, sa nu se mai enerveze, sa faca miscare, sa… Din cateva fraze, cu cea mai buna intentie, medicul ii cere sa fie…altcineva. Ca de nu, il paste un accident cerebral, un infarct…

Ce se intampla aici?

Pentru unii, aceasta amenintare- ca nu e de glumit cu o hipertensiune- poate sa fie o criza care sa ii determine sa faca aceste schimbari majore. Sunt foarte motivati. Altii insa, testeaza o perioada “hap-urile”, chiar si schimbarea stilului de viata, pentru a reveni mai apoi de unde au plecat. Mai cauta eventual alt doctor, ca poate primul, sau al doilea, sau al treilea au gresit, si poate o fi vreo reteta magica in care ei nu au mare lucru de facut.

Responsabilitatea de a ne face bine ne apartine.

Mai in gluma, mai in serios, usor ironic poate, dar cu ingrijorare in spate, doua aspecte am prins aici: cel ce e menit sa te ajute- orice nume o fi purtand la un moment dat in experienta noastra de viata- poate sa faca atat cat poate. Nu in locul nostru. Responsabilitatea de a ne face bine ne apartine.

Nu spun sa nu schimbam medicul, daca simtim ca nu e ok, ca vrem si o alta parere. Ba da. Eu una personal sunt pentru a verifica informatia din doua surse, daca exista dubii. Ceea ce vreau sa spun e ca tine de noi. Problema e a noastra. In “ograda” noastra. Noi suntem responsabili pentru ca am ajuns la aceasta hipertensiune ( kilograme in plus, hrana si stil de viata necorespunzator, fumat excesiv etc). Da, exista factori ereditari, predispozitii pe care le avem in noi si pe care nu le putem inlatura…Nu intru insa in detalii medicale “pe bune” pentru ca nu acesta e rostul articolului de fata. Hipertensivul e doar de exemplu.

Se poate ca motivatia sa fie zero?

De obicei, in coaching scalam. Adica? Adica verificam pe o scara- de la 1 la 10 de obicei- unde se situeaza clientul raportat la ceva anume. De exemplu, Pe o scara de la 1 la 10, cat de tare te deranjeaza aceasta problema? Sau, Cat de pregatit esti sa  renunti la fumat? Sau, Cat de motivat esti sa si faci ceva in sensul acesta? s.a.m.d.

Motivatia e zero cand clientul nu realizeaza ca are o problema.

Hai sa revenim la Hipertensivul nostru. Desi realizeaza, stie ca s-ar putea ca fumatul si greutatea in plus “sa dauneze grav sanatatii”, nu face absolut nimic pentru a schimba ceva. Aici motivatia e ca inexistenta. Totusi, chiar si aici trebuie sa verificam. S-ar putea ca atat la nivel declarativ, cat si faptele in sine ( adica non-actiunea) sa arate negru pe alb ca motivatie nu e. De verificat insa, pentru ca s-ar putea ca altadata sa fi vrut sau chiar incercat sa mai schimbe ceva: de exemplu, a incercat sa reduca sarea din alimentatie, sau incearca deja sa reduca numarul de tigari, sau…

Eu  as saluta toti acesti pasi abia vizibili, dar existenti. Vorba aceea “Pic cu pic se face mare” nu e inventata de ieri.

Un “arac” pentru schimbare

De asemenea, mai sunt unii care, la nivel la nivel declarativ, ar putea sa mute muntii. Da, voi face, da, voi drege. Motivatia pare la cote inalte. Dar, cand e de trecut la fapte, se impotmolesc. Si renunta. In aceasta situatie, in care isi doresc schimbarea, chiar actioneaza, acesti oameni au nevoie de sustinere. De un “arac” pe care sa se sustina pana la un punct. ( nu pana la capat, ca asta deja e dependenta- voi reveni insa altadata asupra acestui aspect). De exemplu, sa il “consultam” iar pe hipertensivul nostru, faptul ca doctorul ii spune sa vina periodic la control poate sa fie pentru el un motiv suficient de puternic  care sa il ajute sa implementeze si sa mentina schimbarea.

Motivatia e in noi, asta nu inseamna insa ca nu avem nevoie de sustinere. Si uite asa, de aceea s-a inventat coaching-ul :)))).

Pe final de articol, tin sa ii multumesc Hipertensivului ca s-a lasat consultat public.

Iar de vreti sa  impartasiti si voi din povestea voastra, jos la comentarii, o puteti face, pentru ca, nu intamplator, povestea voastra s-ar putea sa fie de ajutor altor “hipertensivi”. Iar pentru a fi mai specifica,  doua intrebari v-as lansa:

1.Pe voi ce va motiveaza sa treceti la actiune?

2.Cum va dati seama cat de motivati  sunteti sa faceti ceva anume?

Motivatie cat incape va doresc,

Laura

 

 

 

 

 

 

 

Atentie, coach la dieta :)!

Am inceput o cura de slabire. Nu despre ea in sine as vrea sa va povestesc, ci despre cum poate ajuta coaching-ul intr-o astfel de situatie.

Fisa clientului:

Clientul: Laura
Problema:  x0 kilograme in plus ( adica multe)
Obiectiv: de ajuns la Z kilograme
Stadiu al schimbarii acum: in actiune
Nivelul motivatiei: foarte inalt
Tehnica de abordare: stadiile schimbarii, modelul Prochascka si DiClemente (nu acesta e numele curei)

(Obs: Mi-as dori ca fiecare client care vine la mine sa fie in acest stadiu, adica pe cai, sa vrea sa mute muntii, dispus sa faca, sa dreaga. Atentie insa! Nu etapa aceasta este cea mai dificila. Povestim mai jos despre toate cele.)

Un pic de teorie. (Calorii zero, consumati cu incredere)

Care sunt etapele schimbarii? Intamplator sau nu ( bineinteles ca eu as spune ca nu e intamplator), am inceput cura concomitent cu atelierul Focus pe schimbareDar schimbarea a inceput inainte de a incepe…cura.

Cum adica?

Hai sa va povestesc despre un tip de coaching drag mie- aparent cam arid- dar de la el plec in orice (sau aproape orice) discutie cu clientii cand vine vorba de nevoia lor de schimbare, adica iau in considerare in ce faza a schimbarii sunt.
Acum ma iau insa drept client pe mine insami. Asadar, self coaching.

Deci, va voi enumera acum etapele schimbarii, dupa asa-numitul model Prochascka si DiClemente, aplicandu-l pe mine. Clar si declarat, rostul articolului de fata este, printre altele, sa identificati si voi stadiul in care va aflati in ceea ce va priveste, fie ca e vorba de a face o schimbare in alimentatie, stil de viata, comportament, intr-o relatie anume samd.

1. Precontemplare. In aceasta faza clientul nici macar nu realizeaza ca are vreo problema si nici nu face nimic pentru a provoca vreo schimbare.
Cam asa eram eu dupa ce am nascut si, desi aveam peste 20 de kilograme in plus, acestea nu erau o prioritate.
In aceasta faza, motivatia era foarte scazuta, ca sa nu spun inexistenta.
Ce am facut…totusi, am luat in considerare si la cunostinta- de parca era greu :))) ca sunt cam multe kilograme in plus si nu mai incap in haine.

Asadar, verificati in ce masura va deranjeaza ceva ce altii spun ca nu e ok la voi. Si aici nu ma refer numai la kilograme in plus. ( De exemplul cu dieta ma folosesc ca sa va fac cunostinta de fapt, cu o alta “unealta “ din coaching). Daca pentru voi e in regula, in aceasta faza nu veti face nimic sa schimbati ceva.

Explorati totusi consecintele lui a nu face nimic. Daca va simtiti confortabil cu aceasta decizie, pe raspunderea voastra, asta e. Aici sunteti si…punct. Deocamdata.

2. Contemplare. Dupa cateva saptamani de la nastere, m-am trezit ca vreau sa ies in oras, la socializare si ca nu mai incapeam decat in hainele cu…burtica. Am bombanit si mi-am propus sa ma gandesc sa fac ceva, atat cat imi permitea si faptul ca alaptam. Mi-am luat un abonament la sala, cochetam asadar cu schimbarea, incercam sa fac ceva, fara a fi insa foarte hotarata. Nici nu am fortat lucrurile. Nivelul motivatiei era pe curba ascendenta.

3.Pregatire Faza aceasta o vizualizez cam asa: un atlet care se pregateste sa ia startul. E “pe locuri, fiti gata…”. Ce ati putea incerca in aceasta faza, de va recunoasteti ca fiind aici: identificati obstacolele, dar si suportul/ ajutorul din afara. De asemenea, daca ar fi sa faceti o schimbare ( si repet, nu ma refer doar la o cura de slabire) verificati pe ce va puteti baza, poate in experienta personala ati mai trecut prin ceva asemanator. Bucurati-va de acesti primi pasi si luati-i in considerare ca pe un fel de antrenament, nu ca pe niste esecuri ( ca nu ati fost in stare sa faceti marea schimbare). Toate la timpul lor.

 Asa, si sa revin la clientul nostru. Perioada aceasta de pregatire s-a tooooot lungit. Iar din seria “sa incercam marea cu degetul”, intr-o zi, am intrat si intr-un grup de suport din social medial, intitulat sugestiv “La dieta”. Clar, schimbarea era in aer. Am stat aici vreo luna pe margine fara insa a trece la actiune…

Pana intr-o zi de- ati ghicit- luni 🙂

4.Actiune: …cand mi-am zis “Gata! De azi sunt pregatita”!

Recunosc, habar nu aveam cum voi face de data aceasta, mai ales ca intotdeauna am slabit facand sport si mai putin umbland la oala cu mancare. De data aceasta insa, eram  decisa sa primesc ce venea inspre mine deoarece stiam ca am un aliat de nadejde: MOTIVATIA!!!  Scriu cu litere mari, bolduite, semne de exclamatie. Fara ea nu am ce sa fac…de vreau sa fiu silfida.

Asa, si concret, povestea mea: intru in grup, dau peste cineva care povestea despre o dieta, o “check-uiesc” rapid, vad ce presupune in prima faza si imi zic “asta e de mine”!

Repet, si repet, si repet! Nu as fi luat aceasta decizie daca nu as fi fost motivata, daca nu as fi fost pregatita, dispusa sa fac schimbari importante in viata mea: de la a-mi schimba comportamentul de cumparator ( sa nu mai iau prostioare), pana la a-mi educa papilele cu cafeaua fara zahar, micul dejun fara paine cu unt si party-urile fara tort…ca sa nu mai spun ca trebuie sa fac si miscare. Iar “reteta” schimbarii imi arata negru pe alb: cateva luni!

Imi asum? Da. Se poate intampla sa renunt? Da. Iau in considerare si beneficiile ( am slabit deja 3 kilograme), dar si obstacolele– ca vin pofte fel de fel, ca sunt obosita, ca nu mai am chef pur si simplu, da o banala raceala peste mine.

5.Mentinere: Precum scriam in “fisa” de la inceputul articolului, sunt in faza de actiune. Faza de mentinere urmeaza peste cateva saptamani, o data ce am atins obiectivul ales- cand va trebui sa am grija sa mentin schimbarea. Din punctul meu de vedere- si, cu siguranta nu numai al meu, aici e marea provocare. Cum sa mentin schimbarea? Ce m-ar mai ajuta aici?

Trei aspecte as lua aici in considerare. In primul rand, motivatia ramane in topul aliatilor ( si oricat de frivol ar suna, promisiunea unui shopping cred ca m-ar motiva). Mai apoi, faptul ca sunt intr-un grup de suport ( chiar doua :)), sigur ma va ajuta. Si, nu in ultimul rand, trebuie sa iau in calcul si o posibila recidiva, iar intrebarea ar fi: Ce s-ar putea intampla cel mai rau?

Ok, sa nu aruncam cu drobul de sare…oricum, “prevazatori”,  autorii acestui model au prevazut si faza de…

6.Recadere: Da, pot sa iau in considerare si aceasta etapa. Cura respectiva chiar pune un accent foarte mare pe mentinere si implementarea schimbarii- de aceea cu siguranta am si ales-o- dincolo de unele dezavantaje ( ca nu exista inca dieta cu chipsuri). Asadar, avea in vedere recaderea. Mai corect spus, ce sa faci ca sa nu ajungi la recadere.

Ce “unelte de lucru” ( sa nu le spun de lupta) as avea aici: in primul rand ar trebui sa verific ce s-a intamplat, care au fost “sabotorii” de nu m-am tinut de cura: factori interni, externi, ceva ce a tinut strict de o decizie personala sau si ceva din anturajul meu a contribuit la aceasta recidiva. Nu spun ca s-ar putea sa dau  vina pe altii, dar, de exemplu, chiar iau in considerare ca, daca din anumite motive medicale aceasta schimbare nu e una sanatoasa pentru mine, sa renunt la ea.

Ce as mai verifica aici: nivelul de motivatie. Again. Si as mai lua in considerare alte “cai de atac”, pe principiul daca vrei sa ajungi la un rezultat diferit, fa altceva…diferit.

Ce sa va mai spun? Ca mai trisez? Ca mai trag nu numai cu ochiul la o leguma cand reteta zice clar ca nu? Nu ma “stresez” asa de tare…vad ca s-au dus 3 kilograme si prefer sa iubesc aceasta schimbare care va trebui sa devina un modus vivendi. Incrancenarea si invinovatirea nu mi-ar aduce mari beneficii…iar Mall-ul e deschis in fiecare zi. Ca deh, va trebui sa imi schimb garderoba.

Schimbare usoara va doresc, indiferent unde va fi sa o faceti.

Cu drag, Laura

Povestea sosetelor vorbitoare

Out of the box, out of the socks

Au fost o data ca niciodata mai multe sosete vorbitoare. Si, intamplator sau nu- asta ele trebuie sa isi raspunda- s-au intalnit intr-o seara la un atelier de poveste. Da, chiar intr-un oras, in care credem ( doar credem) ca oamenii nu mai stiu spune si asculta povesti. Dar…

Ce am vazut, auzit, simtit…

Daca te-ai fi uitat, de afara, pe geam, ai fi vazut un grup vesel de adulti si copii, asezati in jurul unei mese pline ochi cu tot felul de materiale si unelte de lucru: sosete fel de fel, melana pufoasa, ace, papiote vesele, ochisori din plastic, bete din lemn, nasturei colorati, creioane, foi de hartie…

Daca ai fi tras si cu urechea, pe fundalul sonor al unui CD cu muzica de Mozart, ai fi auzit mirari, exclamari, hohote de ras, intrebari si raspunsuri.

Iar de ai fi intrat, pret de 3 ore, si in…sosete, ai fi experimentat muuulte stari, emotii, sentimente: de la placerea intalnirii cu un altul, neincrederea ca va iesi proiectul, energia creativitatii, surpriza intalnirii cu vocile interioare care conditioneaza, mirarea ca, uau, iese treaba, increderea in sine, placerea reusitei.

Doar experimentand invatam…

Bun, mai exact ce am facut?! (Cu voia voastra, nu voi descrie tot “desfasuratorul” atelierului, pentru ca imi doresc sa pastrez “misterul” pentru alte viitoare ateliere).

In primul rand, am plecat de la o provocare: fiecare trebuia sa confectioneze ceva din ce materie prima avea la dispozitie, plecand insa, ( musai) de la o soseta.

Primele replici au fost: oare ce sa fac, nu am mai cusut de ani de zile, cum sa fac?

O noutate atat pentru mine, care am…experimentat pentru prima data aceasta “poveste”, cat si pentru participanti, a fost sa fac o combinatie intre Strategia Disney din Programarea Neuro-Lingvistica (NLP), coaching si…sosete.

Asadar, plecand de la pretextul- unul creativ si provocator- al confectionarii unor “motonache” din sosete, am facilitat o intalnire cu diferite…personaje, sau ipostaze, sau roluri, sau …sosete. Ziceti-le cum vreti.

Un pic de teorie NLP-ista

Intr-o echipa intram in mai multe roluri. Robert Dilts, unul dintre cei mai cunoscuti traineri NLP, plecand de la modelul de lucru al celebrului Walt Disney, a conturat 3 ipostaze: Visatorul, Realizatorul (sau Realistul) si Criticul.

Esti un Visator (in cel mai bun sens al cuvantului), ai idei multe, esti vizionar, creativ? Sau, din anumite motive, ceva te constringe sa nu dai drumul potentialului din tine?…Simti ca poti mai mult, dar ceva iti sopteste ca nu esti creativ.

Aici m-am folosit de sistemul vizual de reprezentare al fiecaruia. Faptul ca pe masa de lucru exista deja materia prima i-a ajutat pe “visatori” sa isi ia rolul in serios, sa vada mai usor obiectivul la care vor/ trebuie sa ajunga,  sa contureze mai usor ce va iesi in final.

Dar Realizatorul tau cum e? Face treaba? Gandeste constructiv, pune tara la cale, organizeaza sau…sta la umbra Visatorului, la stadiu de idei marete, fara a le pune in aplicare sau fara a le finaliza?

In acest caz, sistemul kinestezic a fost cel care i-a ajutat cel mai mult pe “realizatori”.  Au avut materia prima, au luat contact cu ea, au mesterit. Au experimentat, nu numai ca si-au imaginat cum ar putea face, au dus pana la capat o idee.

Si, nu in ultimul rand, Criticul ti-e pe aproape? Este un bun supervisor? E obiectiv sau carcotas din fire?

El este cel care poate sa fie un fel de porte –parole al vocilor noastre interioare. El ne poate spune unde gresim, cum sa reparam, daca trebuie sa imbunatatim ceva, dar, atentie, tot el ne poate sabota, ne poate reaminti de voci din copilarie  (de exemplu, ca nu suntem in stare sa facem ceva, ca nimic nu va iesi din noi, ca nu suntem buni decat sa facem prostioare samd. )

De la o idee la practica, de la sosete la personaje

Fluturoiu, Omidee, Contele Catula, Ciupercuta Merlin, Spyro, Pas-Pas, Luminel, Buhi cea vesela…sunt personaje nou-noute. Nu ati mai auzit de ele. Chiar si mesterii lor s-au mirat sa le descopere si, mai ales, sa le asculte. Si cu siguranta, de acum in colo, se vor uita la “sosete” cu un pic mai multa atentie si consideratie. Nu se stie cand vor sa le spuna ceva, care chiar le-ar fi de folos! 🙂

Recapitulare si feedback

Am umplut sosete cu melana si ganduri.
Le-am pus ochi din nasturi si cuvinte.
Le-am decorat cu panglicute si creativitate.

Socializat? Bifat! Out of the box? Bifat! Creat si recreat? Bifat! “Updatat” la noutati despre sine? Bifat!

Feedback-urile au fost bune ( asa, ca sa ma laud), dar faptul ca unul dintre copii m-a intrebat cu inocenta specifica lor, cand va fi urmatorul atelier, a fost pentru mine cea mai mai buna dovada ca sosetele vorbitoare si-au facut treaba. ( Sunt curioasa doar cum vor folosi copiii masinaria inventata de ei- un aspirator de ordonat lucrurile prin casa- daca functioneaza achizitionez si eu unul de la ei :).

Si uita asa, am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea mea si a sosetelor vorbitoare.

Au consemnat varianta pe scurt,

Laura si Buhi cea vesela

Dau Pegas pe iubire

 

 Cand am fost mica mi-am dorit tare mult o bicicleta. Pegas. Rosie. Mergeam pe Tohan-ul tatalui meu si, imi aduc aminte si acum, cat de greu ma urcam pe saua prea inalta, de nu ajungeam cu picioarele jos, si ma opream in santuri si garduri. Declarat- nu foarte insistent- si in secret ( brodand o adevarata poveste in imaginatia mea de copil)  jinduiam la un Pegas. Mi se parea ca un Pegas ar fi raspunsul la toate frustrarile materiale ale copilariei mele.

Mai imi oblojeam dorul si dorinta dand o tura prin cartier cu bicicleta unei vecine, un pic mai mica decat mine. O invidiam in secret pentru acest vehicul “inaripat”. Pana intr-o zi, cand am aflat povestea Pegasului ei. Intr-un acces de gelozie, la o bauta mica, tatal o snopise pe mama in bataie, de fata cu copilul.

A doua zi i-au cumparat tacerea cu o…bicicleta.

Nu am inteles atunci prea multe cu mintea mea de copil, dar am inteles si am vazut altcumva tacerile ei, nu neaparat tristetea- caci nu era un copil trist. Nu pot spune ca nu mi-am mai dorit bicicleta din acel moment, dar am invatat sa apreciez mai bine Tohanul masiv pe care il puteam lua oricand din curte: dintr-o curte in care nu se dadeau la schimb biciclete pe tacere si in care NU-ul era nu, cu toate lacrimile mele de crocodil si puber neinteles.

Care sunt dorintele si care sunt nevoile copilului?

 “Hranim” copilul cu jucarii fel de fel, cursuri, petreceri, dulciuri, fast-food. E in regula- nu am nicio problema cu asta- sunt un consumator de nadejde (nu cea mai cea, dar puzderia de haine si jucarii din casa confirma asta despre mine).

Am insa o problema- probabil de la Pegas mi se trage- cand vad dorinte date la troc pe nevoi:

nevoia copilului de A FI impreuna cu parintele,

nevoia de a nu fi tinut in lesa controlului cu orice chip,

nevoia de a spune NU atunci cand integritatea lui fizica si emotionala o cer,

nevoia de a descoperi cine este el si nu de a fi “caraus” pentru dorintele sau nevoile neimplinite ale parintelui,

nevoia de a experimenta greseala, fara penalizari…

 Cand cumparam, ce cumparam?

Linistea, dorinta noastra si nu a lui, absenta din viata copilului, neatentia noastra asupra lui, neascultarea si totodata neintelegerea lui, controlul, abuzul fizic sau emotional, imaginea de parinte bun, de parinte DA…?

Sunt intrebari grele si ma simt trista dintr-o data, pentru toti copiii cu…bicicleta in loc de atentie, prezenta, iubire.

Pare filozofie goala, neprinsa in spite, claxoane, dinam-uri, cotiere si casti “next generation”, dar simt nevoia unei restituiri, macar simbolice, acum, dupa aproape 30 de ani…Si, desi nu pare povestea mea, e si a mea atata timp cat a atins ceva in mine si ma intalnesc zilnic cu astfel de copii si, mai ales, cand imi pun aceste intrebari si mie insami, acum parinte, care poate alege intre un Pegas si iubire.

Dau inapoi Pegas-ul pentru a spune si a asculta…Va iubesc!

Cu mare drag,

Laura

 

 

 

 

Despre tantrum, cu dragoste

Scris de Laura Dumbrava

Cata frustrare, si lacrimi, si jale, si urlete, si disperare in acest omulet ramas fara aer!

In cartile de parintit stau inghesuite si maltratate toate aceste sentimente atat de rascolitoare sub numele savant de “tantrum”. Copilul are tantrum, copilul are nevoie de “time-out”, copilul are…ceva!

Ce nume complicat, ce eticheta grea, sofisticata!

Si cat de fidela ii sunt in a-i oglindi toate starile! Si cum, in dorinta mea de a-l obloji, imi vine si mie sa strig…pentru nevoia mea de liniste si pentru a-mi jeli aceasta neputinta de-a nu-i putea fi de folos propriului meu copil.

Si realizez, acum, in timp ce imi beau cafeaua si e liniste, ca toate acestea ne pregatesc pe amandoi sa fim treji si prezenti in aceasta relatie unul cate unul. Simbioza in care am stat se desface atat de dureros si totusi , e atat de multa nevoie de a-i da drumul sa afle cine e el. Si cine sunt eu cand nu mai sunt mama care hraneste doar dorinte.  Pentru ca, de fapt, jelim impreuna aceasta desfacere din coconul in care, mamica, am daruit neconditionat si el a cerut neconditionat, in care darurile dintre noi se ofereau si primeau firesc si usor. Dau si primesc, primesc si dau.

Iar acum trebuie sa devin si mama…mama care spune “nu”, mama care conditioneaza, mama care ingradeste, mama care refuza.

Mi-e frica, da, mi-e frica, teama, sunt cu urechile ciulite, la panda, sa nu mai trezesc in el toate aceste uragane care vin si in lumea mea.

Mi-e frica pentru mine si pentru el.

Nu stiu de cate ori pe zi se va mai intampla sa vina acest tavalug savant peste noi, nu stiu ce sa fac cu copilul- pentru ca nu caut sa fac ceva cu el- stiu doar ca am aceste doua brate care pot sa il cuprinda cand mi-o va cere. Pauza la iubire nu am.

Cine a trecut prin aceste crize stie cat sunt de rascolitoare, de greu de continut atat de copil, cat si de cei apropiati. Tendinta fireasca, din empatie, ar fi sa il ajutam sa se calmeze…

Si cream un intreg arsenal de linistire. Da, trebuie sa il linistim, sa ne linistim. Am aceasta convingere ca un copil nu poate sa isi asume responsabilitatea de-a se autolinisti, se ambaleaza atat de mult incat nu mai stie cum sa se opreasca.

De aceea nu sunt pentru “time-out”, pentru a-si cauta singur butonul de OFF. Nu stie, nu poate, nu e treaba lui!!!

Nu sunt insa pentru a opri cu orice pret aceste stari. Mi-e greu, recunosc, si mie, in toata dificultatea momentului, sa realizez cand e momentul sa intervin. Retete de genul “stai 5 minute si mai apoi baga-l in seama, fa-te ca esti suparata, ofera-i ceva la schimb, distrage-i atentia” nu cred ca sunt cele mai potrivite- asta nu inseamna ca nu le incerc. Ba da, le incerc, imi dau toata silinta sa fiu de valoare!

Dar, in toata aceasta cautare febrila a leacului pentru tantrum,  am mai descoperit ceva despre mine si el: invat, exersez o data cu el, cum e in lumea lui. Caut sa intru “in ritm” cu copilul meu, in “muzica” lui. Daaa, e dureros pentru ca asa ma intalnesc si experimentez toata starea lui de “ne-bine”. Dar trebuie sa intru in lumea lui pentru a simti cand si cum ii este lui bine.

As putea sa ocolesc aceste situatii. E insa evitarea o solutie? Cu orice pret? As putea sa spun GATA, sa spun inca o data NU…Dar cand ii spun “stop!” ii sunt de folos? Stiu,  suna paradoxal, cum sa nu vrei sa il ajuti sa se calmeze!?

Mi-as pune insa si intrebarea: Pentru cine as vrea sa se calmeze? Pentru el, pentru mine, pentru relatia noastra?

Il ajut spunandu-i NU starilor lui de frustrare si jale? Manutele acestea care in plans se indreapta catre mine ce spun? Il cer pe NU, inca o data?!

Intru in lumea lui, sunt prinsa in furia lui, poate si ridic tonul sau ii soptesc leganat, timid, “gata, gata”…il iau in brate… zvarcolindu-se, ma cere, ii pun mana usor pe spatele micut care mi se cuibareste in toata palma si freamata de atata plans. Inchid ochii si ma las dusa in lumea lui. Si il ascult pe acest copil, copilul meu, care imi sopteste urland:

Primeste-ma asa cum sunt!

Te iubesc, mami, chiar si atunci cand nu stii ce sa faci cu mine!

Te iubesc, mami, pentru ca esti cu mine!

Nu conteaza  ce sunete, si urlete, si tunete sunt acum in relatia noastra, te iubesc, mami, ca poti sa fii mami mea si cand nu sunt vesel, si ascultator, si docil!

Te iubesc, mami, chiar si atunci, cand crezi ca nu poti sa fii de valoare administrandu-mi medicamente pentru tantrum.

Te iubesc, mami, pentru aceste “nepauze” in a-mi arata ca ma iubesti. Oricum sunt!

Iar acum, draga mama, imbratiseaza-ti pruncul si cere-i iertare pentru toate neputintele tale si spune-i simplu si cald TE IUBESC!

Caci tantrum-ul “va sa vie” oricum. E invitatia lui pentru tine. In lumea lui.

Va imbratisez cald, empatic, cu drag

Laura