Relatie de cuplu

O relatie sub 6 palarii ganditoare

Foto: Claudia Tanasescu www.claudiatanasecu.com         Scris de Laura Dumbrava

Cand ai stat sa te gandesti cum e relatia in care te afli? Mai mult, ai o decizie importanta de luat?

Si daca da, care e cea potrivita pentru tine, pentru cuplul vostru?

 Unealta de lucru pe care ti-o propun te poate ajuta sa iei o decizie inteleapta, potrivita tie si cuplului vostru. Marele ei avantaj este ca ia in considerare mai multe unghiuri de abordare a unei probleme si, implicit, poate genera solutii care sa respecte “datele” personale, atata ale tale, cat si ale partenerului. De ce spun asta? Voi da doar un exemplu: ni se spune sa privim lucrurile din perspectiva gandirii pozitive. In acest exercitiu vei face insa cunostinta si cu gandirea negativa- pentru ca aici s-ar putea sa gasesti ceea ce te impiedica sa faci ceva anume. A neglija “sabotorii” sau a nu-i infrunta duce, in timp, la disonanta in cuplu- si, aparent, nici nu stii unde ai/ ati gresit.

Exercitiul pe care ti-l propun s-ar putea sa il mai fi intalnit- in cursuri de marketing, management, de pedagogie. Se numeste Cele 6 palariile ganditoare si pleaca de la modelul propus de Edward de Bono in cartea sa.

Ce aduc nou este unghiul de abordare- adaptat unei relatii de cuplu- la care am pus si intrebari specifice tehnicilor de coaching.

Hai sa-i dam drumul.

Am sa te rog sa te gandesti la o problema din relatia ta. Poate esti intr-un “hop”, poate ai anumite semne de intrebare, ai vrea sa schimbi anumite lucruri sau poate vrei, pur si simplu, mai multi fluturi in stomac…Fiecare cuplu isi are propria poveste, cum si aceasta poveste nu e azi cum va fi maine.

Bun, gata cu… “povestile” mele, concret, ce ai de facut.

Vei purta, pe rand mai multe…palarii. De fapt, vei intra in mai multe perspective, sub mai multe palarii. Si fiecare perspectiva iti va aduce o informatie noua. Pentru a-ti fi mai usor, la fiecare punct/ palarie am scris si cateva intrebari la care sa raspunzi. Cu pixul pe hartie, in gand, cu voce tare…Poate rogi pe cineva sa ti le adreseze. Te las pe tine sa decizi cum vrei.

1.Palaria alba. Acum ca porti aceasta “palarie” as vrea sa te uiti la relatia ta cat mai obiectiv posibil. Acum culegi “datele problemei” si le analizezi la rece.

Ce se intampla in momentul de fata? Cat de des? In ce situatii?

Ce am mai incercat sa fac pentru a remedia aceasta problema?

In ce masura sunt responsabil/a pentru aceasta problema?

 2.Palaria rosie. Sub aceasta palarie, poti da frau liber sentimentelor. Cat de intens vrei, nu te judeca nimeni pentru ceea ce simti.

Ce simt fata de aceasta problema?

Ce simte cealalta persoana?

Cum m-as simti daca aceasta problema ar fi rezolvata?

Cat de tare ma deranjeaza aceasta situatie?

 3.Palaria neagra. Sub aceasta palarie, apar toate grijile. Este si motivul pentru care ai vrea sa faci ceva…sa imbunatatesti, sa schimbi.

Ce ar putea sa se intample cel mai rau?

Ce nu merge bine in aceasta relatie?

Ce nu fac bine?

Daca nu schimb ceva, ce se va intampla?

Ce risc daca schimb ceva?

4.Palaria galbena. Sub aceasta palarie, se puncteaza  beneficiile. Este o “palarie” aducatoare de solutii.

In ciuda acestei probleme, ce functioneaza totusi?

Care sunt punctele forte individuale?

Daca faca asta, ce se va schimba in bine?

Ce am mai facut alta data si a functionat?

5.Palaria verde. Sub palaria verde, dam drumul creativitatii, aduce si ea solutii, iti arata “cum sa”…

Cum as putea face in alt mod?

Daca aceasta problema nu ar mai fi, cum ar fi relatia noastra?

Care e urmatorul pas pe care l-as putea face?

6. Palaria albastra. Sub palaria albastra “supervizezi” cum poti face lucrurile sa mearga in directia dorita de tine. E “seful” celorlalte palarii, cerne si discerne punctele de vedere de pana acum sau solicita detalii de la fiecare palarie pentru a clarifica situatia, problema, solutia, modul in care poate fi aplicata solutia samd.

Cum imi voi da seama ca sunt pe drumul cel bun?

Ce vor observa ceilalti la mine daca fac aceasta schimbare?

Ce am facut pana acum de am ajuns in punctul “n”?

Acum ca le-am enumerate, hai sa luam si un exemplu:

Situatie: De cand au un copil ( un an) Dana si Alin se inteleg tot mai rau. Nu isi mai fac  timp unul pentru altul, Dana e mai mereu cu copilul, iar Alin e la serviciu sau cu “baietii”. Sotia ar dori sa vada ce solutii sunt pentru a face o schimbare. Si pentru asta, o poftim sub…palarii.

Sub palaria alba, Dana va analiza foarte clar, obiectiv, ce se intampla: cate ore sta cu copilul, cate cu sotul, ce face cand este cu sotul, calitatea timpului petrecut impreuna, ce a mai facut pentru a imbunatati/ schimba ceva, cat timp este plecat Alin, ce se intampla cand incearca sa discute acest aspect samd.

Sub palaria rosie, Dana poate da frau sentimentelor: se simte singura, frustrata, trista, neinteleasa, furioasa…

Sub palaria neagra, ea vede relatia cat mai pesimist: se gandeste la o despartire daca lucrurile merg tot asa.

Sub palaria galbena, incearca sa vada si atuurile pe care se poate baza pentru a construi relatia pe care si-o doreste: cand sunt impreuna se simt bine, poate sa ii spuna ce nu ii convine, are disponibilitatea de a schimba si ea ceva, constientizeaza ca trebuie sa schimbe ceva anume.

Sub palaria verde, Dana poate sa isi imagineze ce vrea: cum ar fi relatia lor daca ar avea timp mai mult, cum ar fi sa il lase pe cel mic in grija cuiva pentru o perioada determinata, cum ar fi daca s-ar ingriji si de ea mai mult s.a.m.d.

Sub palaria albastra, ea poate lua in considerare toate aspectele de mai sus si sa isi faca un plan potrivit realitatii ei, in concordanta cu disponibilitatea si sentimentele/ emotiile ei,  tinand cont de obstacolele pe care le au de trecut, orientata inspre ceea ce e important si de baza in relatia ei, intr-un mod creativ, diferit de ce a/ au facut pana acum.

Acesta este exemplul Danei, te las acum pe tine sa iti alegi o palarie…sau sase.

Parada modei?!

Asa sa fie 🙂

Laura

 

 

 

 

 

 

 

 

Calatorie usoara sa aveti

Scris de Laura Dumbrava
Atat de multe cupluri aleg sa cheltuiasca bani grei pe concedii, calatorii exotice, sa fuga de AICI, in speranta ca se vor regasi unul pe altul, ACOLO. Indiferent de LOCUL in care vor fugi, daca se vor privi cu aceiasi ochi, nu se vor intampla minuni.
Minuni se intampla cand reusesc sa schimbe perspectiva, sa il vada pe celalalt asa cum e. Inclusiv in schimbare. Nu cum CREDE, presupune ca este, asteapta sa fie sau iti doreste sa fie. Poate de aceea,  se ajunge sa cautam o alta privire, o alta oglinda…si ne trezim in 3, in 4.
Iar aceasta schimbare se poate intampla cand unul sau amandoi decid sa invete cum sa faca asta. Poate sa fie un moment decisiv pentru cuplu, poate sa insemne  “Gata!”, cum poate sa insemne
“Ce bine ca esti, ce bine ca suntem. Noi doi.”

Calatorie usoara sa aveti!

Despre coaching… in pasi de tango

 

Am fost zilele acestea, pentru prima oara, la un curs de tango argentinian. Nu stiam foarte multe, dar am mers cu bucurie, curiozitate, atrasa de muzica, de imaginea unor cupluri frumoase pe care le-am  intalnit la o iesire organizata de BeSocialClub, dar, mai ales, de promisiunea unui…ceva.

Si ce legatura ar avea aceasta intamplare cu un articol despre…coaching? Cititi si poate rezoneaza ceva in voi, indiferent de numele pe care il poarta “imbratisarea” in care va aflati: tango, relatie, dans.

Inainte insa de a detalia, as vrea sa va raportati la barbat si femeie, in acest articol, ca la niste roluri. Daca voi spune, de exemplu, ca barbatul conduce, sa nu o luati ad litteram. As putea folosi, la fel de bine, termenul de “partener”, dar s-ar putea iar sa creez confuzii. Deci, considerati ca aceste roluri de “el” si “ea” sunt interschimbabile. In tango nu, dar in viata de zi cu zi, da.

Cum dansam intr-o relatie? Cum e cand sunt reguli si norme?

Cand intram intr-o relatie venim  cu reguli de acasa- modelul/ anti-modelul parintilor, un model propriu adaptat, imbunatatit, pe ici pe colo, ca urmare a altor relatii in care am stat; cu manual, carti, filme despre cum sa fii intr-o relatie functionala. Incercam sa ne pregatim , cu sau fara carti pe masa, din experienta personala sau a celorlalti.

Cum e la tango? Mi-a placut aici faptul ca am venit ca un “pahar gol”. Nu stiam nimic. Nu ma pregatisem dinainte cu nimic. In aparenta insa. Pentru ca aveam  disponibilitatea de a afla cum “functioneaza” cei doi in aceasta imbratisare…, aveam motivatia de-a intra intr-o relatie functionala, si, nu in ultimul rand, cumintenia de a-l asculta pe un altul- si aici ma refer la trainer- de a-mi spune CUM sa fac, cum e bine pentru mine si pentru celalalt.

Dupa doar o jumatate de ora, in care aflasem ca in tango nu sunt atat de multe reguli, ca e mult mai important sa fii tu insuti/ insati, in armonie si confort cu partenerul, am reusit sa fac, cu bucurie, primii pasi. Era “uau”, atat de usor- doar pentru ca cineva mi-a dat un minimum de reguli, la “pachet” insa cu responsabilitatea si pentru celalalt.

Cu ce resurse stam sau intram intr-o noua relatie?

Punem de la inceputul relatiei cartile cu reguli de functionare pe masa?

Si cum ar fi, ca, dincolo de muzica vrajita a iubirii romantice, care pare sa iti arate calea si fara reguli- sa ne ascultam unul pe altul despre cum vrem sa fim in doi, cum sa facem astfel incat sa nu ne calcam pe picioare, bratele sa nu stea crispate in imbratisare,  pur si simplu sa ne fie bine.

Cum ar fi sa ne trasam zonele de toleranta- “Nu suport sa iti lasi hainele aruncate”, de disponibilitate- “Acum, doar atat pot.”, neputinta- “Nu stiu cum sa fac sa depasesc aceasta stare.”, de vulnerabilitate- “Ma simt nesigur cand vine vorba despre acest subiect”.

Cum ar fi sa ne spunem de la bun inceput asteptarile, dorintele, cererile? Da, celalalt nu e “Zanul” nostru bun sa ne satisfaca aceste dorinte, dar nici sa ne citeasca gandurile nu poate. Macar sa stie incotro ne-am dori sa mearga aceasta relatie…

Cine conduce?

In tango, se pleaca de la “regula”- ca tot am inceput cu reguli- ca barbatul conduce dansul, ca el este raspunzator de starea de bine a femeii, ca el cauta din privire pe unde sa o poarte, avand grija de-a nu o calca pe picioare si lipi de ziduri, iar in acelasi timp, femeia, ca un receptacul, incearca sa sesizeze cea mai usoara micromiscare dinspre el, care o ghideaza, conduce in dans, stanga, dreapta, fata , spate…

As putea vorbi, de fapt, despre responsabilitatea de a fi in doi. Da, el da tonul miscarii, dar daca ea nu e pe “frecventa” lui, prezenta in aceasta relatie, oricat de bun dansator ar fi barbatul, tot la  dizarmonie s-ar ajunge.

Caci nu poti conduce pe cineva care nu isi doreste sa fie condus…

Si aici, cu  siguranta recunoasteti in jurul vostru, luptele pentru putere.

Cum e sa fii condus?

Cand am aflat de aceasta “regula”, ca el conduce, recunosc, m-am simtit in prima faza…usoara, deresponsabilizata. “Lasa sa invete el pasii, eu ma iau dupa el, ne descurcam noi cumva…”.

Da, este extrem de confortabil sa te simti pe maini sigure, sa nu ai povara gestionarii relatiei, sa te lasi pur si simplu…

In acelasi timp, a fi condus presupune sa te arati…vulnerabil, sa te deschizi mai mult inspre celalalt tocmai pentru a-l putea contine mai bine in lumea ta, a-i simti acele micromiscari, premergatoare gandului si cuvantului.

A fi in relatie, condus, nu inseamna insa a fi papusa de mutat de pe un picior pe altul. Inseamna sa fii viu, pentru a putea primi ceea ce celalalt iti daruieste. Acesta este, de fapt, darul tau pentru el, pentru ea.

Cum e sa conduci?

As putea spune ca nu am probleme cu a conduce, cu a-i spune celuilalt ce are de facut, incotro s-o apuce. La acest prim curs, fiind ceva nou pentru mine, m-am simtit insa scoasa din zona de confort si, am realizat ca acolo unde nu simt ca am competenta, nici nu imi doresc sa conduc. Din comoditate, frica de a nu gresi eu, de a nu fi judecata.

Dar cine are competenta de-a conduce o relatie, am putea intreba?

In cazul acestui dans, regula pare destul de clara- barbatul conduce…, dar ce lectie frumoasa a fost pentru mine de a intra- ca exercitiu- si in aceasta ipostaza a celui care trebuie sa isi asume rensponsabilitatea, chiar daca si el era la un prim curs si nu avea nici el competenta necesara, dar isi asumase si aceasta responsabilitatea de a-mi fi MIE bine.

Punandu-ma in “papucii” celui care conduce, am realizat ca nu e atat de usor si am apreciat si voi aprecia, cu siguranta, mai mult darul lui pentru mine.

 Si cum e sa nu mai dansezi cu partenerul tau?

O alta regula la acest curs este schimbul partenerilor. Am descoperit, asteptandu-ma de altfel, ca fiecare  aduce altceva, deoarece, cu fiecare sunt altcumva intr-o relatie: in armonie si bucurie cu sotul meu, desi mai greseam amandoi, stangace si nesigura cu un alt incepator necunoscut, recunoscatoare unde am vazut multa grija fata de mine- chiar de pasii amandurora erau in disonanta, si un pic agasata, cand am fost pusa la punct- cu siguranta, din dorinta de-a merge bine dansul.

Pe unii i-am descoperit extrem de grijulii in a-mi fi mie bine in timpul dansului, pe altii, atat de atenti asupra  lor in a nu gresi, incat greseam si mai mult…, pentru ca un altul sa imi spuna, predandu-mi responsabilitatea si mie, ca dansul nu merge atata timp cat eu ma uit la picioare, in loc sa fiu prezenta in relatie.

Cum e sa iesi din zona de confort?

Cochetez de mult cu dorinta de a urma un astfel de curs. Am gasit multe motive pentru a nu merge, dar cel mai puternic era, de fapt- si nedeclarat- frica de-a nu ma descurca.

Daca nu stiu sa fac fata dansului, daca gresesc, stangacia mea cum e vazuta din afara, kilogramele in plus cum se potrivesc imaginii mele despre cum ar trebui sa fie o dansatoare? Intrebari si intrebari…

A urma un astfel de curs- a se citi relatie- insemna a iesi din zona de confort. Am facut-o de-abia in momentul in care am avut exemplul, pe viu, al altor perechi de dansatori- cand au venit ei inspre mine si am rezonat cu ei, cu muzica si dorinta ascunsa in mine.

In acest stadiu al nevoii mele de schimbare, a iesi din zona de confort echivaleaza cu o provocare si nu cu discomfort. A trebuit sa astept acest timp al schimbarii. Si eu zic ca a meritat.

Obisnuinta vs. nou

La inceputul orei, dupa cateva exercitii, am ajuns in sfarsit, sa dansam tango. Mi se parea atat de usor…Balans, balans, un pas asa, altul asa…Ma simteam in siguranta in bratele sotului, sigura de miscari deoarece stiam pasii ce vor veni conform “schemei”. In momentul in care insa, el a improvizat, in dorinta de a schimba, m-am simtit intrigata, nu eram pregatita, eram stangace, crispata, pandind alte miscari neasteptate.

Si atunci mi-am pus intrebarea, dupa ani lungi de relatie, “eu cum intampin noul”? Cum e pentru mine sa schimb? Primesc cu bucurie, curiozitate, deschidere schimbarea sau o simt ca pe un dezechilibru? Si cum e sa accept ca e fireasca aceasta acomodare la nou, ca nu se intampla peste noapte acest…”tango”?

 In loc de concluzii

Am plecat acasa treji, mai treji in aceasta relatie in care suntem de ani de zile. Si mi-am dat seama, ca fara sa vrem am facut o sedinta de …coaching.

Partenerul/ partenera de dans poate sa iti fie un fel de …coach- te insoteste in a afla mai multe despre tine- pentru ca doar in relatie cu un altul poti sa te definesti-, te invita la o altfel de intalnire in care, intr-un cadru prestabilit, poti gasi frumusetea muzicii din cadrul relatiei, dar si stangacia si nesiguranta pasilor de inceput, a noului sau a vechilor obiceiuri.

Si uite asa,  am ajuns sa scriu si acest articol…cu gandul la alte seri in pasi de tango.

 

 

Femeile, la inaltime

V-ati gandit pana acum ca expresii de genul e “capul organizatiei”, “trebuie sa ne ridicam la nivelul asteptarilor”, “a fi la inaltime”, “trebuie sa surmontam aceasta problema”, “e peste limita” si insasi adresarea “Inaltimea voastra” toate trimit la…inaltime? Si toate au o conotatie pozitiva.

Despre inaltime si…femei va voi povesti si eu in acest articol.

Poti sau nu poti? Esti puternic sau slab?

“Cand ne intalnim prima oara cu o persoana o evaluam rapid in termenii dominantei, prieteniei si a atractiei sexuale” ( Kalma, A, “Hierarchisation and dominance assessment at first glance, European Journal of Social Psychology.)

Altfel spus, il evaluam pe celalalt in termeni de posibil dusman/ prieten/ partener de cuplu.

Daca “omul pesterii” trebuia sa domine pentru a supravietui, iar supravietuirea insemna si lupta corp la corp, in zilele noastre lucrurile sunt muuuult mai nuantate. Un cont mai mare in banca poate fi un semn de putere, o casa sau o masina mai scumpa denota un proprietar potent, cum nevoia de intinerire poate indica, de fapt, nevoia de a arata altora ca inca suntem in putere.

Asadar, dominanta are multe intelesuri si, ca mesaj, se poate ascunde atat in felul nostru de a fi, in anumite comportamente, ticuri chiar, sau in obiecte de genul celor mentionate mai sus.

Mai este, in zilele noastre, inaltimea un indicator al dominantei?

Pentru a fi mai specifica, ma  voi opri in articolul de fata la inaltime luata ca indicator al dominantei.

In cazul cuplurilor- la ele ma voi referi aici- dominanta nu inseamna ad litteram “a-l domina” pe celalalt- cu conotatiile negative aferente ( e si acesta un tip de relatie, dar nu la aceasta ma refer aici),  ci aduce, privit din perspectiva femeilor- nevoia de protectie.

Un barbat mai inalt este, de asemenea, asociat cu un statut social mai inalt- si implicit, poate asigura familiei un venit mai mare. De asemenea, s-a descoperit ca “barbatii inalti au un succes reproductiv mai mare decat cei scunzi, ceea ce arata ca femeile aleg ca parteneri barbatii inalti”. In mod firesc,  barbatii sunt mai inalti. E un dat natural. “Inaltimea barbatilor este legata de nivelurile mai mari de hormoni masculini, testosteron, si de o personalitate mai dominanta” .  ( citate din “Cartea gesturilor, Peter Collet, Editura 3)

Ce inaltime trebuie sa aiba partenerul.  Mai prefera femeile barbatii inalti?

Am adresat aceasta intrebare in social media, iar raspunsurile mi-au confirmat in mare ceea ce banuiam cu totii: femeile prefera sau isi aleg un barbat de aceeasi inaltime sau mai inalt. Nu stiu daca avem, ca femei, “setate” credinta ca trebuie sa avem un partener mai inalt sau, pur si simplu, alegem…ce alegem.

Iata ce mi-au raspuns doamnele cand le-am intrebat despre inaltimea partenerilor.

Cristina: Mie tot timpul mi-au placut barbatii inalti, ma simt protejata langa astfel de persoane (la barbati ma refer).

Ema: Nu-mi plac deloc, absolut deloc, cuplurile in care ea e mai inalta decat el si nici cele in care ea e muuult mai mica decat el.

Anna: Intodeauna mi-au placut barbatii mai inalti cu vreun cap decat mine. Daca erau mai inalti decat mine doar cu cativa centimetri, cum e sotul meu, neaparat trebuia sa fie mai plinut. Langa un barbat de inaltimea mea si slabut ma simteam eu complexata si foarte mare!

Raluca: Mi-am dorit un barbat mai inalt ca mine, dar pana la urma, cred ca inaltimea e aspectul cel mai putin important intr-o relatie.

Patricia: Dupa ceva timp si “analize” la rece, plus cautari dupa barbati inalti (idei preconcepute primite “mostenire de familie”), am ajuns la concluzia ca mai toti barbatii prefera femeile mignone, indeosebi cei inalti… Si culmea, celor scunzi le sunt pe plac femeile inalte…

Betty: Eu am 1,76 cm. Pana mi-am cunoscut sotul, toti fostii prieteni au fost inalti, eram si eu mandra ca purtam tocuri. Acum, el e cat mine, dar tot par eu mai inalta decat el, pentru ca am ramas cu cateva kilograme in plus dupa 2 sarcini, iar el e mai slab. Sincer, nu l-as da pentru toti barbatii inalti din lume.

Angela: Eu sunt inalta (1,78 cm) si toata viata am fost frustrata de asta, nu am simtit-o ca pe un avantaj. Pana la urma mi-a venit mintea la cap si m-am casatorit cu un barbat mai scund (putin) decat mine, dar asta dupa ani buni de muncit cu mine insami.

Andreea: Cateodata imi doream sa fi fost mai maruntica (de exemplu dupa casatorie, sa ma fi putut trece sotu’ pragu’ – sotul meu este putin mai inalt decat mine, dar ceva mai subtire)), altadata ma bucuram ca sunt inalta (se impart mai usor kilogramele in plus ).

Doamnelor, poftiti pe tocuri!

Sincer va spun, pana sa scriu acest articol, am asociat tocurile cu feminitatea. Femeile iubesc tocurile. Dar, daca a fi  inalt inseamna a fi dominant, concluzia acestui silogism ar fi urmatoarea: femeile prefera tocurile pentru a domina. Nu stiu cat adevar e in asta, dar eu una, ca  purtatoare de tocuri, pot spune ca mi se schimba automat…postura cand sunt pe tocuri. Si aceasta, cu siguranta, imi aduce un plus de incredere in mine insami.

Adriana: Pentru ca ma consideram scunda , am avut intotdeauna complexul pantofilor cu toc. Poate fetele stiu. La iesirea la cate o sindrofie nu ajungea sa fiu eleganta. Pantoful nu era suficient sa-mi puna in evidenta piciorul,  trebuia sa fie si tocul de cel putin 11 cm . Am “crescut” insa si nu mai conteaza decat in cazul in care discut cu cate un “plop ” si ma doare gatul dupa vreo 5 minute . Imi permit insa, acum, sa il rog sa ne asezam sa discutam de la  “egal la egal “.

Amalia: Eu mereu am fost frustrata de faptul ca sunt mica de inaltime, 1.54 cm. Nu stiu daca am fost in vreun fel dezavantajata din aceasta cauza sau totul era doar in mintea mea. Am descoperit in timp ca ceea ce conteaza este atitudinea. Atitudinea persoanei care stie ce face, fiindca are incredere in ea, mi-a mai spulberat din frustrare. Plus tocurile.

Daca barbatii trebuie sa fie inalti, femeile trebuie sa fie mai scunde?

Daca ar fi sa gandim ca barbatii trebuie sa fie mai inalti, raportat la partenera lor, concluzia fireasca ar fi ca femeia ar trebui sa fie mai scunda.

Daca pana nu de mult, femeia, prin traditie, trebuia sa i se supuna barbatului, acum vorbim tot mai mult de egalitate de gen. Asta nu inseamna ca femeile au crescut peste noapte la inaltime. Acum femeile practica meserii care in trecut fie nu existau, fie erau practicate de barbati si in care inaltimea isi are avantajul ei.

De asemenea, inainte de a-si alege partenerii, fetele trebuiau sa faca fata inaltimii fratilor, surorilor- pe care ii primeau in familia de provenienta.

Patricia: Sunt foarte inalta, 179 cm. A fost si cu si fara folos. Cand am fost foarte tanara si slaba am prezentat moda, si-mi placea deoarece puteam sa port tocuri extrem de inalte fara a ma simti uriasa.

Andreea: Eu am 1.76 cm. Ma simteam uriasa intre colegele de scoala, pitica intre fratele si sora mea. Am facut canotaj – unde inaltimea este conditie de intrare: deci mi-a fost de folos. Viata de adult nu (cred ca) mi-a fost influentata de inaltime, nu consider ca am avut avantaje sau dezavantaje.

Ina: Eu sunt cea mai mica dintre cei 5 frati cati  suntem si mereu am fost ironizata din cauza asta, desi ca ani sunt a doua. Am trecut de citeva ori prin complexul de a ma impune peste cei mai inalti ca mine…. Mi-as dori ca copiii mei sa fie inalti (nu exagerat) ca sa aiba avantajul de a vedea mai de sus lucurile (era un avantaj teribil la coada la paine inainte de ’89  ).

Cum se simt femeile cu inaltimea pe care o au?

Am vorbit pana acum de inaltimea barbatilor, din perspectiva femeilor. Cum se simt insa femeile cu inaltimea pe care o au? Simt nevoia sa urce pe tocuri, o iau ca un dat, vad in ea un avantaj sau primeaza altceva cand vine vorba de incredere in sine- sa nu ii spunem chiar dominanta ( ca parca suna prea agresiv)?

Anca: Eu am 1.72 cm, cam de prin clasa a 8-a, cand eram cea mai inalta din clasa. Si era frustrant, cel putin pentru mine, caci nu mi-a placut niciodata sa ies mult in evidenta… Si la fel e si acum cand port tocuri inalte. Am aprox. 1.82 cm. si nu ma simt in apele mele cand mare parte din cei din jur imi ajung pana la umar. Nu simt deloc ca ma impun prin inaltime, ma simt caraghios, asa ca prefer tocuri mai mici.

L. P.: Din cauza ca eu cred ca sunt la mijloc cu inaltimea, ma simt confortabil la primul contact cu persoane de inaltimea mea sau aproape. Cu persoane foarte inalte ma acomodez in cateva minute, nu foarte direct.

Miriana: Nu am avut nici si nici nu am vreun complex, nici ca sunt mica, nici ca sunt bine construita!!! Cand vorbesc cu cineva incerc sa ma uit in ochi acelei persoane.

Ema: Imi plac oamenii inalti. Inspira putere, chiar de sunt femei sunt barbati. Te domina fara sa faca de fapt nimic. Imi place asta. Unii au si atitudine, adica merg intr-un anume fel, te privesc cumva, stau cu corpul intr-un fel asa … demn.

Alexandra: Am 1, 58 cm si intotdeauna mi-am dorit sa fiu macar 10 cm mai inalta. Lucrurile s-au schimbat putin de cand ne-am mutat in alta tara (Islanda) Aici nimanui nu ii pasa de cum arati, cum te imbraci, cat de inalt sau scund esti.

Ligia: Se zice ca esentele bune se tin in sticlute mici. Deci, cei cu inaltimea mai mica ascund in inima lor esente frumoase si deosebite. Nu  conteaza inaltimea. Conteaza daca vrei sa fii bun si sa transmiti mai departe doar ce e frumos si cu adevarat demn de transmis.

In loc de concluzie

In concluzie, femeile prefera barbatii egali lor sau mai inalti decat ele, compenseaza inaltimea cu tocurile, postura sau atitudinea. Si cu umor. Mult umor :).

Doamnelor, va multumesc pentru mesajele trimise! Va imbratisez…de la inaltime, ca sa va pot cuprinde mai bine :))).

Iar de mai vreti sa adaugati ceva, puteti scrie la comentarii.

Cu mare drag, Laura

Sotie sau sotioara? Sot sau sotior?

 Scris de Laura Dumbrava

Acest titlu, sau, mai ales, acest unghi, si veti vedea ca nu e un joc de cuvinte, l-am ales cu o intentie clara.

Pentru inceput, as vrea insa sa va spun cateva vorbe despre mama si mamica, pentru a fi mai usor de inteles unde “bat” cu articolul.

Am fost zilele trecute la un workshop depre relationare, pe metoda ESPERE, a psihosociologului Jacques Salome, unde se vorbea de aceste doua roluri ale femeii in maternitate.

Asa, ce e cu mama si cu mamica? In linii mari, mamica este cea care indeplineste functia “hranitoare”, este cea care primeste si da…Puiului de om ii este foame, mamica il pune la san, bebe are colici, mamica il oblojeste, il culca. E ea in universul lui, gata sa raspunda dorintelor si nevoilor lui, fara a pune sub semnul intrebarii un refuz din partea ei. Este ceva firesc, in ordinea lucrurilor.

Mai apoi, hai sa zicem dupa un an si jumatate, apare si…mama, ea este cea care spune NU dorintelor si DA in continuare, nevoilor. “Mamica Mos Craciun”- cum ii mai spun eu- se retrage la Polul Nord, lasandu-i loc si Mamei care traseaza reguli si care cere sa fie respectate: de la a nu baga degetele la priza, pana la “trainuit-ul” la olita, spalatul pe maini samd.

Barbat sau femeie, cu sau fara copil, ati inteles cred ce am scris, deoarece fiecare avem o mama. Eventual, puteti sa va ganditi care este relatia pe care o aveti cu mama din acest punct de vedere- dar acesta e un alt subiect si promit sa revin la el…

Vreau acum sa ajung la sotie/ sotioara, sot/ sotior.

Facand comparatie- desigur, pana la un anumit punct- cu ce am scris mai sus, am putea spune ca sotioara este cea care implineste dorintele, iar sotia, cea care spune “da” nevoilor celuilalt, nu insa si dorintelor. sau numai dorintelor.

In cele ce urmeaza sunt puncte de vedere personale.

Sa le luam pe rand:
O sotioara ( a se citi si sotiorul) spune Da partenerului in orice conditii, crezand ca prin ceea ce face are valoare, mai putin prin ceea ce este. Da, facem cum spui tu! Daaa, te astept cu masa pusa ( desi as fi vrut sa ma uit la TV). Da, mergem la parintii tai (desi nu ma simt bine acolo). Da, e ok sa ma agresezi verbal si fizic! Da, fara tine nu as mai fi eu. Da, da, da….

O sotie ( a se citi si sotul) spune si DA si spune si NU. Isi traseaza limitele personale in relatie. Nu imi place sa fiu agresata verbal. Nu pot acum sa iti fac mancare. Da, mi-ar pica tare bine sa imi spui o vorba buna. Da, imi place cum sunt suntem in aceasta relatie. Stie sa ceara, stie sa primeasca, stie sa refuze si, important, stie sa restituie ceea ce nu e in regula pentru ea:

As vrea sa discutam si despre punctul meu de vedere, eu asa vad lucrurile…

Nu, nu sunt de acord cu asta.

Iti dau inapoi toate vorbele astea…Eu nu sunt asa intrutotul, da, sunt poate, imprastiata, nervoasa, trista, dar doar cateodata, nu tot timpul…Eticheta nu sunt eu.

O sotioara se va victimiza pana la urma, desi in aparenta toate Da-urile sunt la ea. Ea a fost de acord sa faca, nu a refuzat…O sotioara nu este ascultata, ea este cea care asculta si se…supune dorintei celuilalt. Ecesta este rolul in care a intrat si lumea are asteptari in consecinta. O sotioara, desi aparent ofera “mesaje cadou”- Esti cel mai cel- de fapt, transmite frustrare, tristete…in subsidiar. Da-ul ei va fi toxic pentru relatie. Nu o hraneste, ci o saboteaza.

O sotie va fi integra ea cu ea insasi, stie cine este, care este rolul ei in relatie cu sine insasi, cu partenerul si cu relatia de cuplu.. Gestioneaza mai usor si eficient situatiile dificile din cadrul cuplului deoarece stie sa se faca ascultata si stie sa asculte. O sotie hraneste relatia cu mesaje pozitive. Si chiar si un NU care aduce claritate in delimitarea propriilor nevoi sau dorinte are functia de a crea un echilibru intre cei doi. Fiecare stie ce asteptari poate sa aiba de la celalalt.

Ce as vrea insa sa mai subliniez este modul in care si sotul se raporteaza la o astfel de relatie. In aparenta, credem ca el ar trebui sa fie incantat sa aiba o…sotioara care sa preia rolul de “mamica Mos Craciun”. Pe de alta parte insa, cu siguranta ati auzit de nenumarate cazuri in care el decide sa se desparta, desi se spunea- Ea a fost “painea lui D-zeu”, de toate facea pentru el…Sotioara era taxata pozitiv …cuplul insa, in interiorul lui, era dezechilibrat.

La fel, putem vorbi insa si de sotior, cel care, este dispus sa asculte si sa implineasca dorintele sotiei, fara a le pune in paranteza sau sub semnul intrebarii. A te asculta si a ma supune devin un mod de relationare.

Nu stiu cum judeca barbatii, insa pot eu insami sa imi pun intrebarea  cum m-as raporta la cineva care, ca un recipient , primeste dinspre mine orice, cu obedienta…Eu insami, ca sa cresc intr-o relatie, am nevoie de limitele mele, dar si ale celuilalt.

Trebuie sa ma tin de ceva- a se citi reguli, limite, rama-, ca in balans, sa pot merge pe sarma.

Cum creste o relatie in care unul dintre parteneri e sotioara sau sotior? Aici va las pe voi sa raspundeti…

Cum creste o relatie in care avem si sot si sotie? Armonios…, da, cu hop-uri, reveniri asupra definirii limitelor personale, chiar cu retrageri din relatie- daca trebuie-, dar, armonios pana la urma.

PS: Nu am luat aici in discutie cum se ajunge la preluarea acestor roluri si cum se poate iesi din rol. E subiectul altui articol, dar daca a facut “click” ceva in voi, citind aceste randuri, incepeti deja sa va dati un raspuns.
PS: Daca nu sunteti intr-o relatie de sot- sotie, puteti extrapola cele scrie la nivelul iubitica, iubitel…Suna chiar…”funny”. Pana la un punct. Si acela il decideti voi.

…si mi-ar face mare placere daca ati scrie si aici, la comentarii, care sunt punctele voastre de vedere despre rolurile pe care ni le luam intr-o relatie.

Cu mare drag,
Laura

Tipologii de abordare a conflictului

Tu cum gestionezi un conflict?

Colaborarea, situatia cea mai de dorit, in care toate partile isi aduc un aport, fiind satisfacute doleantele ambelor parti. Este adevaratul acord, care poate fi imbunatatit, ajustat in timp, dar care creeaza premisele unei relatii armonioase. Aceasta este parerea mea, as vrea sa stiu care este si punctul tau de vedere, astfel incat sa ne fie bine amandurora.

Agresivitatea, subiectul isi impune solutia, fara a coopera. Desi la prima vedere pare daunator, sunt anumite situatii de urgenta in care partile nu pot fi consultate si persoana care are autoritate si, de preferat, si competenta poate recurge la acest tip de comportament. Pe termen mai lung sau repetat insa, poate crea frustrari si tensiuni in relatie, celalalt subiect fiind devalorizat, punctul lui de vedere, nevoile, doleantele nu sunt luate in considerare. Faci cum spun eu, nu discut, eu stiu cel mai bine!

Acceptarea, subiectul coopereaza, nu inseamna insa ca si integreaza solutia. Poate fi o acceptare tacita care rezolva pe moment conflictul, nu si pe termen lung. E o fuga de responsabilitate, o pliere pe nevoile si cerintele celuilalt, nu si pe cele proprii. Daca tu crezi ca asa e mai bine…

Compromisul, e tot o forma de acceptare, in care un subiect accepta solutia celuilalt, impunandu-i nu neaparat o alternativa, ci mai mult cautand sa isi satisfaca nevoia de a fi si el la randu-i ascultat, de a se impune. E totodata si o forma de amanare a rezolvarii conflictului. Sunt de acord cu tine doar daca si tu faci cum spun eu…si mai vedem pe urma.

Pasivitatea, subiectul este pasiv, nu se implica in rezolvare. Nu e neaparat neutru, e mai mult o forma de necooperare. Desi este direct implicat, nu isi asuma responsabilitatea de a fi parte din conflict si, implicit, de a colabora la implementarea unei solutii potrivite ambelor parti. Nu stiu, nu ma intereseaza, nu e problema mea…

Evitarea, subiectul recunoaste ca are un conflict si face tot posibilul sa evite “factorii declansatori”, din teama ca nu poate gestiona situatia. Mai bine stau deoparte, nu vreau sa patesc iar ceva…

Asadar, tu cum gestionezi un conflict?
Ai un “pattern”, model pe care ti l-ai insusit, sau, in functie de context, persoane, dispozitie, timp, stari emotionale, “ancore” mai vechi, te pliezi in cautarea celei mai potrivite solutii, pentru tine si pentru celalalt?
(Din tematica Managementul conflictului, Ateliere de Life Coaching)

Conflictul- Castigam sau cooperam?

Situatie: un el si o ea au trecut in urma cu un an printr-un accident de masina. Din fericire, sunt bine, intregi. Sotia insa a ramas marcata emotional de ceea ce s-a intamplat si de fiecare data cand sotul intarzie de la serviciu, el facand naveta, anticipeaza un posibil accident. Intre ei apare un conflict. Ea vrea ca el sa vina la ora stabilita acasa, el nu isi respecta cu strictete promisiunea de a ajunge la o anumita ora.

Cum ne dam seama daca in aceasta situatie o anumita persoana- ne vom referi acum la sotie- vrea sa coopereze, mergand catre o solutie potrivita cuplului,  sau vrea doar sa “profite” de situatie pentru a arata “cine e mai tare”, adica sa domine, conflictul ramanand nerezolvat, actual, sursa de certuri, frustrari si de o parte si de alta.

O persoana care COOPEREAZA

isi va stabili si comunica celeluilalt care-i sunt propriile limite, care ii este gradul de toleranta, ce poate sau nu poate negocia: “Stii ca nu imi place cand intarzii, daca ai fi acasa pana la ora 20 as fi mai linistita. As vrea sa ma suni daca intarzii chiar si jumatate de ora”.

va vorbi deschis despre ceea ce se intampla :“Nu imi place cand intarzii, imi imaginez ca s-a intamplat un accident”.

empatizeaza, este atenta si la sentimentele, dorintele celeilalte persoane:”Stiu ca ai mult de lucru si intarzii pentru ca probabil te-a retinut un client si nu o faci in ciuda mea…

isi accepta partea de responsabilitate in nasterea si implicit gestionarea conflictului: “da, recunosc, nu ar trebui sa imi tot amintesc de accidentul pe care l-ai avut anul trecut, e o poveste veche, ar fi bine sa am mai multa incredere in tine.”

va vorbi despre propriile emotii, nu despre celalalt:”Mi-e frica atunci cand vad ca intarzii, cred ca ai facut iar un accident si sunt dintr-o data disperata…

O persoana care VREA SA CASTIGE:

va incerca sa ii arate celuluilalt ca este inferior: ”Ai vazut cat de prost conduci cand esti obosit!”

va vorbi in numele celuilat, pentru el:Tu stii ce ma enervez daca intarzii…sau de fapt, cred ca nici nu stii, esti pe drum, nu poti sa vezi cat sunt de furioasa!”

va ignora punctul de vedere al celuilalt: “Crezi ca ma mai intereseaza ce crezi tu dupa  ce ai facut accidentul acela?…mi-ai dovedit ca nu esti in stare sa conduci, nici nu stiu de ce ti-au dat carnetul inapoi…”

va insista ca ea stie cel mai bine, ca are competenta, ca are motive superioare: ”Las ca stiu eu, am vazut eu ca nu esti in stare sa conduci, nici nu te asiguri cand depasesti…” .

nu isi va asuma responsabilitatea in rezolvarea conflictului, desi in aparenta ea este cea care da sfaturi cum ar fi mai bine sa: ”E treaba ta cum te descurci cu clientii, sedintele, sefii. Eu vreau ca la ora X sa fii acasa. Nu mai discut!”

Asadar, cooperam sau dominam? Construim o relatie sau sabotam o relatie, profitam de conflict pentru a ne imbogati ca experienta de viata sau il folosim ca pretext de a arata ca noi avem dreptate.

(sursa foto: http://logofury.com/logo/love-conflict.html)