Parinti si copii

Despre etichete, copii si alte borcane

 scris de Laura Dumbrava

Ma duc cu copilul de un an si jumatate in vizita la niste rude. Loc nou, oameni noi, muzica, galagie. Nu ajungem bine, si o Tanti sare inspre fetita cu gesturile, frazele arhicunoscute:

“Hai la mine, ce draguta esti! Ce rochita frumoasa ai! Hai, nu te rusina! Esti timida?!”
Copilul face o grimasa, intepeneste, o priveste in ochi circumspect. Ii spun lui Tanti draguta:
“Lasati-o un pic in pace, vine ea inspre d-voastra, dati-i cateva minute pana se obisnuieste cu oamenii, cu locul, nu va cunoaste.”
Tanti nu ma aude, insista…
Eu repet rugamintea. Un alt adult intelege ce vreau sa spun si incearca sa ii “traduca” lui tanti cea draguta, doar-doar o pricepe.
“Fetita acum s-a trezit, e mai mofturoasa.”
Instant, ma aprind:
“Nu, nu e mofturoasa, nu e rusinoasa, fricoasa, timida, dati-i un pic de timp!”

M-am intrebat mai apoi ce m-a deranjat in toata povestea aceasta.

Ce anume din mine m-a facut sa reactionezpoate chiar mai putin politicos. Si mi-am dat seama ca adultul s-a spalat pe maini, punand o eticheta: copilul e …cumva, nu ne accepta pentru ca EL are o problema, omitand ca, de fapt, omul mare ii invada intimitatea, spatiul…il agresa pana la urma. Si de aici am simtit nevoia sa imi protejez copilul, cu riscul de-a parea si eu o…neadaptata.

Si stau acum sa ma gandesc cum functioneaza si relatiile dintre oamenii mari.
Pasam “pisica”altuia, ii punem etichete doar pentru a ne menaja pe noi insine, din nestiinta, comoditate, inertie

Daca nu intelegem reactiile cuiva sau, mai bine zis, nu intelegem la ce anume am reactionat noi insine, ce e in noi care ne deranjeaza, preferam sa ii lipim etichete de genul: e mai dificil, timid, suparacios, sensibil, mofturos, certaret etc. Nu ca aceste atribute nu ar exista. Exista!

Dar, daca pe un borcan putem pune eticheta cu 100% compot de mere, pe un om nu putem pune acest 100%. Nu e tot timpul asa sau in totalitate asa.

E un mixt minunat de muuuuult mai multe “ingrediente”, care nu ar incapea pe toate etichetele din lume.

In concluzie, dragi tanti si nenea, lasati-i pe cei mici si deopotriva pe cei mari sa vina inspre voi, faceti-le loc, creati-le spatiu la propriu, priviti-i, ascultati-i. In cateva minute va vor invada ei cu zambete, va vor rasplati cu cuvinte stalcite, va vor da din jucariile lor, va vor provoca, fericiti ca sunt bagati in seama, ca si-au mai gasit un nou tovaras de joaca.

Sa lasam etichetele pentru borcane, cutii si alte recipiente.

Lumea noastra interioara e muuuult mai mare decat un…borcan.

O zi frumoasa iti doresc,
Laura Dumbrava

 

Conflictele intre copii si gestionarea lor

Interviu realizat de Laura Dumbrava

Conflictele între copii reprezinta o situație de care ne lovim, mai devreme sau mai târziu, in calitate de părinte. Cu acest subiect in minte, m-am indreptat inca o data inspre   Raluca Jacono, consilier familial Familylab.

Situație în parc: Mai mulți copii de 7-8 ani se hârjonesc. Aleargă, strigă…la un moment dat, unul dintre ei începe să plângă și se adresează părintelui lui: “Cristi a spus despre mine că sunt urât!” Părintele lui Cristi, usor jenat de situație, îi spune copilului: “Lasă, nu îl mai băga în seamă, tu ești mai mare…”. Copilul pleacă, părinții își continuă discuția. Revine de data aceasta chiar pârâtul, plângându-se că nu mai are tovarăș de joacă. Părinții iar, în cor: “Dacă nu vă întelegeți, plecăm acasă!”.

Laura Dumbrava: Ce facem când doi copii nu se înteleg? Este evitarea o soluție?

Raluca Jacono: Când sunt într-o încapere și îmi e cald, vreau să deschid fereastra. Atunci când o persoană aflată în același moment în aceeași încăpere suferă de frig și vrea să închidă fereastra se întâmplă ceva normal și aferent vieții de zi cu zi: ne aflăm într-un conflict. Eu vreau ceva și persoana cealaltă vrea altceva. Acest lucru nu e nici bun, nici rău sau nici eu, nici celălalt nu are mai multă sau mai puțină dreptate. E un fapt în sine că vrem amândoi în același moment două lucruri diferite. Nu lipsa conflictelor e pentru mine un semn de bunăstare și sănătate, ci calitatea gestionării lor! Evitarea nu e după mine niciodată o soluție,dimpotrivă. Evitarea conflictelor duce pe termen lung la conflicte distructive și mult mai greu de soluționat.

L.DȘi atunci, care ar fi alternativa optimă?

R.J.: După mine, empatia și dialogul constituie singura alternativă la ceea ce fac parinții în mod obișnuit. Când Cristi vine la părinții lui cu dilema sa, nu le cere să i-o soluționeze, ci le cere empatie/ recunoaștere, le cere să fie “văzut” așa cum este el în momentul respectiv: “mă doare faptul că prietenii mei cred despre mine că sunt urât”. A-i recunoaște sentimentele îi dă lui Cristi mult mai multă calitate și cantitate sentimentului de sine, astfel încât să poată să găsească el insuși (dar nu singur!) o soluție la dilema sa, la confictul său interior de a se decide între prietenia cu ceilalți sau păstrarea propriei integrități. “Cred că nu îți cade bine când ceilalți spun că ești urât, și pe mine m-ar durea o asemenea injurie” și atât – e mult mai inteligent din partea părinților pentru a-i susține lui Cristi sentimentele așa cum sunt ele, a-i da destulă siguranță și spatiu pentru a lua decizia dacă va continua joaca în pofida injuriei primite, dacă va cere ajutor adulților să intervină pentru el sau dacă preferă să rămână pe bancă alături de părinți până la mersul acasă.

L.D: Să înțeleg că nu trebuie neaparat să îi spunem noi ce să facă, ci să îi arătăm că am înțeles că suferă, că a fost jignit…

R.J.: Nu rezultatul/soluția e importantă, ci felul în care părinții aleg sa îi dea “spațiu” lui Cristi și trăirilor lui. Pentru a găsi o soluție la dilema sa, Cristi are nevoie de empatie și de ok-ul părinților să își consume frustrarea. Abia după acești pași, creierul sau e pregătit să caute soluții practice care-i vor folosi și pentru viata sa de adult. Copiii învață ca și oamenii de știință, prin experimente și făcând multe erori. Copiii nu învață ca “elevii”.

L.D.: Un copil mai măricel poate să înțeleagă argumentul că trebuie să lase de la el doar pentru că e mai mare?

R.J.:Desigur că un copil poate fi făcut să înțeleagă acest lucru. E nevoie însă de destulă manipulare și ulterior și de violență pentru asta. Întrebarea e dacă e inteligent un asemenea argument. A fi mai mare și mai înțelept poate fi o realitate contructivă în anume constelații în viață, însă poate fi și o etichetă destructivă la nivel existențial. Când e vorba de un frate mai mare de pildă, găsesc argumentul vârstei ca fiind absurd – doare, indiferent de vârstă, faptul că un frate mai mic mi-a șterpelit jucăria sau prietena!

L.D.:Vorbeai la cursurile tale de responsabilitate socială și responsabilitate personală. Ține de această responsabilitate socială a-l îndemna pe copil să iși dea o jucărie sau să lase de la el, chiar dacă el nu vrea?

R.J.:E un mit faptul că responsabilitatea socială trebuie educată de părinți. Dacă un vecin mi-ar cere cheile mașinii să facă o tură cu ea nu le-aș da, desigur. La groapa de nisip însă le cerem copiiilor să împartă între ei pentru a “deveni mai sociali”. Responsabilitatea socială (cea față de ceilalți) se învață doar învățând să preluăm responsabilitatea personală (față de persoana proprie). Și asta implică și a spune NU celorlalți pentru a-mi putea spune DA mie. Când părinții descoperă această perspectivă și o pot folosi în relația cu copilul lor, descoperă că dupa un timp copilul însuși se decide să “dea de la el” – această decizie însă are cu totul și cu totul altă calitate decât atunci când părintele sau o altă autoritate decide în locul său că trebuie să împartă. Aici vorbim despre lupta de putere versus autoresponsabilitate. Și o știm cu toții, cei care au crescut în epoca trecută că supunerea cu forța la nevoile celorlalți ne îmbolnăvește și ne face în cel mai bun caz să devenim pe termen lung egoiști.

 L.D.: Și atunci, de ce îi cerem copilului să lase de la el, dacă și noi, ca adulți, nu am da cheile vecinului?

R.J.: Revenind la “a lăsa de la el” – e mult mai interesant pentru mine ca părinte să descopăr de ce  îi cer celui mai mare să dea de la el. Dacă e pentru propria mea liniște sau pentru propria mea imagine în fața celorlalți, atunci am ales argumentul și unghiul de pornire greșit. Alternativa mea e să vorbesc despre ceea ce simt în loc de a-l eticheta pe copil: “opriți-vă, nu suport așa cum vă certați acum” sau “îmi e jenă de ceilalți, nu mă puteți ajuta și să vă opriți din ceartă?” Nimănui nu-i plac etichetele, nici chiar copiilor. Dacă o fac din motiv pedagogic, pentru a-l învăța pe cel mare să devină social și empatic cu ceilalți atunci am ales instrumentul greșit: nu pot accesa empatia celuilalt fără a fi eu la rândul meu empatic ca părinte! Și o asemenea dilemă parentală e o invitație excelentă să creștem o dată cu copiii noștri.

 L.D.: În astfel de situații intervenim sau îi lăsăm să se descurce singuri, pe principiul “În viață trebuie să te descurci”?

R.J.:După mine nu contează foarte mult “metoda”, ci situația propriu-zisă și calitatea intervenției. Copiii pot face multe lucruri ei inșiși, însă nu singuri. Au nevoie de conducerea adultă, nu pentru că nu s-ar descurca în multe situații singuri, ci pentru că pur și simplu le lipsește experiența de viață și nu pot învăța decât în relație cu cei care îi sunt dragi. Acum câteva săptămâni fetița noastră de 6 ani a avut o dispută cu prietenul ei cel mai bun. I-am auzit cum se certau și cum plângeau amândoi și deși mă așteptam, n-au venit la mine ca în alte dăți. Am bătut la usa lor și i-am întrebat “aveți nevoie de ajutor?” Amândoi au spus “Nu” și am ieșit. După două ore, la masa de seară, fetița noastră a început să povestească de ce s-au certat – în ochii adulți erau fleacuri. Am ascultat-o și apoi am întrebat-o mirată de progresul ei “te descurci, și dacă nu intervin eu?” Raspunsul ei a fost: “Știi doar că pot cere ajutor!”. Nu faptul că s-a descurcat singură a fost relevant, ci faptul că știe că poate apela la ajutor atunci când nu se descurcă singură. Chiar și neprezența mea e un fel de îngrijire și activitate parentală.

L.D.: Sunt situații în care părintii celor abuzați nu intervin de teama de a nu fi judecați decătre ceilalți părinți. Care ar fi calea de mijloc?

R.J.:Și victimele învață ceva dintr-un conflict, nu numai făptașii. Din motive care nu îmi sunt foarte clare suntem obișnuiți să gândim mereu în opoziții de genul infractor – victimă, bun – rău. Calea de mijloc pentru mine e dialogul. În loc să întrebe specialiștii sau să se orienteze după ce gândesc alți părinți, e mult mai inteligent să își întrebe copiii, indiferent de vârsta acestora: “uite, când suntem în parc văd adesea că unii copii te lovesc sau îți iau jucăriile. Pe moment nu stiu exact dacă să intervin sau te descurci și singur, mă poți ajuta?” Cei mai mulți copii, indiferent de vârsta vor răspunde într-un fel sau altul (verbal sau corporal).

 L.D.: Așadar, găsim răspunsul chiar la copil…

R.J.:Răspunsurile la dilemele parentale sunt întodeauna de găsit în dialog cu copiii – ne cade greu pentru că nu avem dezvoltată o asemenea cultură a dialogului. Pe de altă parte, atunci când motorul acțiunilor (sau al neacțiunilor mele) e teama de a fi judecat de alți părinți, trebuie să știu că e un motor neviabil și dăunător relației cu copilul meu. Al cui e copilul, al meu sau al societății? Cine e responsabil pentru viata mea și a copilului meu, eu sau societatea? Cine e responsabil pentru propriile mele valori, eu sau societatea? Pentru faptul că nu mai există un consens de valori în ansamblul societății trebuie să decid și să ascult de o altă autoritate – una interioară – decât de cea a moralului societății, autoritate cu care poate am fost obișnuit până acum. Eu încerc să susțin părinții să fie deschiși și să poată decide autentic și din inimă pentru copiii lor, mai degrabă decât să asculte orbește de sfatul specialistului sau constrângerea socială.

L.D.:  Adesea, copiii se ceartă, copiii se împacă… și se întâmplă ca în urma unor conflicte…copilărești, ajung adulții să se certe între ei. Care ar fi explicația?

R.J.: Faptul că suntem adulți nu înseamnă că suntem mereu maturi în acțiunile noastre. Natura umană e una pur irațională. Explicația mea e că adulții proiectează într-o asemenea situație trăirile proprii “nevindecate”. Fiecare dintre noi a fost măcar o dată în viață atât victim, cât și făptaș și știm exact că ambii suferă deopotrivă, fiecare în felul lui. Aceste dureri sunt “salvate” undeva în corpul nostrum, iar copiii, prin existența lor, ne aduc zilnic la cunoștiință aceste dureri. E alegerea mea matură daca aleg să cresc și să conștientizez această durere sau nu.

 L.D.: Asociem cuvântul conflict cu ceva negativ, care ar fi însa beneficiile conflictului?

 R.J.: Eu nu văd diferența între pozitiv sau negativ, ci mai degrabă văd conflicte constructive și conflicte destructive. Cele contructive sunt cele în care pot învăța ceva despre mine și în care îl pot cunoaște mai bine pe celălalt – pe aceastea le numesc benefice și le urez bun venit în viața de familie. O familie sănătoasă are active, zilnic, cel putin 20 de conflicte. Noi le numim “echidemne” pe cele la sfârșitul cărora nu există nimeni care să piardă.  Decisiv pentru ca un conflict să fie constructiv e dacă adulții pot lua aceste conflicte ca pe o invitație de a se calibra și a se cunoaște mai bine sau dacă o iau ca pe o luptă de putere. Cele destructive sunt conflictele care se repetă la anumite intervale și care nu aduc nimic nou, ci sfârșesc în lupta de putere. După un conflict destructiv ne simțim mai puțin vitali, demotivați și cu un sentiment de sine scăzut, dar după un confict constructiv și echidemn ne simțim plini de energie și apropiați de celălalt chiar și atunci când nu s-a ajuns la consens.

L.D.: Raluca, iti multumesc inca o data pentru interviu.

Mai multe despre Raluca Jacono si Familylab, aici.

Ce e important pentru tine acum?

La asa intrebare, asa raspuns

Se spune ca raspunsurile sunt in noi, asteapta cumva intrebarile potrivite ca sa iasa la iveala. Intreaba si asculta. Te intreaba si te asculta,…daca esti tu cu tine insuti.

Asadar, pana ajungi la raspunsurile potrivite trebuie sa stii sa pui/ sa auzi intrebarea potrivita. Asta se intampla intr-o sedinta de coaching. Asta face coach-ul, dar poti face si tu.

Una dintre intrebarile de la care se poate porni ar fi: ce e important pentru tine acum?

Cat de important pentru tine este sa…?

Cum iti vei da seama ca asta e important pentru tine?

Ce ai pus astazi pe agenda ta si ce e cu adevarat important din ea?

Cat de des te invinovatesti ca nu faci lucruri care, de fapt, nu au nicio importanta pentru tine?

 Ce s-a intamplat azi cu adevarat important pentru tine?

 De ce e important sa faci ceva anume si nu altceva?

Mi-am dat seama de puterea unei astfel de intrebari inainte sa fac cursul de coaching, inainte sa stiu ca exista o intreaga teorie si…practica despre a pune intrebari, a asculta, a discerne. Iar intrebarea a venit dinspre un copil. Am avut insa disponibilitatea sa aud si sa inteleg intrebarea, sa invat ceva din asta si implicit sa imi dau singura raspunsul…potrivit.

Mama, ce e mai important, oala sau copilul?!

M-a intrebat la un moment dat baiatul meu de 8 ani,…cand de zor spalam vase in bucatarie si eram cu gandul la atatea alte treburi …gospodaresti. Iar copilul meu tinea neaparat sa-mi arate ceva si eu il amanam pentru a nu stiu cata oara.

Si, brusc, am avut o revelatie.

Cine/ce mai putea sa astepte, cine avea nevoie de privirea, aprecierea mea, pentru cine timpul nu statea in loc, cine avea cu adevarat nevoie de mine : copilul sau…oala?

De atunci, cand trebuie sa fac o alegere, cand ma simt presata din mai multe parti, imi pun aceasta intrebare aparent atat de banala :

Ce e mai important pentru mine acum?

Si dintr-o data, lucrurile se lumineaza, raspunsul vine simplu, nefortat si ce e esential, actionez in consecinta , in congruenta cu mine. Stiu ca alegerea pe care am facut-o e cea mai buna, nu mai privesc inapoi gandindu-ma “dar daca era mai bine sa…”. Intrebarea potrivita imi da siguranta unui raspuns potrivit.

Asadar, pentru tine ce e mai important acum?

La capatul acestor randuri sigur ai un raspuns. Cel potrivit. Tie.

Cu drag,
Laura

 

Insingurata in mamiceala

Despre partea mai putin vazuta a parenting-ului,  de vorba cu Raluca Jacono, consilier Familylab

Am dat un simplu “search” pe Google la cuvantul “mother” pentru a vedea daca mi se confirma ceea ce, si ca jurnalist, banuiam: din prima, mi s-au deschis zeci de imagini cu mame tinandu-si copilul in brate, surazand bland, protector si, in acelasi timp, as spune eu, autentic. Nu fotografiile in sine m-au izbit, ci imaginea de ansamblu, neumbrita de vreo mama ciufulita, nervoasa, insingurata…

Ce se intampla insa daca dam acest “search” in viata reala?!

Nu vedem sau se discuta prea putin de fata mai putin prietenoasa a mamei care da, poate fi obosita, frustrata, nedormita, intoarsa pe dos, insingurata in “mamiceala” ei…

Cat de pregatiti ( aici ii includ si pe tati in intrebare) suntem pentru a deveni peste noapte “insotitori de suflete”, pana unde trebuie sa nu mai putem pentru a striga “Ajutor!” si acest “ajutor” strigat in gura mare  cat de surd este, cand sotul, bunica, bona nu mai inteleg de ce, dintr-o data, ti-a casunat pe ceva…?!

Ce facem cand ne trezim singure, insingurate in mamiceala noastra?

Si, mai ales, tatii au plecat sau i-am alungat noi?!

Cu aceste intrebari in minte m-am indreptat inspre Raluca Jacono, consilier Familylab.

Laura Dumbrava: Raluca, precum spuneam in introducere, suntem inconjurati de clisee cu familii fericite, mame perfecte, copii bucalati si surazatori…Din experienta ta cu cu familiile cat de “nociva “ este promovarea acestei imagini- luata ca etalon atat de mama cat si de tata. Ce capcane ascunde?

Raluca Jacono: Desigur ca mass-media propaga o anume imagine care nu corespunde in totalitate cu realitatea. Nu e numai in ceea ce priveste tema familiei, ci si in ceea ce priveste sexualitatea, standardul de frumusete, ce inseamna succes, cariera etc. Capcanele pe care le vad eu sunt ca astfel „se tricoteaza“ un ideal, o stare practic irealizabila si imposibil de sustinut pe termen lung – or, in momentul in care starea paradisiaca propagata intra in dezechilibru din orice motiv anume (viata e doar plina de surprize si fiinta umana e de la natura irationala), atunci se sufera. Se sufera mult mai mult decat ar fi necesar.

Referindu-ne la insingurare, cum ai defini-o? O mama poate fi singura si cand e inconjurata de fapt de multa lume: copil, sot, bunica, soacra, matusi, bone, medici etc…

Insingurarea e sentimentul constant de a nu fi vazut si iubit de cei dragi pentru ceea ce eu sunt, ci doar pentru ceea ce fac. In perioadele de schimbari existentiale majore, ca de pilda nasterea unui copil sau in perioada pubertatii, insingurarea poate lua dimensiuni dramatice.

Insingurarea aceasta nu este si un simptom al depresiei? Se tot vorbeste de depresia post-partum si ea e o realitate.

 Desigur. Insa ma intreb cine e primul, oul sau gaina? Pentru o depresie post- partum nu sunt indeajuns fluctuatiile hormonale, stressul si oboseala, probleme de sanatate – altfel, orice mama ar suferi automat de aceasta depresie. Factorul catalizator, cred, este gradul in care o mama proaspata este „vazuta“ si „continuta“ de cei apropiati in totalitatea ei, cu toate temerile ei, cu toate dilemele ei. Cu depresie sau nu, un asemenea mediu empatic face viata proaspetei mame mai usoara si teren propice automotivatiei.

Avem o traditie insa de a „corecta“ mereu, de a spune „las´ca trece“ sau „las´ ca fac eu pentru tine“ sau, mai rau, incurajarile de genul „capul sus, strange din dinti pentru ala mic“ . In mod ciudat asta insingureaza mai mult decat sa ajute. Avem o singura gura si doua urechi sa ascultam mai mult si sa vorbim mai putin.
Nu spun asta pentru a da vina pe cei care se afla in jurul unei proaspete familii, ci pentru a sensibiliza la ceea ce e intr-adevar nevoie dincolo de cadouri si cine e la rand cu schimbatul scutecului sau gatitul mancarii.

Adesea, mamele se plang ca sotii nu le ajuta deloc sau nu pe cat si-ar dori ele. Acest fapt se intampla pentru ca tatii deliberat nu vor sa ajute sau nu stiu cum sa o faca?

Din ceea ce observ eu e ca atat mamele cat si tatii adesea  nu isi gasesc „locul“ in familie si experimenteaza cu ceea ce crede fiecare ca ii face sa se simta in primul rand bine cu ei insisi si totodata sa fie valorosi familiei. De cele mai multe ori apeleaza la modelele din familiile lor de provenienta, modele care rareori functioneaza si in familia noua.

Familia e o structura sistemica in care fiecare actiune are o rezonanta asupra comportamentului celuilalt. Cand o mama se plange ca sotul nu o ajuta pe cat ar dori ea, de cele mai multe ori nu e o chestiune de cantitate, ci de calitatea comunicarii si de toleranta la frustrare. Nu ceea ce cerem e important, ci cum cerem. Femeile sunt prin natura lor mai empatice decat barbatii si tocmai de aceasta calitate e nevoie atunci cand o mama se plange ca sotul nu o ajuta cat ar vrea ea. Schimbarea macazului de la a se plange si a critica la a plange, la a vorbi despre tristetea, insingurarea si dorintele neindeplinite – asta trebuie sa o invatam cu totii de la zero.

Din punctul de vedere al tatilor, sunt la fel de „virgini“ in ceea ce priveste realitatea familiei cu copil ca si mamele. Exista o traditie in puericultura care ii invata pe tati cum sa fie mame, cum sa respire la travaliu, cum sa schimbe scutecele, cum sa imbaieze. E excelent atunci cand tatii o fac benevol si cand intr-adevar gasesc placere in a acompania gravida si a creste si ingriji un copil. Cand nu se intampla asa insa – si realitatea imi arata asta mai des decat ne place sa credem – tatii raman si ei singuri, se simt vinovati ca nu pot face pe plac mamelor. Un cerc vicios incepe: ori nu au cu cine vorbi despre asta, ori se refuleaza in arhetipuri masculine. Insingurarea mamei e si insingurarea tatalui si invers!

E pacat ca majoritatea femeilor le cer tatilor sa fie si ei mame. Tatii au alt potential decat mamele, prea putin descoperit in familiile din ziua de azi de a fi de valoare familiei, dincolo de a aduce banii acasa sau a schimba scutecul.

De asemenea, se intampla ca mama sa nu ceara ajutor … Ma pun acum in pielea sotilor: cum putem ajuta pe cineva care nu cere ajutor sau desconsidera ajutorul primit, pe considerentul ca ea stie cel mai bine?

Noi femeile avem o traditie de a prelua mai multa responsabilitate fata de altii decat putem duce. E o trasatura pe cat de aclamata social, pe atat de autodestructiva.   A invata CUM, CUI sa cer ajutorul si CE FEL DE AJUTOR am nevoie se vrea a fi invatat la fel ca si orice comunicare echidemna. Cred ca fiecare e responsabil pentru sine sa ceara ajutorul atunci cand are nevoie de el – asta nu inseamna ca il si primeste sau ca il va primi intocmai asa cum l-a cerut. A cere ajutorul nu inseamna a avea dreptul la ajutor.

In orice cuplu exista perioade repetate de comunicare distorsionata, e normal. Nu intotdeauna sotii sunt adresantii potriviti ajutorului si nu intotdeauna au capacitatea de a oferi ajutorul oricat de dispusi ar fi – numai pentru ca suntem un cuplu nu inseamna ca avem un abonament pe corpul, disponibilitatea sau emotiile celuilalt.

In cazul insingurarii emotionale ce e de facut? Ce ai recomanda? Da, stiu, nu exista “retete”, dar, raportandu-te tot la experienta ta, ce functioneaza?

Existantial vorbind, cu totii suntem singuri. A recunoaste singularitatea noastra si a trai cu ea face parte din procesul de maturizare. Insingurarea este insa altceva, insingurarea e o nevoie neimplinita de a ne conecta empatic la cei dragi, e durerea de a nu fi „vazut“ si continut asa cum sunt, e durerea de a nu putea fi de valoare celor dragi mie asa cum vreau sa fiu – o au copiii, o au adultii deopotriva. Cand aceasta insingurare persista apar dezechilibre psihosociale.

In Austria rata divorturilor dupa aparitia copilului e enorma, de cele mai multe ori mamele initiaza despartirea de tata tocmai pentru ca sunt primele care simt aceasta insingurare.

Nu, nu am retete, dar am cateva puncte de sprijin pe care le folosesc atat in viata mea personala, cat si in munca cu familiile – pe ele construiesc capacitatea partilor de a reintra in contact si de cele mai multe ori e nevoie de un ghid din afara, neutru care sa poata oferi empatia necesara si actiona drept catalizator. Nu vreau sa fac reclama muncii mele, insa in cele mai dese cazuri a fost destul ca partenerii sa se regaseasca.

Cu cateva luni in urma am intalnit un cuplu care mi-a cerut ajutorul tocmai pentru ca nimic nu mai functiona intre ei doi. Am iesit cu ei la o cina si le-am dat o mica tema de casa. Fiecare sa isi faca o lista de 10 dorinte catre celalalt. Apoi sa isi dea intalnire la o cina in oras unde unul din ei sa isi expuna dorintele, iar celalalt sa le asculte. Le-am interzis sa discute despre ele, ci doar unul sa vorbeasca, iar celalalt sa asculte, fara comentarii, fara motivatii, fara adaugiri etc. Dupa o saptamana sa reia cina in oras si acum cel care a ascultat sa fie la rand sa isi expuna dorintele, iar cel care a vorbit data trecuta sa asculte. Nu e vorba sa le fie implinite dorintele, ci de a se cunoaste reciproc „cine esti si ce doresti“ si de a avea din nou sentimentul de a fi vazut si ascultat asa cum sunt. Asta implica si gestionarea unui anume grad de frustrare de a nu primi prompt ceea ce cer. Dupa exercitiul nostru mi-au telefonat si mi-au spus ca, de fapt, nu le era atat de important ceea ce era scris pe lista. Procesul in sine, rabdarea de a putea „contine“ o saptamana intreaga faptul ca unul vrea ceva, iar celalalt altceva, i-a ajutat sa intre din nou in contact.

Cand sunt in conflict cu sotul meu ii spun adesea „trateaza-ma ca si cum ti-as fi straina, ca si cum nu m-ai cunoaste“. E terapeutic si mult mai simplu decat vrem sa credem. Multi dintre noi se pierd in lupte inutile de putere, in discutii si in analize.

Cand e nevoie totusi si de aceasta insingurare? Pun aceasta intrebare gandindu-ma si la faptul ca mama are nevoie si ea de un timp- chiar spatiu- in care sa fie si ea cu ea, sa se ocupe si de ea insasi, nu doar de noul membru din familie.

Timpul pentru mine insami nu e insingurare, e placere (rade) . E pur si simplu timp cu mine insami, e bucuria de a ma (re)descoperi, e contactul cu mine, e bucuria de a fi (si) singura. Daca e insingurare sau nu, depinde de relatia mea cu restul membrilor de familie.

Dar despre tatii insingurati ce ne poti spune… Tatii nebagati in seama, dati la o parte de mame care stiu totul?

Dincolo de povara mostenirii sociale a rolurilor (sau a absentei rolulurilor) parentale, tatii au fost intotdeauna insingurati de-a lungul istoriei familiei. Doar ca strategiile lor de trairea a insingurarii sunt diferite de cele feminine. Influenta mamelor „care stiu totul“ asupra insingurarii masculine e doar o picatura, factorii sunt mult mai complecsi si multipli – ar trebui sa vedem ce fel de mame au avut acesti tati la randul lor.

A te ascunde in spatele ziarului, a unditei, a masinii, a I-Phonului, a berii cu prietenii sunt strategii de supravietuire a singuratatii din propria familie – clasic masculine, insa prea putin amendate social.

Asa cum am mai spus, familia este un sistem: cand unul din parteneri se retrage, celalalt tinde sa compenseze, cand unul devine defensiv, celalalt trece in ofensiva. Singura solutie pe care o cunosc e restabilirea contactului echidemn.

Cand ambii parteneri sunt si se simt de facto insingurati, au deja un punct comun de pornire: insingurarea reciproca. In punctul acesta e decisiv daca partenerii aleg sa se indeparteze si mai mult sau sa isi recunoasca reciproc durerea insingurarii – in mod paradoxal, a vorbi cu partenerul despre propria insingurare ne face mai putin insingurati!

In ce situatii ai recomanda indreptarea catre un ajutor de specialitate ( psiholog, consilier, coach, terapeut familial s.a.)

In orice situatie in care cei implicati simt ca nu se descurca singuri. Orice forma de ajutor profesional cred ca functioneaza numai atunci cand cel care cere ajutorul e motivat sa se autoeduce. In cazul asta, pot sta la dispozitie drept catalizator.

Tii si cursuri pentru parinti. In ceea ce priveste aceasta insingurare in mamiceala- tinuta tabu altfel- cum e vazuta? Ce spun cei care participa? Au curajul de a spune de fata cu altii ca nu sunt parintii din imaginile de care povesteam la inceput?

Au fost mame care au izbucnit in lacrimi cand am vorbit despre aceasta insingurare si au intrat prima oara in contact cu aceasta emotie. Au fost tati care au devenit agresivi si au inceput sa se justifice de ce sunt cum sunt, tot la contactul cu emotia respectiva. Au fost tati care au inceput sa planga realizand pierderea partenerei lor de dinainte de a fi devenit mama. Au fost mame pline de optimism care le sustineau pe celelalte cu reteta proprie „la noi a fost perfect, noi am facut asa, sigur reusiti si voi“.  Intalnesc mereu reactii emotionale diverse la tema insingurarii si toate au un numitor comun: sentimentul insingurarii (fie materne, fie din alt context) doare si fiecare din noi vrea sa contribuie intr-un fel sau altul sa  indeparteze aceasta durere.

E adanc uman sa fim empatici si sa punem mana acolo unde doare. La noi insine sau la celalalt.

Raluca, multumesc inca o data!

Mai multe informatii despre Raluca Jacono si munca ei in cadrul Familylab, aici.

 

 

Dau Pegas pe iubire

 

 Cand am fost mica mi-am dorit tare mult o bicicleta. Pegas. Rosie. Mergeam pe Tohan-ul tatalui meu si, imi aduc aminte si acum, cat de greu ma urcam pe saua prea inalta, de nu ajungeam cu picioarele jos, si ma opream in santuri si garduri. Declarat- nu foarte insistent- si in secret ( brodand o adevarata poveste in imaginatia mea de copil)  jinduiam la un Pegas. Mi se parea ca un Pegas ar fi raspunsul la toate frustrarile materiale ale copilariei mele.

Mai imi oblojeam dorul si dorinta dand o tura prin cartier cu bicicleta unei vecine, un pic mai mica decat mine. O invidiam in secret pentru acest vehicul “inaripat”. Pana intr-o zi, cand am aflat povestea Pegasului ei. Intr-un acces de gelozie, la o bauta mica, tatal o snopise pe mama in bataie, de fata cu copilul.

A doua zi i-au cumparat tacerea cu o…bicicleta.

Nu am inteles atunci prea multe cu mintea mea de copil, dar am inteles si am vazut altcumva tacerile ei, nu neaparat tristetea- caci nu era un copil trist. Nu pot spune ca nu mi-am mai dorit bicicleta din acel moment, dar am invatat sa apreciez mai bine Tohanul masiv pe care il puteam lua oricand din curte: dintr-o curte in care nu se dadeau la schimb biciclete pe tacere si in care NU-ul era nu, cu toate lacrimile mele de crocodil si puber neinteles.

Care sunt dorintele si care sunt nevoile copilului?

 “Hranim” copilul cu jucarii fel de fel, cursuri, petreceri, dulciuri, fast-food. E in regula- nu am nicio problema cu asta- sunt un consumator de nadejde (nu cea mai cea, dar puzderia de haine si jucarii din casa confirma asta despre mine).

Am insa o problema- probabil de la Pegas mi se trage- cand vad dorinte date la troc pe nevoi:

nevoia copilului de A FI impreuna cu parintele,

nevoia de a nu fi tinut in lesa controlului cu orice chip,

nevoia de a spune NU atunci cand integritatea lui fizica si emotionala o cer,

nevoia de a descoperi cine este el si nu de a fi “caraus” pentru dorintele sau nevoile neimplinite ale parintelui,

nevoia de a experimenta greseala, fara penalizari…

 Cand cumparam, ce cumparam?

Linistea, dorinta noastra si nu a lui, absenta din viata copilului, neatentia noastra asupra lui, neascultarea si totodata neintelegerea lui, controlul, abuzul fizic sau emotional, imaginea de parinte bun, de parinte DA…?

Sunt intrebari grele si ma simt trista dintr-o data, pentru toti copiii cu…bicicleta in loc de atentie, prezenta, iubire.

Pare filozofie goala, neprinsa in spite, claxoane, dinam-uri, cotiere si casti “next generation”, dar simt nevoia unei restituiri, macar simbolice, acum, dupa aproape 30 de ani…Si, desi nu pare povestea mea, e si a mea atata timp cat a atins ceva in mine si ma intalnesc zilnic cu astfel de copii si, mai ales, cand imi pun aceste intrebari si mie insami, acum parinte, care poate alege intre un Pegas si iubire.

Dau inapoi Pegas-ul pentru a spune si a asculta…Va iubesc!

Cu mare drag,

Laura

 

 

 

 

Despre tantrum, cu dragoste

Scris de Laura Dumbrava

Cata frustrare, si lacrimi, si jale, si urlete, si disperare in acest omulet ramas fara aer!

In cartile de parintit stau inghesuite si maltratate toate aceste sentimente atat de rascolitoare sub numele savant de “tantrum”. Copilul are tantrum, copilul are nevoie de “time-out”, copilul are…ceva!

Ce nume complicat, ce eticheta grea, sofisticata!

Si cat de fidela ii sunt in a-i oglindi toate starile! Si cum, in dorinta mea de a-l obloji, imi vine si mie sa strig…pentru nevoia mea de liniste si pentru a-mi jeli aceasta neputinta de-a nu-i putea fi de folos propriului meu copil.

Si realizez, acum, in timp ce imi beau cafeaua si e liniste, ca toate acestea ne pregatesc pe amandoi sa fim treji si prezenti in aceasta relatie unul cate unul. Simbioza in care am stat se desface atat de dureros si totusi , e atat de multa nevoie de a-i da drumul sa afle cine e el. Si cine sunt eu cand nu mai sunt mama care hraneste doar dorinte.  Pentru ca, de fapt, jelim impreuna aceasta desfacere din coconul in care, mamica, am daruit neconditionat si el a cerut neconditionat, in care darurile dintre noi se ofereau si primeau firesc si usor. Dau si primesc, primesc si dau.

Iar acum trebuie sa devin si mama…mama care spune “nu”, mama care conditioneaza, mama care ingradeste, mama care refuza.

Mi-e frica, da, mi-e frica, teama, sunt cu urechile ciulite, la panda, sa nu mai trezesc in el toate aceste uragane care vin si in lumea mea.

Mi-e frica pentru mine si pentru el.

Nu stiu de cate ori pe zi se va mai intampla sa vina acest tavalug savant peste noi, nu stiu ce sa fac cu copilul- pentru ca nu caut sa fac ceva cu el- stiu doar ca am aceste doua brate care pot sa il cuprinda cand mi-o va cere. Pauza la iubire nu am.

Cine a trecut prin aceste crize stie cat sunt de rascolitoare, de greu de continut atat de copil, cat si de cei apropiati. Tendinta fireasca, din empatie, ar fi sa il ajutam sa se calmeze…

Si cream un intreg arsenal de linistire. Da, trebuie sa il linistim, sa ne linistim. Am aceasta convingere ca un copil nu poate sa isi asume responsabilitatea de-a se autolinisti, se ambaleaza atat de mult incat nu mai stie cum sa se opreasca.

De aceea nu sunt pentru “time-out”, pentru a-si cauta singur butonul de OFF. Nu stie, nu poate, nu e treaba lui!!!

Nu sunt insa pentru a opri cu orice pret aceste stari. Mi-e greu, recunosc, si mie, in toata dificultatea momentului, sa realizez cand e momentul sa intervin. Retete de genul “stai 5 minute si mai apoi baga-l in seama, fa-te ca esti suparata, ofera-i ceva la schimb, distrage-i atentia” nu cred ca sunt cele mai potrivite- asta nu inseamna ca nu le incerc. Ba da, le incerc, imi dau toata silinta sa fiu de valoare!

Dar, in toata aceasta cautare febrila a leacului pentru tantrum,  am mai descoperit ceva despre mine si el: invat, exersez o data cu el, cum e in lumea lui. Caut sa intru “in ritm” cu copilul meu, in “muzica” lui. Daaa, e dureros pentru ca asa ma intalnesc si experimentez toata starea lui de “ne-bine”. Dar trebuie sa intru in lumea lui pentru a simti cand si cum ii este lui bine.

As putea sa ocolesc aceste situatii. E insa evitarea o solutie? Cu orice pret? As putea sa spun GATA, sa spun inca o data NU…Dar cand ii spun “stop!” ii sunt de folos? Stiu,  suna paradoxal, cum sa nu vrei sa il ajuti sa se calmeze!?

Mi-as pune insa si intrebarea: Pentru cine as vrea sa se calmeze? Pentru el, pentru mine, pentru relatia noastra?

Il ajut spunandu-i NU starilor lui de frustrare si jale? Manutele acestea care in plans se indreapta catre mine ce spun? Il cer pe NU, inca o data?!

Intru in lumea lui, sunt prinsa in furia lui, poate si ridic tonul sau ii soptesc leganat, timid, “gata, gata”…il iau in brate… zvarcolindu-se, ma cere, ii pun mana usor pe spatele micut care mi se cuibareste in toata palma si freamata de atata plans. Inchid ochii si ma las dusa in lumea lui. Si il ascult pe acest copil, copilul meu, care imi sopteste urland:

Primeste-ma asa cum sunt!

Te iubesc, mami, chiar si atunci cand nu stii ce sa faci cu mine!

Te iubesc, mami, pentru ca esti cu mine!

Nu conteaza  ce sunete, si urlete, si tunete sunt acum in relatia noastra, te iubesc, mami, ca poti sa fii mami mea si cand nu sunt vesel, si ascultator, si docil!

Te iubesc, mami, chiar si atunci, cand crezi ca nu poti sa fii de valoare administrandu-mi medicamente pentru tantrum.

Te iubesc, mami, pentru aceste “nepauze” in a-mi arata ca ma iubesti. Oricum sunt!

Iar acum, draga mama, imbratiseaza-ti pruncul si cere-i iertare pentru toate neputintele tale si spune-i simplu si cald TE IUBESC!

Caci tantrum-ul “va sa vie” oricum. E invitatia lui pentru tine. In lumea lui.

Va imbratisez cald, empatic, cu drag

Laura

 

 

 

 

 

De la parinte bun la lupta pentru putere

Copilul: Vreau in tabara. Tatal: De acord. Mama: Nu, nu prea stam bine cu banii luna aceasta ( in spate stand frica de a-si lasa copilul singur). Copilul: Dar si X mai merge. Tatal: Lasa-l. Trebuie sa il facem barbat, sa invete sa se descurce si singur. Mama, mimand un fals acord: Cum vreti voi…

Se intampla, nu arareori, ca mamele sa se planga de tati ca vad altcumva parintitul. Cum si tatii se pot plange de mame, cum si parintii se plang de bunici ca o simpla vizita le da peste cap “regulile casei”, cum si copiii se plang de…

Diferiti, dar impreuna

In primul rand, as vrea sa subliniez faptul ca suntem diferiti, unici. E un truism, nu mai avem ce demonstra, dar parca nu ne vine intotdeauna sa aceptam asta.

1. Niciun parinte nu se naste cu un manual( sau cu acelasi manual) si, daca a urmat o metoda (sau un model) de parintit, aceea este din start diferita de a partenerului.  Mama provine dintr-o familie in care a avut un anume tip de model, iar tatal, dintr-o alta…”background-ul” personal e atat de diferit si marcat de atat de multe variabile, incat e imposibil sa fim la fel. Asadar, fiecare va pune in relatia cu copilul altceva: propria viziune despre “cum e sa fii un parinte bun”, dorinte, asteptari, nevoi personale.

2.Fiecare isi are propriul rol, luat mai mult sau mai putin inconstient, si in care sta pentru o perioada mai lunga sau mai scurta. De exemplu,  mama este cea care aplica “legea” sau, invers, tatal este cel care se vrea in permanenta un perpetuu “Mos Craciun”. Sau, mama este cea care controleaza temele, asadar are o privire de ansamblu asupra a ceea ce se intampla la scoala, iar tatal este cel care il insoteste la petreceri, il vede cum interactioneaza cu copiii in alt context.

3.E o realitate ca nasterea copilului nu inseamna si intrarea automata a noastra in rolurile de parinti. Nu devenim, peste noapte, parinti, decat in certificatul de nastere al copilului. In rest, fiecare in ritmul propriu, invata, afla cum e sa fii mama sau tata. E vorba de un proces de invatare.

4.O femeie se va raporta intotdeauna altfel la un copil si la educatie decat un barbat. Da, femeile sunt de pe Venus si barbatii, de pe Marte.

De la diferente la lupta pentru putere

Nu vreau sa iau in discutie acum avantajele si dezavantajele stilurilor de parintit in sine- eu una personal am grija la generalizari de genul acesta si nu le iau ca un “diagnostic”, ci mai degraba, ca o invitatie la o discutie pe caz particular.

Asupra a ceea ce vreau sa ma opresc- si e o realitate- e ca aceste diferente dintre noi pot duce la lupte pentru putere. Cateodata, in spatele acestor lupte, stau problemele de cuplu, problemele dintre sot si sotie, dar in alte cazuri, pur si simplu, parintii vad in mod diferit modul in care “trebuie” crescut un copil si tin la respectarea acestui model, fara a-l pune in paranteza…ce crede celalalt partener, este bine sau nu pentru copil. Are o “reteta” si merge cu ea “pana in panzele albe”.

De ce  cateodata, diferentele sunt bune, iar alteori, creeaza probleme?

In mare spus, diferentele creeaza probleme atunci cand se transforma intr-o lupta pentru putere: cine are dreptate, cine stie mai bine, cine face mai bine, cine e mai bun, pe cine iubeste copilul mai mult samd.

Este vorba de gestionarea unui conflict. Iar cand spun conflict nu trebuie sa ne gandim la unul de o mare anvergura. Un conflict poate sa fie si “mergem la bunici sau nu mergem”- in conditiile in care unul dintre cei doi nu vrea. Conflictul e atunci cand unul vrea ceva, iar celalalt, altceva…

Ce stil de parintit e mai bun?

In carti, reviste sau alte articole vom gasi diferite criterii care ne pot spune, in mare, cum ne situam in relatia cu copilul. Am putea generaliza si sa spunem: Maria este mai indulgenta, Marius mai autoritar, Ana este mai protectoare iar Cosmin, mai indiferent…

Precum am mai spus, in articolul de fata cel putin, nu ma voi opri asupra acestor feluri de a fi in relatie , ci asupra consecintelor pe care stilurile diferite le au in dinamica familiei: de fapt, intre cei trei “actori”, mesajele sunt bruiate, comunicarea, sincopata. Si despre aceste neajunsuri as vrea sa povestesc.

Cand stilurile parentale duc la lupta pentru putere…

1.Copilul nu mai are zone de siguranta. Nu mai stie ce e alb si ce e negru, daca primeste mesaje diferite. Tatal, democratic: lasa ca nu pateste nimic daca alearga si transpira. Mama, protectoare, “ti-am spus sa nu mai alergi, uite cat esti de transpirat, iar ai sa te racesti!”.

2.Intre parteneri apar divergente. Chiar daca mesajele sunt transmise catre copil, partenerul poate sa resimta mesajul ca pe ceva ce ii submineaza competenta de “parinte bun”. In spate,rezoneaza in el: “Mda, parerea mea nu conteaza”. Sau, “Sunt ingrijorata si tu nu vezi asta, nu recunosti nevoia mea mea de a-l proteja”. Relatia dintre mama si tata se transforma in una de lupta pentru putere, care poate reverbera nu numai in relatia dintre ei ca parinti, tata- copil, mama-copil, ci si in relatia dintre ei ca soti. Sotul si sotia- care pana nu erau parinti- nu aveau divergente majore- pot fi provocati  acum de aceasta nevoie de punere in acord.

3. Copilul ajunge “caraus” al mesajelor toxice dintre cei doi adulti, mai ales cand acestia ajung sa comunice PRIN copil. “Du-te si spune-i tatalui tau ca eu am zis ca facem cum vreau eu.”

Cum as gestiona aceste diferente

Stiluri diferite de parintit vor exista si e firesc, noi suntem diferiti. Eu una nu as discuta de schimbarea noastra sau a partenerilor decat in masura in care stilul de parintit e intr-adevar destructiv pentru copil, ci as discuta mai degraba despre cum putem gestiona aceste diferente si mai ales conflictele care apar de la aceste viziuni diferite.

-As incepe de la a accepta ca e o realitate ca celalalt vede lucrurile in mod diferit. E de-a dreptul un truism. Nici nu mai trebuie verificat. De aceea am si inceput articolul asa prin a specifica faptul ca suntem unici in felul nostru de a fi parinti.

-M-as asigura daca e sau nu o lupta pentru putere. Vrem sa dovedim ceva? Peste acest punct nu as sari. Aici e “calcaiul lui Ahile”, zona de vulnerabilitate.

-As incerca sa vad, in cazul unui conflict, cum il gestionez. Aici ( intr-un alt articol) am prezentat cateva abordari ale conflictului si s-ar putea sa te regasesti intr-una dintre situatii. Cooperezi, eviti, esti agresiv, faci compromisuri, accepti sau chiar initiezi conflicte?

-As incerca sa vad cum pot cultiva aceasta diferenta. Bogatia lucrului in echipa nu sta doar in punerea de acord, ci in punctele de vedere diferite. Cand facem brainstorming o facem pentru a primi informatii diferite, nu pentru a fi aprobati. Brainstorming-ul presupune insa stabilirea unui acord, a unei conventii- stim ca suntem diferiti, de aceea si facem aceasta sesiune, dam frau liber solutiilor, iar la final, o alegem pe cea potrivita

-Nu as discuta PRIN copil. Da, copilul poate sa vada- si e de preferat sa i se spuna clar ca sunt puncte de vedere diferite. Copilului poate sa i se spuna : “Eu asa vad  lucrurile, iar tatal tau are alta parere. Am convenit ca in situatia asta sa procedam asa.” In acest fel, copilul vede ca e absolut normal sa ai o parere diferita. “E adevarat ca nu sunt de acord cu ceea ce spune tatal tau despre plecarea in tabara, dar cred ca vom putea ajunge la un consens.

-M-as asigura ca nu m-as plia pe raspunsul/ solutia/ varianta partenerului, doar pentru a ocoli conflictul. Desi nu sunt de acord cu tine, mimez acordul. In acest fel,  partenerul nu iti stie punctul de vedere, iar tu ramai cu frustrarea de a nu fi ascultat, inteles, respectat.

Si cu partenerul ce facem daca nu ne asculta?

Cu el, nu cred ca prea multe… Revin iar si iar la credinta mea ( luati-o cum doriti) ca nu putem FACE ceva CU celalalt. Se schimba doar daca doreste el. Asta nu inseamna insa ca nu pot sa fac ceva.

Pot sa ii comunic la persoana intai cum vad eu lucrurile- de preferat pe un ton neutru, nu la nervi, vorbind despre mine si nu despre celalalt: Imi place cand ai tinut cont si de parerea mea… Mi-a picat tare bine ca nu m-ai mai contrazis de fata cu copilul. Cred ca m-as simti mai bine daca data viitoare am stabili dinainte daca ii mai luam inca o jucarie. M-am simtit foarte frustrata cand ai acceptat sa ramana la colegul lui peste noapte si pe mine nu m-ai intrebat nimic…

Da, e despre a vorbi despre noi, despre emotii. E usor? Nu intotdeauna.

Dar eu zic ca merita sa incercati. Voi ce ziceti?

 

Copilul competent

Interviu cu Raluca Jacono, consilier Familylab

Pe Raluca Jacono am intalnit-o printr-un parinte care merge la cursurile ei. M-a atras titlul workshop-ului pe care il tine periodic si la Timisoara, si anume, “Copilul tau este competent”.
Asa am aflat ca Raluca e consilier de familie in Austria ( pe langa  multe alte formari) si vine in Romania, tara de origine, pentru a promova o noua paradigma in ceea ce priveste relationarea dintre parinti si copii.

Laura Dumbrava: Ce inseamna copil competent, Raluca, din punctul de vedere al Familylab, in a  carei retea lucrezi si tu?

Raluca Jacono: Vreau sa spun din start ca dintotdeauna copiii au fost competenti – doar ca premisele cresterii copiilor de pana acum s-au bazat pe ipoteze false. Datorita cercetarilor recente din neurobilogie si comportamentalism putem  spune insa doua lucruri esentiale in ceea ce priveste competenta copiilor:

in primul rand, copiii se nasc empatici (pana acum se credea ca de la nastere copiii sunt “asociali” si trebuie educati pentru a deveni fiinte sociale) si, in al doilea rand, copiii vor de la natura sa coopereze cu parintii lor, sa ii multumeasca si sa ii faca fericiti pe acestia.

Aceasta perspectiva pune sub semnul intrebarii felul in care definim educatia si cat de sanatos e modul “vechi” de a privi educarea copiilor. E o perspectiva noua nu numai privitoare la felul in care sunt copiii, ci si asupra familiei si a relationarii sanatoase in familie.

L.D.: Daca ar fi sa te referi la proprii tai copii, poti spune ca sunt competenti pentru ca….

R.L.: Copiii mei sunt la fel de competenti ca si toti ceilalti copii: s-au nascut empatici si vor sa coopereze din tot sufletul cu parintii lor. Competenta lor consta totodata in a da un feedback foarte clar prin comportamentul si reactiile lor despre cum se simt in familie si in relatia cu parintii lor . Reactiile copiilor au intotdeauna sens chiar daca adultul nu il intelege sau il catalogheaza a fi lipsit de sens.

Atunci cand copiii inceteaza sa coopereze inseamna ca a intervenit ceva in relatia noastra care ii blocheaza – din punctul asta de vedere copiii mei si ai tai si ai tuturor sunt competenti si semnalizeaza acest blocaj comportandu-se deviant. Intr-un singur lucru nu sunt competenti si au nevoie de adulti: in a prelua responsabilitatatea asupra atmosferei relatiei cu parintii!

Potentialul acesta il au toti copiii si e “zestrea” pe care o aduc cu ei in relatia de familie – din punctul acesta de vedere toti copiii au aceleasi premise in viata. Decisiv e cum relationeaza parintii vizavi de aceasta “zestre”.

L.D.: Ce aduce nou sau diferit Familylab in cresterea copilului?

R.J.: In viziunea noastra, a fi parinte nu poate fi invatat din carti sau cursuri, ci din interactiunea zilnica si dialogul permanent cu propriul copil. Atunci cand parintii devin nesiguri sau exista conflicte, incercam sa ii sustinem in potentialul lor, mai degraba decat de a le puncta greselile – din critica nu putem invata, nici noi, adultii, si nici copiii. Munca noastra e orientata pe acompanierea proceselor de crestere reciproca (adultii si copii deopotriva) si mai putin pe gasirea de solutii sau retete general valabile. Ca o familie sa fie sanatoasa trebuie ca toti membrii ei sa se simta bine – atat copiii, cat si adultii.

L.D.: Cu ce intrebari/ probleme vin parintii la intalnirile pe care le organizezi?

R.J.: Aparent e vorba mereu de aceleasi probleme: refuzul mancarii, mersul la culcare, plecatul la gradinita, rivalitatea dintre frati, agresivitatea, invatarea la toaleta, temele de casa,  banii de buzunar etc.  Iar raspunsurile mele sunt pe cat de diferite de la familie la familie, pe atat de legate de un numitor comun: atunci cand exista asemenea teme de conflict e vorba intotdeauna despre altceva, si anume nu despre tema in sine, ci despre felul in care parintii relationeaza cu copiii privitor la temele respective. Dupa mine nu exista probleme, ci numai fapte in sine.

L.D.: Care sunt cele mai dese stereotipuri/ mituri/ credinte legate de parintit  pe care le intalnesti?

R.J.: Faptul ca atunci cand un copil se comporta asa cum isi doresc adultii (e “cuminte”, isi face temele, e politicos etc.) e vazut a fi meritul parintilor, iar atunci cand face greseli sau are un comportament deranjant e vina copilului si trebuie “reparat”. Jesper Juul, dascalul meu si fondatorul Familylab, imi spunea: parintii sunt modele pentru copiii lor, bune si rele – de la ambele putem invata – nimeni nu poate fi model pozitiv 24 de ore din 24, dar e important sa stim ca suntem responsabili pentru exemplul pe care il dam.

L.D.: Ce feedback ai de la parintii care participa, feedback dat atat in timpul cursului, cat si dupa?

R.J.: Imi place sa aud feedbackurile “bune” – si asta e o ramasita a orgoliului meu copilaresc. Daca vreau sa invat ceva cu adevarat, atunci ii ascult si invit sa imi dea feedback pe parintii care nu par foarte convinsi de ceea ce le spun. Cele mai fericite cazuri sunt desigur parintii care imi scriu ca ceea ce au trait la curs sau intr-o consiliere le-a schimbat viata. Exista pentru mine o satisfactie enorma in a da altora ceea ce am invatat la randul meu!

L.D.: Ai doi copii…privind in urma, dar si in fata, cum esti tu acum ca parinte, ca ai avut ocazia de a lucra in acest sistem si implicit de-a adopta anumite valori promovate de Familylab?

R.J.: Il cunosc pe Jesper Juul si munca sa de dinainte de a deveni mama si m-am aliniat acestor valori profund umane traindu-le si in viata de cuplu. Nu e vorba de o metoda anume sau de o tehnica de comunicare,ci mai degraba, despre o alegere de viata – noi o numim echidemnitate.

Nu cred ca sunt o mama mai buna decat altele numai pentru ca fac munca pe care o fac, stiti cum e cu cizmarul care umbla cu pantofii rupti… Fac greseli, cel putin 20 pe zi si exact asa si trebuie sa fie. Deunazi am intrebat-o pe fetita noastra mai mare, are 6 ani: “ce gasesti tu cel mai groaznic la mama ta?” Si am primit cel mai bun feedback! O alta data, fetita noastra mai mica mi-a spus  ca sunt proasta pentur ca i-am refuzat o pofta. I-am raspuns “sper ca o sa supravietuiesti sa ai o mama proasta in urmatorii 16 ani”. Nu ma gandesc la a fi o mama buna sau perfecta, ci mai degraba la ce pot face atunci cand unul din membrii familiei noastre e nefericit cu mine asa cum sunt.

Am asistat la multe discutii despre “mama buna” / “mama rea” si sincera sa fiu, nu le-am inteles niciodata. Cel mai sigur barometru pentru parentingul personal ne sunt copiii proprii si cum ne percep ei. Daca suntem parinti cu adevarat buni, ii invitam sa ne spuna ce cred despre noi fara sa ne scuzam pentru ceea ce suntem, fara sa ii convingem ca perspectiva lor asupra noastra e gresita.

Ce ma face insa sa fiu relaxata ca mama e siguranta de a lucra in aceasta retea, unde am un acces excelent la informatii si stiu pe cine pot sa sun atunci cand am nevoie la randul meu  de ajutor.

L.D.: Multumesc, Raluca.