Articole si interviuri

De ce iubesc coaching-ul

 Scris de Laura Dumbrava

As fi putut sa formulez un titlu de genul …Beneficiile coaching-ului. Ar fi insa ca si cum i-as spune sotului meu: Am beneficii de pe urma iubirii ce ti-o port…asa ca, ma voi folosi in continuare de cuvintul magic…”iubesc”.

In primul rand, sunt adesea intrebata ce este acest obiect al iubirii mele. Raspunsul, cel putin definit prin prisma formarii mele, este urmatorul: e o tehnica. Pur si simplu.
La fel cum invatam o anumita metoda de imbunatatire a calitatii vietii- a se citi dezvoltare personala, ameliorarea starii de sanatate fizica sau emotionala sau, pur si simplu, dobandirea/ achizitionarea unor “skills-uri” de genul, curs de engleza, croitorie, P.C. – asa e si cu coaching-ul. Poti sa inveti sa fii coach, pentru tine sau pentru altii.
Si, referindu-ma acum la mine, e o tehnica pe care am invatat-o, o imbunatatesc prin noi si noi experiente- cursuri, intalniri cu clientii, carti, articole, training-uri, experienta de viata.
De aceea, Atelierele de Life Coaching pe care le sustin nu sunt despre CEVA anume impus din start de mine. Clientul vine intotdeauna cu o problema specifica lui. Ce fac eu (si il invat si pe el sa faca ) este sa ii ofer “rama”, tehnica prin care sa ajunga la solutiile potrivite lui, in functie de contextul personal.  Il “insotesc”, hai sa ii spunem, “ajut”. Ma feresc insa de acest cuvant “a ajuta”, pentru ca, adesea, are conotatia de “ a face eu in locul tau”, iar un coach nu face asta, cum un antrenor nu va juca niciodata in locul elevului sau, ci il va insoti sa isi dezvolte anumite abilitati de a performa, de a da ce e mai bun din el.

Hai sa revin la de ce iubesc coaching-ul.
Din punctul meu de vedere sunt cativa “piloni” importanti pe care se sprijina aceasta tehnica si i-as enumera aleatoriu, fiecare fiind important in felul lui: responsabilitate si autoresponsabilitate, incredere, non-judecarea celuilalt, creativitate, motivatie.

Sa le iau acum pe rand, foarte pe scurt, revenind in alte articole la ele, mai in detaliu.

Responsabilitate si autoresponsabilitate
Sunt responsabil de partea mea de relatie, de cum pleaca dinspre mine un mesaj si de cum primesc sau “restitui” la randul meu ceva. De exemplu, sotul poate sa imi spuna: Hai la film! Sunt insa rupta de oboseala, dar ca sa nu il supar- cred eu- ma duc la film. Si uite asa, o experienta care ar fi trebuit sa fie placuta, se transforma intr-una frustranta- filmul nu e bun, sonorul prea tare, pop-cornul prea sarat…cand as fi putut sa ii spun: Sunt obosita, tare bine mi-ar fi sa ma intind acasa la televizor. Acesta ar fi un exemplu de autoresponsabilitate.
In relatia cu clientii s-ar traduce insa prin responsabilitatea proprie de a-mi da toata silinta sa ii “insotesc”/ ajut, precum si responsabilitatea lor de a-si asuma problema si implicit, gasirea si implementarea unei solutii.

Non judecarea celuilalt
E un “pilon” extraordinar. In momentul in care eu vin spre tine fara a-ti judeca povestea de viata si te iau asa cum esti, lucrurile se dezvaluie altcumva. Celalalt are incredere sa vina inspre tine si totodata sa isi “expuna” punctele mai vulnerabile, problemele, nevoile, dorintele. Exersez si imi place atat de mult aceasta parte, incat am ajuns ca in viata de zi cu zi, sa realizez cu mare usurinta cand judec, cand fac o judecata. Si, da, mi se intampla sa o si comunic, dar o fac anuntandu-l pe celalalt si implicit, asumandu-mi faptul ca s-ar putea sa gresesc. “Acum voi face o judecata si s-ar putea sa speculez…, adica sa gresesc…”. Ii dau din start de inteles celuilalt ca judec ceva anume si nu pe el ca intreg…plus, astept sa nu am dreptate…Si nici nu trebuie sa o am. Eu nu am valoare prin Da-ul dat de client solutiei mele, ci prin Da-ul dat solutiei gasite impreuna si pe care el poata sa o puna in practica. Atata ca da, de pe margine, din afara problemei, a pozitiei de “martor”, pot sa vad lucrurile dintr-un unghi diferit. Si asta poate sa il ajute sau nu. Aici, el decide.

Incredere
Da, as putea vorbi de increderea in mine, mai exact in competenta mea ca pot sa il ajut pe celalalt. Aici insa voi privi lucrurile din alta perspectiva. Ma duc inpre Celalalt cu toata increderea ca poate sa isi rezolve problemele. In coaching se  si spune: Clientul e expert in problema sa. Da, stiu, s-ar putea pune intrebarea: Ok, atunci de ce nu o rezolva?!…Pentru ca are nevoie poate, de un “flash de lumina” care sa il ajute sa se focalizeze pe ce are nevoie si mai ales, pe adevarata problema. Iar mai apoi, si pe rezolvare.

Motivatie
Parafrazand, as putea spune Daca motivatie nu e, nimic nu e… Iar motivatia ii apartine clientului. Ca si coach pot si trebuie sa verific in ce stadiu al schimbarii este, cata motivatie are de a gasi si de a implementa o solutie, care sunt “sabotorii” personali. Trebuie sa verific toate acestea pentru ca, adesea, se poate intampla ca un client sa isi ia un angajament si nu il poate duce pana la capat, lasandu-se cu frustrari de tot felul. De aceea este foarte important acest dialog “pe fata”, ce pot, ce nu pot, ce sunt dispus acum sa fac…ce ma ajuta sa trec de auto-sabotare ( daca e cazul).

Creativitate
Spuneam intr-un alt context ca prin creativitate inteleg mult mai mult decat arts and crafts. Care ar fi legatura cu coaching-ul? Intr-o sedinta individuala sau la Ateliere, incurajez clientul sa isi dea cele mai “traznite”, neasteptate, solutii. Sa se priveasca si sa isi priveasca problema din cele mai inedite perspective, sa vada cu “alti ochi” si, daca se poate, cu cat mai multi ochi, noi si noi solutii, pentru ca, in final, sa o aleaga pe cea care i se potriveste, este realizabila in contextul lui, in povestea lui de viata. E un fel de brainstorming cu el insusi, ajutat de coach printr-o serie de intrebari specifice acestei metode.

Cam acestea ar fi, in linii mari, elementele de baza in aceasta tehnica…Nu e nimic abstract, totul se “traduce” pana la urma printr-o calitate mai buna a relatiilor interpersonale sau cu sine insusi.
Tu ce crezi?

Cand copilul isi suge degetul

De vorba cu Raluca Jacono, consilier Familylab

L-am vazut inca din burtica, la ecograf, cum isi suge degetul si am tresarit de bucurie…
Dupa ce se naste, il mai surprindem cu degetul in gura la ora mesei sau inainte de somn, cand e mai obosit, cand e frustrat sau, cand, pur si simplu, se plictiseste. Lunile, anii trec, si vedem insa ca nu renunta la acest obicei care, ne spun unii, ne spun altii, pot sa ii deformeze dintii, “e rusine ca e copil mare acum”, e sursa de microbi s.a.m.d.
Inainte de a afla cum putem sa il ajutam sa scape de acest obicei, sa vedem cat e de “normal” pentru un copil sa isi suga degetul. Raluca Jacono, consilier Familylab, ne spune:

Copiii sunt inca de la nastere  responsabili pentru simturile lor: ce se simte bine si ce nu (feel), ce are gust bun si ce nu, ce miroase bine si ce nu etc. A putea apela la mecanismul de autoconfort prin suptul degetului, de pilda, este pentru un sugar de multe ori un pas valoros spre mai multa responsabilitate. Desigur ca suptul excesiv al degetului, mai ales la copiii mai mari, poate fi expresia unui disconfort – de cele mai multe ori acest comportament, cand devine destructiv, se naste dintr-o interactiune nereusita cu persoanele apropiate si dintr-o lupta de putere. “It sucks”- as traduce eu acest gest atunci cand este expresia disconfortului. Fiecare familie in dinamica sa si fiecare copil este unic, de aceea, reteta pausala ca suptul degetului ar fi benefic sau contraindicat- gasesc eu a fi de evitat.

Cand e pregatit copilul sa renunte la acest obicei si in ce masura putem noi sa il obligam sa o faca (mai ales ca folclorul parintilor si bunicilor abunda de strategii de genul- solutii dezgustatoare aplicate pe deget, amenintari cu “iti taie X degetul daca…”, “iti cade unghia”,” ramai cu degetul deformat”, iar lista continua…)? Si cum ar fi daca nu am obliga, ci am “insoti”, dirija copilul inspre a lua singur aceasta decizie care sa vina astfel din forul lui interior?

Raluca Jacono ne invita la un astfel de dialog pe care il putem purta cu copilul:
Uneori deciziile pentru ceea ce nu e cel mai sanatos fizic sau in pofida recomandarii specialistilor, sunt deciziile care evita un conflict destructiv sau o relatie stricata. Eu as sugera sa ii vorbim copilului fara sa incercam sa il convingem, ci doar sa ii spunem ce gandim noi: “Uite, tu sugi degetul si gasesc ca esti dulce cand faci asta. Pe de alta parte, stiu ca trebuie sa te opresti. Cand ai de gand sa o faci?”.

Asta nu inseamna ca se va opri imediat, e inceputul unui dialog care ar putea dura luni de zile, dar care sigur NU se va transforma intr-o lupta de putere! Cu acest statement copilul va sti “Asta vrea mama mea si e ok ca sunt asa cum sunt”.

La o varsta atat de mica, chiar la 2-3 ani, cand nici bine nu leaga cuvintele in propozitie, am putea sa ne punem firesc intrebarea cum gestioneaza un copil un astfel de dialog sau, mai bine zis, daca poate sa ia singur DECIZIA de-a renunta la ceva ce ii place- ca sa nu vorbim neaparat de dependenta.

Tot Raluca Jacono ne lamureste: Ideea mea nu e de a da decizia pe mana copilului, ci de a invita la un dialog in care parintele e turn de veghe si da calea, iar copilul poate decide CAND e pregatit sa faca ceea ce i se cere.
Desigur ca ii sugerez copilului sa se opreasca, insa nu sunt in stare sa decid punctul cand o va face.Ce putem insa face ca adulti este sa ii cream “spatiu”, “rama”, conditiile in care acest proces de schimbare sa se desfasoare.

De la macro la micro e motto-ul meu: asta inseamna ca pas cu pas, trecem de la schimbarea majora la detaliile schimbarii. “Pot sa te ajut pentru ca vad ca nu-ti reuseste singur decizia”.

De exemplu, din septembrie, fetita mea mai mare va merge la scoala si cea mica la gradinita. Asadar, se vor schimba multe in dinamica familiei noastre. Ma gandesc mai degraba, la cum vom fi unii cu ceilalti decat la acomodarea propriu-zisa la scoala, care se pare ca e ca si facuta (a avut in ultimele luni ocazia sa mearga cateva zile deja la scoala si le-a cunoscut pe invatatoare etc.).

Asta inseamna ca, dupa ce s-a incheiat procesul de “goodbye” de la gradinita, i-am spus intr-o seara: “In septembrie vei merge la scoala si va trebui sa ne trezim devreme (stiind-o ca doarme cu drag pana la ora 10 !) si in fiecare zi vom lua micul dejun devreme impreuna” (iar o schimbare pentru familia noastra, nu era asa pana acum). Acesta e nivelul MACRO, adica rama in care se vor intampla viitoarele conflicte pe care le astept ca normale. Astfel i-am creat un spatiu in care copilul stie ce se asteapta de la el, acum e cazul sa astept si sa vedem IMPREUNA la nivelul MICRO (adica la temele individuale) CUM le vom solutiona.
De pilda, ce e in mintea mea e ca fetita mare, super adormita in prima faza, nu va fi foarte fericita sa se imbrace singura si sa iesim din casa si sunt pregatita ca acesta sa fie unul dintre procese (inlocuiesc cuvantul conflict cu proces).
Sau, cea mica sa aiba poate probleme de acomodare la gradinita (desi o cunoaste bine deja si vrea sa mearga) etc.
E dispozitia mea acum sa ma tin DESCHISA la orice va veni la modul potential (nu calculez acum FIX ce ANUME conflicte, ci vreau sa ma pregatesc pe mine sa fiu deschisa la ORICE ar veni). Acesta e pentru mine dialogul, pas cu pas.
In cazul nostru e asta, dar se poate inlocui absolut cu orice proces de invatare sau de “dezvatare” (care tot invatare e de fapt) ca sa revenim la tema suptul degetului.

Cum putem insa, concret sa ne dam seama ca un copil mic intelege ce ii cerem si implicit ca ne va raspunde prin a renunta, la un moment dat, la acest obicei?

Daca avem aceasta temere ca un copil mic nu intelege ce ii cerem, il putem ajuta sa isi constientizeze si sa verifice daca realmente mai are nevoie de deget in gura sau a ramas un reflex. Si il putem invita la dialog astfel:
“Dragul meu, vreau sa stiu ceva de la tine: cand ai in plan sa te opresti din suptul degetului “. Si asta la modul cat mai serios, neutru si relaxat fara subton manipulativ sau critic sau asteptari sa iti raspunda cu “Da, mami”. Nu va raspunde nimic, dar in cateva luni de zile poate vei putea vedea o schimbare (poate ca are nevoie de un impuls echidemn de acest gen din afara ca sa se poata decide daca mai suge sau nu). Raspunsul copiilor vine adesea din comportamentul lor si nu din ceea ce spun ei.

Putem purta un dialog si cu un copil mic, iar un feedback vine si de la un sugar. De pilda, putem sa ii observam tonusul muscular, privirea si tonul vocii cand plange si vei sti multe despre copil si raspunsul lui la ceea ce spui si faci. Dialogul e mai mult decat cuvinte, intrebari si raspuns. Dialogul e a vorbi cu tot corpul tau.

In raport cu metodele clasice de dezvatare care presupun a actiona din afara si implicit de a forta schimbarea, dialogul invita la colaborare si nu la opozitie.

Atunci cand exista presiune si critica, reactia e de opozitie. Atunci cand exista decizie interioara de schimbare – schimbarea se petrece si e nevoie de putin sprijin din exterior.
Asa vad EU procesele terapeutice si cele care se desfasoara astfel sunt singurele de succes pe termen lung, iar dintre toate terapiile de dependenta succesul e doar atunci cand decizia de a renunta vine din interior”.
Da, schimbarea de la suptul degetului poate fi de durata, dar cand vrei, vei putea sa o sustii sa DECIDA SINGUR. Orice altceva e o incalcare a integritatii copilului.

In concluzie, ca sa ma folosesc tot de o “vorba” de-a Ralucai Jacono, invita-ti copilul la dialog, la o ceasca de ciocolata calda sau o prajiturica si spune-i ce te apasa. Nu se va intampla nimic peste noapte, dar e o punte inspre el, o punte care va va ajuta sa treceti si peste alte provocari, conflicte, procese.

Mai multe detalii despre Familylab si munca Ralucai Jacono, aici: http://desprejesperjuul.blogspot.ro/

Tipologii de abordare a conflictului

Tu cum gestionezi un conflict?

Colaborarea, situatia cea mai de dorit, in care toate partile isi aduc un aport, fiind satisfacute doleantele ambelor parti. Este adevaratul acord, care poate fi imbunatatit, ajustat in timp, dar care creeaza premisele unei relatii armonioase. Aceasta este parerea mea, as vrea sa stiu care este si punctul tau de vedere, astfel incat sa ne fie bine amandurora.

Agresivitatea, subiectul isi impune solutia, fara a coopera. Desi la prima vedere pare daunator, sunt anumite situatii de urgenta in care partile nu pot fi consultate si persoana care are autoritate si, de preferat, si competenta poate recurge la acest tip de comportament. Pe termen mai lung sau repetat insa, poate crea frustrari si tensiuni in relatie, celalalt subiect fiind devalorizat, punctul lui de vedere, nevoile, doleantele nu sunt luate in considerare. Faci cum spun eu, nu discut, eu stiu cel mai bine!

Acceptarea, subiectul coopereaza, nu inseamna insa ca si integreaza solutia. Poate fi o acceptare tacita care rezolva pe moment conflictul, nu si pe termen lung. E o fuga de responsabilitate, o pliere pe nevoile si cerintele celuilalt, nu si pe cele proprii. Daca tu crezi ca asa e mai bine…

Compromisul, e tot o forma de acceptare, in care un subiect accepta solutia celuilalt, impunandu-i nu neaparat o alternativa, ci mai mult cautand sa isi satisfaca nevoia de a fi si el la randu-i ascultat, de a se impune. E totodata si o forma de amanare a rezolvarii conflictului. Sunt de acord cu tine doar daca si tu faci cum spun eu…si mai vedem pe urma.

Pasivitatea, subiectul este pasiv, nu se implica in rezolvare. Nu e neaparat neutru, e mai mult o forma de necooperare. Desi este direct implicat, nu isi asuma responsabilitatea de a fi parte din conflict si, implicit, de a colabora la implementarea unei solutii potrivite ambelor parti. Nu stiu, nu ma intereseaza, nu e problema mea…

Evitarea, subiectul recunoaste ca are un conflict si face tot posibilul sa evite “factorii declansatori”, din teama ca nu poate gestiona situatia. Mai bine stau deoparte, nu vreau sa patesc iar ceva…

Asadar, tu cum gestionezi un conflict?
Ai un “pattern”, model pe care ti l-ai insusit, sau, in functie de context, persoane, dispozitie, timp, stari emotionale, “ancore” mai vechi, te pliezi in cautarea celei mai potrivite solutii, pentru tine si pentru celalalt?
(Din tematica Managementul conflictului, Ateliere de Life Coaching)

Conflictul- Castigam sau cooperam?

Situatie: un el si o ea au trecut in urma cu un an printr-un accident de masina. Din fericire, sunt bine, intregi. Sotia insa a ramas marcata emotional de ceea ce s-a intamplat si de fiecare data cand sotul intarzie de la serviciu, el facand naveta, anticipeaza un posibil accident. Intre ei apare un conflict. Ea vrea ca el sa vina la ora stabilita acasa, el nu isi respecta cu strictete promisiunea de a ajunge la o anumita ora.

Cum ne dam seama daca in aceasta situatie o anumita persoana- ne vom referi acum la sotie- vrea sa coopereze, mergand catre o solutie potrivita cuplului,  sau vrea doar sa “profite” de situatie pentru a arata “cine e mai tare”, adica sa domine, conflictul ramanand nerezolvat, actual, sursa de certuri, frustrari si de o parte si de alta.

O persoana care COOPEREAZA

isi va stabili si comunica celeluilalt care-i sunt propriile limite, care ii este gradul de toleranta, ce poate sau nu poate negocia: “Stii ca nu imi place cand intarzii, daca ai fi acasa pana la ora 20 as fi mai linistita. As vrea sa ma suni daca intarzii chiar si jumatate de ora”.

va vorbi deschis despre ceea ce se intampla :“Nu imi place cand intarzii, imi imaginez ca s-a intamplat un accident”.

empatizeaza, este atenta si la sentimentele, dorintele celeilalte persoane:”Stiu ca ai mult de lucru si intarzii pentru ca probabil te-a retinut un client si nu o faci in ciuda mea…

isi accepta partea de responsabilitate in nasterea si implicit gestionarea conflictului: “da, recunosc, nu ar trebui sa imi tot amintesc de accidentul pe care l-ai avut anul trecut, e o poveste veche, ar fi bine sa am mai multa incredere in tine.”

va vorbi despre propriile emotii, nu despre celalalt:”Mi-e frica atunci cand vad ca intarzii, cred ca ai facut iar un accident si sunt dintr-o data disperata…

O persoana care VREA SA CASTIGE:

va incerca sa ii arate celuluilalt ca este inferior: ”Ai vazut cat de prost conduci cand esti obosit!”

va vorbi in numele celuilat, pentru el:Tu stii ce ma enervez daca intarzii…sau de fapt, cred ca nici nu stii, esti pe drum, nu poti sa vezi cat sunt de furioasa!”

va ignora punctul de vedere al celuilalt: “Crezi ca ma mai intereseaza ce crezi tu dupa  ce ai facut accidentul acela?…mi-ai dovedit ca nu esti in stare sa conduci, nici nu stiu de ce ti-au dat carnetul inapoi…”

va insista ca ea stie cel mai bine, ca are competenta, ca are motive superioare: ”Las ca stiu eu, am vazut eu ca nu esti in stare sa conduci, nici nu te asiguri cand depasesti…” .

nu isi va asuma responsabilitatea in rezolvarea conflictului, desi in aparenta ea este cea care da sfaturi cum ar fi mai bine sa: ”E treaba ta cum te descurci cu clientii, sedintele, sefii. Eu vreau ca la ora X sa fii acasa. Nu mai discut!”

Asadar, cooperam sau dominam? Construim o relatie sau sabotam o relatie, profitam de conflict pentru a ne imbogati ca experienta de viata sau il folosim ca pretext de a arata ca noi avem dreptate.

(sursa foto: http://logofury.com/logo/love-conflict.html)

Ritualuri de fericire

Scris de Laura Dumbrava

Apelam la ritualuri de fericire fara sa teoretizam. Ni se intampla pur si simplu. A arunca insa si o privire mai “tehnica” nu ar putea decat sa aduca un pic de lumina si de ce nu, sa ne ofere o motivatie in plus ca da, facem bine ce facem sau, daca e cazul, sa schimbam ceva.

Inainte insa de a puncta beneficiile, sa vedem ce sunt aceste ritualuri de fericire. E un timp special pe care il petrecem cu copilul, i-l dedicam acestuia cu o anumita periodicitate. De exemplu, duminica, inainte de ora pranzului, mergem la teatru de papusi, cand vine de la serviciu, tata “face calu”, mama spune povesti la culcare sau, sambata, face gogosi impreuna cu cel mic.

Beneficii

Starea de bine. Un copil care se simte important in cadrul familiei, apreciat, bagat in seama, e mai echilibrat din punct de vedere emotional, cu tot ceea ce decurge de aici: stima de sine ridicata, incredere in parinti si in sine insusi, integrare mai usoara in comunitatile de varsta lui si, de ce nu, o stare de sanatate mai buna.

Rutina. Daca pentru un adult acest cuvant poate fi sinonim cu “plictiseala”, pentru un copil inseamna “securitate”, “certitudine”. A face ceva la o anumita ora din zi sau din saptamana, in acelasi cadru si cu aceleasi persoane, totul pe un fond de bine, ii creeaza acestuia un spatiu de siguranta, stie ca se va intampla ceva placut, are asteptari pozitive care se si materializeaza.
Calitatea timpului petrecut impreuna. Chiar daca parintii nu pot sta mult timp impreuna cu copilul, faptul ca acesta stie ca in data de…, la ora de… are acest timp al lui, ii da certitudinea ca si el e o prioritate, e important. Nu conteaza neaparat ce se intampla cand stam impreuna, putem face un puzzle, merge la cumparaturi sau in parc. Ce conteaza aici este prezenta noastra, atentia asupra lui si numai a lui.
Impartirea sarcinilor. In acest fel e mult mai evident cat suntem de prezenti in viata, educatia celui mic. Daca stim fiecare ce are de facut, cui ii revine o anumita activitate ( sa nu ii spun sarcina), vom putea aprecia mai bine cum se implica partenerul. Mama gateste sambata pentru pranz, iar tatal il scoate pe cel mic in parc. Sau, mama ajuta la limba romana, tata, la matematica s.a.m.d. In acest fel, inclusiv copilul stie cine ce “competente” are, cui sa i se adreseze.

Ancora pozitiva. Copilul va asocia aceste activitati cu ceva placut. Va tine minte ca tata il ducea la fotbal, ca vara merg impreuna la mare, ca dimineata, in drum spre gradinita discuta cu mama.

Managementul timpului. Copiii mai mici, prescolari, nu prea au notiunea timpului, dar asta nu inseamna ca ii putem pacali. Adultii in schimb, daca isi fac o agenda sau un calendar al acestor “ritualuri de fericire”, vor fi mai motivati sa isi faca timp sa le respecte. Aici, as adauga o sugestie: daca se intampla ca din diverse motive sa nu puteti respecta programul planuit, sa nu va invinuiti. Flexibilitatea e mai de dorit, decat incrancenarea de-a face ceva. In acest caz putem sa ii explicam copilului ce se intampla.

De asemenea, e de dorit sa nu il privam de aceste ritualuri ca o forma de pedeapsa.

Acestea ar fi cateva avantaje ale acestui “timp special” petrecut alaturi de copil. E de apreciat insa, si ce se intampla in cursul zilei, cand celui mic ii este suficient sa ne stie aproape, chiar prinsi in diverse alte activitati.

Are si el nevoie, la fel ca noi, de un timp al lui.