Cartea gesturilor

Titlu: Cartea gesturilor
Autor:  Petter Collet
Editura: Trei

Cu aceasta carte, Peter Collett, expert în psihologie socială şi profesor la Universitatea Oxford, ne introduce în conceptul gesturilor, ajutându-ne să le „traducem”. Ce ne invata mai exact? Cum sa ii descifram pe altii si sa ne intelegem mai bine pe noi insine, in ideea unei comunicari mai eficiente, mai bogata prin indicatorii pe care, o data cu parcurgerea acestui ghid, putem mai usor sa ii identificam.

In acest articol voi spicui cativa indicatori din carte, exemple pe care, cu siguranta le putem usor recunoaste in experienta personala.

Cum suntem intr-o relatie? Dominam sau ne supunem?

Indicatori ai dominantei 

Inaltimea . De exemplu, femeia prefera un barbat mai inalt. Inaltimea barbatilor e legata de nivelul de testosteron si de o personalitate mai dominanta. Un mod de a parea mai inalt este si de a sta drepti. O concluzie totusi neasteptatat, “postura cu umerii cazuti este de fapt un raspuns de adaptare la situatiile de esec- ea le permite celor care se simt respinsi sa isi adune gandurile si sa isi recupereze increderea in sine fara stress”. (Thus Speaks the Body, B. Christiansen)

Indicatori teritoriali. Un statut social mai inalt aduce cu sine nevoia de spatiu mai mare.

Indicatori posturali. Postura de calaret, cu picioarele intinse si talpile departate, transmite doua mesaje: unul macho, celalalt de dominare.

Indicatori in pozitia asezat. Cand au ocazia, persoanele dominante prefera sa isi intinda picioarele, ocupa public mai mult spatiu, reducand din confortul celorlalti. In acelasi context, autorul accentueaza ca indivizii mai relaxati ( carora nu le e frica de un posibil “atac”) adopta posturi mai asimetrice, au miscari mai lente ale corpului, sunt maiestuosi. Cei sumisivi adopta posturi simetrice, isi rearanjeaza bratele si picioarele mai des, sunt incordati si defensivi, in asteptarea unui posibil atac.

Mainile in sold. In trecut, postura aceasta era apanajul barbatilor din clasa superioara. (A se vedea tablourile realizate in secolele anterioare)

Orientarea corporala. Felul in care o persoana isi orienteaza corpul catre alte persoane poate transmite si el un mesaj de dominanta. Aratam respect intorcandu-ne corpul spre persoana cu care vorbim.

Fata.Cu exceptia pipaitului care poate fi intalnit pe toata suprafata corpului,  vazul, mirosul, auzul, pipaitul si gustul au organele de simt pe fata sau in apropiere. Fata ofera cele mai multe indicii despre starile noastre emotionale. …

Indicatori ai supunerii:

Ridicatul din umeri. Mesajul transmis de ridicatul din umeri este unul de neajutorare. O persoana care ridica din umeri spune: Nu pot sa fac nimic in aceasta privinta, nu stiu, nu e vina mea.

Te faci mic. Prin inactivitate, lasam impresia ca suntem mai mici si mai vulnerabili, ca nu vrem sa atacam. Exista mai multe moduri de a face asta, lasand umerii in jos  sau chiar alegand haine in culori terne. De asemenea, postura poate da indicii importante. De exemplu, cum sta un scolar, cu picioarele drepte si paralele cand este scos la tabla.

Autolinistirea. Autocontactul, ne atingem sau ne mangaiem. Aceste gesturi ne calmeaza, la fel ca atunci cand ne mangaie sau ne atinge altcineva si aminteste de felul in care ne mangaia mama. Cand oamenii se simt sumisivi, deseori isi mangaie parul, isi ating fata, buzele, recreeaza experienta imbratisarii cuprinzandu-si un brat cu cealalta mana.

Plecarea capului. Cand oamenii trec pe langa doi cunoscuti care poarta o conversatie, veti observa ca deseori isi apleaca scurt capul pentru a nu deranja. Unii oameni fac acest gest involuntar cand se apropie de cineva important. Intr-o conversatie, datul lent din cap poate sa insemne “te ascult, continua”, in timp ce datul rapid poate sa transmita mesajul “te inteleg, dar grabeste-te si eu vreau sa spun ceva”.

Structurata in 13 capitole, cartea are numeroase alte “indicii” despre cum putem sa ii “citim” pe altii. Daca iti cade in mana, deschide-o. La orice pagina la care te vei opri, vei gasi cu siguranta ceva inedit- la care nici nu te-ai fi gandit-despre tine si relatiile in care esti.

 

 

Resurse “la purtator”

 

Am invatat din manuale ca in corpul meu este fier cat intr-un cui, ca fosforul din varful unui chibrit e indispensabil organismului meu, ca in urmele de creta de pe maini se afla calciu, prezent in dintii si oasele mele, ca sarea din bucatarie imi condimenteaza fluidele corpului…carbon, magneziu, sulf, oxigen, hidrogen, natriu…nu putem exista fara aceste elemente.

Nu imi aduc aminte insa ca, la vreo ora la scoala, cineva sa imi fi spus, negru pe alb, ca sunt facuta din bucurie, creativitate, curaj, imaginatie, veselie, spontaneitate, rabdare, flexibilitate, energie, lumina,… ca aceste resurse ma fac unica, ca unii au mai mult, altii mai putin, ca unele sunt mai prezente, altele mai ascunse in causul temerilor sau al rutinei, dar ca toti le avem, ca le putem scoate la lumina, ca ne putem juca oricand cu ele de dragul jocului sau apela la ele in situatii critice.

Ca am nevoie de curaj pentru a infrunta un diagnostic, ca am nevoie de incredere pentru a trece peste o relatie esuata, ca flexibilitatea imi da solutii, iar rabdarea, prunci cuminti,… imaginatia imi aduce somn lin, creativitatea imi infrumuseteaza casa,… iar veselia, relatia de cuplu.

Sunt care spun ca au pierdut aceste resurse. Si eu le spun ca nu au cum, pentru ca ele sunt deja in noi, acum, mereu la timpul prezent. Da, poate nu sunt pe raftul din fata. Ca la magazin, la indemana am pus altceva, alte nevoi sau frici, temeri, resentimente, tristeti…rutina.

Dar, daca ne dorim, ca in poveste, vin ajutoare inspre noi.

Poate  fi micutul nostru care ne reinvata sa ne copilarim,

poate fi o criza care ne forteaza sa ne (re)descoperim potentialul,

un trainer care ne faciliteaza intalnirea cu aceste resurse,

o carte, un film, o poezie, un cantec,

un partener- un el sau o ea- care stie sa scoata ce e mai bun din noi…

Toate acestea ne pot ajuta sa deschidem “punguta” spre lumea din noi sau dinafara.

“Traistuta” cu resurse e mereu la purtator. Nu putem fi, exista fara ea. Tine insa de noi sa gestionam aceste daruri, e responsabilitatea noastra de a le redescoperi, creste, intretine, aduce in fata. Si putem face asta!

Si abia astept dimineata, cand, dezleg snurul si “cotrobai”…oare azi de ce anume am nevoie?

Si “tusti”, ca prin minune, se iveste ceea ce trebuie sa fie.

La multe Traistute colorate, inflorate, doldora de “daruri”!

Laura

Ce e important pentru tine acum?

La asa intrebare, asa raspuns

Se spune ca raspunsurile sunt in noi, asteapta cumva intrebarile potrivite ca sa iasa la iveala. Intreaba si asculta. Te intreaba si te asculta,…daca esti tu cu tine insuti.

Asadar, pana ajungi la raspunsurile potrivite trebuie sa stii sa pui/ sa auzi intrebarea potrivita. Asta se intampla intr-o sedinta de coaching. Asta face coach-ul, dar poti face si tu.

Una dintre intrebarile de la care se poate porni ar fi: ce e important pentru tine acum?

Cat de important pentru tine este sa…?

Cum iti vei da seama ca asta e important pentru tine?

Ce ai pus astazi pe agenda ta si ce e cu adevarat important din ea?

Cat de des te invinovatesti ca nu faci lucruri care, de fapt, nu au nicio importanta pentru tine?

 Ce s-a intamplat azi cu adevarat important pentru tine?

 De ce e important sa faci ceva anume si nu altceva?

Mi-am dat seama de puterea unei astfel de intrebari inainte sa fac cursul de coaching, inainte sa stiu ca exista o intreaga teorie si…practica despre a pune intrebari, a asculta, a discerne. Iar intrebarea a venit dinspre un copil. Am avut insa disponibilitatea sa aud si sa inteleg intrebarea, sa invat ceva din asta si implicit sa imi dau singura raspunsul…potrivit.

Mama, ce e mai important, oala sau copilul?!

M-a intrebat la un moment dat baiatul meu de 8 ani,…cand de zor spalam vase in bucatarie si eram cu gandul la atatea alte treburi …gospodaresti. Iar copilul meu tinea neaparat sa-mi arate ceva si eu il amanam pentru a nu stiu cata oara.

Si, brusc, am avut o revelatie.

Cine/ce mai putea sa astepte, cine avea nevoie de privirea, aprecierea mea, pentru cine timpul nu statea in loc, cine avea cu adevarat nevoie de mine : copilul sau…oala?

De atunci, cand trebuie sa fac o alegere, cand ma simt presata din mai multe parti, imi pun aceasta intrebare aparent atat de banala :

Ce e mai important pentru mine acum?

Si dintr-o data, lucrurile se lumineaza, raspunsul vine simplu, nefortat si ce e esential, actionez in consecinta , in congruenta cu mine. Stiu ca alegerea pe care am facut-o e cea mai buna, nu mai privesc inapoi gandindu-ma “dar daca era mai bine sa…”. Intrebarea potrivita imi da siguranta unui raspuns potrivit.

Asadar, pentru tine ce e mai important acum?

La capatul acestor randuri sigur ai un raspuns. Cel potrivit. Tie.

Cu drag,
Laura

 

Insingurata in mamiceala

Despre partea mai putin vazuta a parenting-ului,  de vorba cu Raluca Jacono, consilier Familylab

Am dat un simplu “search” pe Google la cuvantul “mother” pentru a vedea daca mi se confirma ceea ce, si ca jurnalist, banuiam: din prima, mi s-au deschis zeci de imagini cu mame tinandu-si copilul in brate, surazand bland, protector si, in acelasi timp, as spune eu, autentic. Nu fotografiile in sine m-au izbit, ci imaginea de ansamblu, neumbrita de vreo mama ciufulita, nervoasa, insingurata…

Ce se intampla insa daca dam acest “search” in viata reala?!

Nu vedem sau se discuta prea putin de fata mai putin prietenoasa a mamei care da, poate fi obosita, frustrata, nedormita, intoarsa pe dos, insingurata in “mamiceala” ei…

Cat de pregatiti ( aici ii includ si pe tati in intrebare) suntem pentru a deveni peste noapte “insotitori de suflete”, pana unde trebuie sa nu mai putem pentru a striga “Ajutor!” si acest “ajutor” strigat in gura mare  cat de surd este, cand sotul, bunica, bona nu mai inteleg de ce, dintr-o data, ti-a casunat pe ceva…?!

Ce facem cand ne trezim singure, insingurate in mamiceala noastra?

Si, mai ales, tatii au plecat sau i-am alungat noi?!

Cu aceste intrebari in minte m-am indreptat inspre Raluca Jacono, consilier Familylab.

Laura Dumbrava: Raluca, precum spuneam in introducere, suntem inconjurati de clisee cu familii fericite, mame perfecte, copii bucalati si surazatori…Din experienta ta cu cu familiile cat de “nociva “ este promovarea acestei imagini- luata ca etalon atat de mama cat si de tata. Ce capcane ascunde?

Raluca Jacono: Desigur ca mass-media propaga o anume imagine care nu corespunde in totalitate cu realitatea. Nu e numai in ceea ce priveste tema familiei, ci si in ceea ce priveste sexualitatea, standardul de frumusete, ce inseamna succes, cariera etc. Capcanele pe care le vad eu sunt ca astfel „se tricoteaza“ un ideal, o stare practic irealizabila si imposibil de sustinut pe termen lung – or, in momentul in care starea paradisiaca propagata intra in dezechilibru din orice motiv anume (viata e doar plina de surprize si fiinta umana e de la natura irationala), atunci se sufera. Se sufera mult mai mult decat ar fi necesar.

Referindu-ne la insingurare, cum ai defini-o? O mama poate fi singura si cand e inconjurata de fapt de multa lume: copil, sot, bunica, soacra, matusi, bone, medici etc…

Insingurarea e sentimentul constant de a nu fi vazut si iubit de cei dragi pentru ceea ce eu sunt, ci doar pentru ceea ce fac. In perioadele de schimbari existentiale majore, ca de pilda nasterea unui copil sau in perioada pubertatii, insingurarea poate lua dimensiuni dramatice.

Insingurarea aceasta nu este si un simptom al depresiei? Se tot vorbeste de depresia post-partum si ea e o realitate.

 Desigur. Insa ma intreb cine e primul, oul sau gaina? Pentru o depresie post- partum nu sunt indeajuns fluctuatiile hormonale, stressul si oboseala, probleme de sanatate – altfel, orice mama ar suferi automat de aceasta depresie. Factorul catalizator, cred, este gradul in care o mama proaspata este „vazuta“ si „continuta“ de cei apropiati in totalitatea ei, cu toate temerile ei, cu toate dilemele ei. Cu depresie sau nu, un asemenea mediu empatic face viata proaspetei mame mai usoara si teren propice automotivatiei.

Avem o traditie insa de a „corecta“ mereu, de a spune „las´ca trece“ sau „las´ ca fac eu pentru tine“ sau, mai rau, incurajarile de genul „capul sus, strange din dinti pentru ala mic“ . In mod ciudat asta insingureaza mai mult decat sa ajute. Avem o singura gura si doua urechi sa ascultam mai mult si sa vorbim mai putin.
Nu spun asta pentru a da vina pe cei care se afla in jurul unei proaspete familii, ci pentru a sensibiliza la ceea ce e intr-adevar nevoie dincolo de cadouri si cine e la rand cu schimbatul scutecului sau gatitul mancarii.

Adesea, mamele se plang ca sotii nu le ajuta deloc sau nu pe cat si-ar dori ele. Acest fapt se intampla pentru ca tatii deliberat nu vor sa ajute sau nu stiu cum sa o faca?

Din ceea ce observ eu e ca atat mamele cat si tatii adesea  nu isi gasesc „locul“ in familie si experimenteaza cu ceea ce crede fiecare ca ii face sa se simta in primul rand bine cu ei insisi si totodata sa fie valorosi familiei. De cele mai multe ori apeleaza la modelele din familiile lor de provenienta, modele care rareori functioneaza si in familia noua.

Familia e o structura sistemica in care fiecare actiune are o rezonanta asupra comportamentului celuilalt. Cand o mama se plange ca sotul nu o ajuta pe cat ar dori ea, de cele mai multe ori nu e o chestiune de cantitate, ci de calitatea comunicarii si de toleranta la frustrare. Nu ceea ce cerem e important, ci cum cerem. Femeile sunt prin natura lor mai empatice decat barbatii si tocmai de aceasta calitate e nevoie atunci cand o mama se plange ca sotul nu o ajuta cat ar vrea ea. Schimbarea macazului de la a se plange si a critica la a plange, la a vorbi despre tristetea, insingurarea si dorintele neindeplinite – asta trebuie sa o invatam cu totii de la zero.

Din punctul de vedere al tatilor, sunt la fel de „virgini“ in ceea ce priveste realitatea familiei cu copil ca si mamele. Exista o traditie in puericultura care ii invata pe tati cum sa fie mame, cum sa respire la travaliu, cum sa schimbe scutecele, cum sa imbaieze. E excelent atunci cand tatii o fac benevol si cand intr-adevar gasesc placere in a acompania gravida si a creste si ingriji un copil. Cand nu se intampla asa insa – si realitatea imi arata asta mai des decat ne place sa credem – tatii raman si ei singuri, se simt vinovati ca nu pot face pe plac mamelor. Un cerc vicios incepe: ori nu au cu cine vorbi despre asta, ori se refuleaza in arhetipuri masculine. Insingurarea mamei e si insingurarea tatalui si invers!

E pacat ca majoritatea femeilor le cer tatilor sa fie si ei mame. Tatii au alt potential decat mamele, prea putin descoperit in familiile din ziua de azi de a fi de valoare familiei, dincolo de a aduce banii acasa sau a schimba scutecul.

De asemenea, se intampla ca mama sa nu ceara ajutor … Ma pun acum in pielea sotilor: cum putem ajuta pe cineva care nu cere ajutor sau desconsidera ajutorul primit, pe considerentul ca ea stie cel mai bine?

Noi femeile avem o traditie de a prelua mai multa responsabilitate fata de altii decat putem duce. E o trasatura pe cat de aclamata social, pe atat de autodestructiva.   A invata CUM, CUI sa cer ajutorul si CE FEL DE AJUTOR am nevoie se vrea a fi invatat la fel ca si orice comunicare echidemna. Cred ca fiecare e responsabil pentru sine sa ceara ajutorul atunci cand are nevoie de el – asta nu inseamna ca il si primeste sau ca il va primi intocmai asa cum l-a cerut. A cere ajutorul nu inseamna a avea dreptul la ajutor.

In orice cuplu exista perioade repetate de comunicare distorsionata, e normal. Nu intotdeauna sotii sunt adresantii potriviti ajutorului si nu intotdeauna au capacitatea de a oferi ajutorul oricat de dispusi ar fi – numai pentru ca suntem un cuplu nu inseamna ca avem un abonament pe corpul, disponibilitatea sau emotiile celuilalt.

In cazul insingurarii emotionale ce e de facut? Ce ai recomanda? Da, stiu, nu exista “retete”, dar, raportandu-te tot la experienta ta, ce functioneaza?

Existantial vorbind, cu totii suntem singuri. A recunoaste singularitatea noastra si a trai cu ea face parte din procesul de maturizare. Insingurarea este insa altceva, insingurarea e o nevoie neimplinita de a ne conecta empatic la cei dragi, e durerea de a nu fi „vazut“ si continut asa cum sunt, e durerea de a nu putea fi de valoare celor dragi mie asa cum vreau sa fiu – o au copiii, o au adultii deopotriva. Cand aceasta insingurare persista apar dezechilibre psihosociale.

In Austria rata divorturilor dupa aparitia copilului e enorma, de cele mai multe ori mamele initiaza despartirea de tata tocmai pentru ca sunt primele care simt aceasta insingurare.

Nu, nu am retete, dar am cateva puncte de sprijin pe care le folosesc atat in viata mea personala, cat si in munca cu familiile – pe ele construiesc capacitatea partilor de a reintra in contact si de cele mai multe ori e nevoie de un ghid din afara, neutru care sa poata oferi empatia necesara si actiona drept catalizator. Nu vreau sa fac reclama muncii mele, insa in cele mai dese cazuri a fost destul ca partenerii sa se regaseasca.

Cu cateva luni in urma am intalnit un cuplu care mi-a cerut ajutorul tocmai pentru ca nimic nu mai functiona intre ei doi. Am iesit cu ei la o cina si le-am dat o mica tema de casa. Fiecare sa isi faca o lista de 10 dorinte catre celalalt. Apoi sa isi dea intalnire la o cina in oras unde unul din ei sa isi expuna dorintele, iar celalalt sa le asculte. Le-am interzis sa discute despre ele, ci doar unul sa vorbeasca, iar celalalt sa asculte, fara comentarii, fara motivatii, fara adaugiri etc. Dupa o saptamana sa reia cina in oras si acum cel care a ascultat sa fie la rand sa isi expuna dorintele, iar cel care a vorbit data trecuta sa asculte. Nu e vorba sa le fie implinite dorintele, ci de a se cunoaste reciproc „cine esti si ce doresti“ si de a avea din nou sentimentul de a fi vazut si ascultat asa cum sunt. Asta implica si gestionarea unui anume grad de frustrare de a nu primi prompt ceea ce cer. Dupa exercitiul nostru mi-au telefonat si mi-au spus ca, de fapt, nu le era atat de important ceea ce era scris pe lista. Procesul in sine, rabdarea de a putea „contine“ o saptamana intreaga faptul ca unul vrea ceva, iar celalalt altceva, i-a ajutat sa intre din nou in contact.

Cand sunt in conflict cu sotul meu ii spun adesea „trateaza-ma ca si cum ti-as fi straina, ca si cum nu m-ai cunoaste“. E terapeutic si mult mai simplu decat vrem sa credem. Multi dintre noi se pierd in lupte inutile de putere, in discutii si in analize.

Cand e nevoie totusi si de aceasta insingurare? Pun aceasta intrebare gandindu-ma si la faptul ca mama are nevoie si ea de un timp- chiar spatiu- in care sa fie si ea cu ea, sa se ocupe si de ea insasi, nu doar de noul membru din familie.

Timpul pentru mine insami nu e insingurare, e placere (rade) . E pur si simplu timp cu mine insami, e bucuria de a ma (re)descoperi, e contactul cu mine, e bucuria de a fi (si) singura. Daca e insingurare sau nu, depinde de relatia mea cu restul membrilor de familie.

Dar despre tatii insingurati ce ne poti spune… Tatii nebagati in seama, dati la o parte de mame care stiu totul?

Dincolo de povara mostenirii sociale a rolurilor (sau a absentei rolulurilor) parentale, tatii au fost intotdeauna insingurati de-a lungul istoriei familiei. Doar ca strategiile lor de trairea a insingurarii sunt diferite de cele feminine. Influenta mamelor „care stiu totul“ asupra insingurarii masculine e doar o picatura, factorii sunt mult mai complecsi si multipli – ar trebui sa vedem ce fel de mame au avut acesti tati la randul lor.

A te ascunde in spatele ziarului, a unditei, a masinii, a I-Phonului, a berii cu prietenii sunt strategii de supravietuire a singuratatii din propria familie – clasic masculine, insa prea putin amendate social.

Asa cum am mai spus, familia este un sistem: cand unul din parteneri se retrage, celalalt tinde sa compenseze, cand unul devine defensiv, celalalt trece in ofensiva. Singura solutie pe care o cunosc e restabilirea contactului echidemn.

Cand ambii parteneri sunt si se simt de facto insingurati, au deja un punct comun de pornire: insingurarea reciproca. In punctul acesta e decisiv daca partenerii aleg sa se indeparteze si mai mult sau sa isi recunoasca reciproc durerea insingurarii – in mod paradoxal, a vorbi cu partenerul despre propria insingurare ne face mai putin insingurati!

In ce situatii ai recomanda indreptarea catre un ajutor de specialitate ( psiholog, consilier, coach, terapeut familial s.a.)

In orice situatie in care cei implicati simt ca nu se descurca singuri. Orice forma de ajutor profesional cred ca functioneaza numai atunci cand cel care cere ajutorul e motivat sa se autoeduce. In cazul asta, pot sta la dispozitie drept catalizator.

Tii si cursuri pentru parinti. In ceea ce priveste aceasta insingurare in mamiceala- tinuta tabu altfel- cum e vazuta? Ce spun cei care participa? Au curajul de a spune de fata cu altii ca nu sunt parintii din imaginile de care povesteam la inceput?

Au fost mame care au izbucnit in lacrimi cand am vorbit despre aceasta insingurare si au intrat prima oara in contact cu aceasta emotie. Au fost tati care au devenit agresivi si au inceput sa se justifice de ce sunt cum sunt, tot la contactul cu emotia respectiva. Au fost tati care au inceput sa planga realizand pierderea partenerei lor de dinainte de a fi devenit mama. Au fost mame pline de optimism care le sustineau pe celelalte cu reteta proprie „la noi a fost perfect, noi am facut asa, sigur reusiti si voi“.  Intalnesc mereu reactii emotionale diverse la tema insingurarii si toate au un numitor comun: sentimentul insingurarii (fie materne, fie din alt context) doare si fiecare din noi vrea sa contribuie intr-un fel sau altul sa  indeparteze aceasta durere.

E adanc uman sa fim empatici si sa punem mana acolo unde doare. La noi insine sau la celalalt.

Raluca, multumesc inca o data!

Mai multe informatii despre Raluca Jacono si munca ei in cadrul Familylab, aici.

 

 

Coach-ul, asiguratorul si accidentele emotionale

Ne asiguram masina, casa, televizorul,  piciorul rupt la fotbal, studiile copilului, viata. Asiguram un ipotetic viitor. Si, cel mai adesea, ne raportam la o pierdere. Economisim, punem bani la ciorapi dupa calcule si grafice precise, risc inalt, risc scazut, e treaba brokerului de asigurari sa ne spuna detaliile, iar noi sa alegem: dupa nevoi, dorinte si buget.  Mai ne obliga statutul, mai ne gandim noi ca ar fi bine sa fie acolo niste bani,…ca nu se stie.

Da, nu se stie, pentru ca, in afara  de obstescul sfarsit, totul sta sub semnul incertitudinii.

Ce ati zice insa de asigurari pe…emotii?

De ce nu?! Platim o prima sau mai multe pentru a avea bani in caz de…Si, nu stiu care e probabilitatea sa imi fie sparta casa, sa imi ia furtuna pomul din curte, sa bag masina intr-un sant…

Stiu insa sigur ca ZILNIC, ma intalnesc si ma voi intalni cu mesaje toxice, ca astfel de “accidente” vin si vor veni peste mine. CU CERTITUDINE.

Daca nu va convine, nu mai cumparati de la noi!

Nu inteleg de ce esti nervos!

Maria-ta nu binevoieste sa ne zambeasca azi!

Uita-te cum conduci!

De nimic nu esti in stare!

Iar nu ai facut mancare!

Ti-am spus sa duci gunoiul!

Mmmm, va suna cunoscut? Se intampla zilnic. Zi si noapte ( mai ales noaptea, cand parca toate ies la suprafata). Am zice ca avem competenta de a le rezolva si nu apelam la “brokeri de asigurari” sau alti specialisti, “indreptaci” de stari de nebine. Acestea nu sunt accidente. Credem noi. Nu realizam insa intotdeauna, pe moment, ce daune  ne provoaca,  de ce somatizam ( si nici macar nu stim ca e somatizare) , de ce ajungem,

 in nevoia  de odihna, sa ne rupem piciorul,

  in dorinta de a spune, sa facem o laringita,

  in frustrarea de-a nu fi intelesi, sa nu mai auzim.

 Corpul ( pe el il asiguram) are multe sa ne spuna. Pana la a-si spune insa povestea, in limbajul cunoscut medicinii, pe vreo fisa de observatie sau reteta, se intalneste si trebuie sa faca fata acestor mesaje, ele insele accidente sau premergatoare unor accidente.

Cum ar fi insa sa ne asiguram  impotriva acestor mesaje toxice, sa platim polite anticipat pentru a rezolva rapid, eficient, cu costuri minime, situatii turbulente, conflicte cu mai marii sefi, cu sotul, sotia sau cu soferul necioplit de la semafor?!

Antrenamente pentru…accidente

Hai sa fiu si mai specifica si ma voi referi chiar la clientii mei, pentru ca, daca nu v-ati dat seama pana acum, incercam sa prezint, prin analogie, una dintre menirile coach-ului: acela de a-si “antrena” clientul pentru situatii in care se poate “accidenta”. La propriu si la figurat.

Sa incep insa chiar cu mine:

Self coaching la fata accidentului

Asta vara, intr-un moment de neatentie si in marea graba, am intrat cu masina intr-o alta masina. Clar, caz de…asigurare. Pana insa sa ajungem cu masinile impricinate la asigurator si service, am trecut pe la “brokerul” personal, cu o lista intreaga de solutii de aplicat la fata locului.

1.gestionarea emotiilor ( in ambele masini erau copii, era primul meu accident, socul accidentului s.a.m.d.)

2. autoresponsabilitate ( ma angajez sa imi dau toata silinta sa fac tot ce pot pentru a remedia situatia)

3. asumarea greselii ( a cui a fost vina? A mea! Punct…fara ca “d-voastra nu ati vazut ca vin, era nisip pe strada” etc, etc.)

4. managementul timpului ( da telefoane, du copiii acasa, fugi la broker, anuleaza intalniri, rezolva cu actele, service-ul)

5.managementul conflictului  (din fericire, am dat peste un sofer extrem de intelegator si cooperant)

A, daca nu s-a inteles, asiguratorul de accidente emotionale putem fi chiar noi. De fapt, aceasta ar fi finalitatea coaching-ului: sa nu mai ai nevoie de un altul sa te ajute decat in situatii speciale. Da, noi insine am fi si cei care platim, cei care primim, dar si cei care trebuie sa invatam sa lucram cu aceste “unelte de interventie”. E un pic de treaba :), stiu.

Cam asa as vedea eu rostul coaching-ului. Unul dintre ele.

Bun, sa revin si la client.

In mare, sunt doua categorii: clientii care au o viziune asupra viitorului si doresc sa si-o implineasca, constienti ca au nevoie de un “asigurator” pe drum si, a doua categorie, clientii care vin la coaching in faza acuta, cand s-a intamplat accidentul si vor o rezolvare cu cat mai putine daune…emotionale.

Sa le luam pe rand:

In prima situatie, cei mai multi clienti de la Atelierele de Life Coaching pe care le tin, se antreneaza periodic: au preocuparea de a se dezvolta personal, fie prin coaching, fie prin alte tehnici, cursuri, carti samd. Ideea e ca aici se lucreaza mult pe descoperirea potentialului personal, gestionarea emotiilor in situatii potentiale sau reale de conflict, sau de reusita; pentru ca, si atunci cand avem succes, sau mai ales atunci, sustinerea si cresterea lui apeleaza tot la intelepciunea cu care ne gestionam emotiile, adica la inteligenta emotionala.

Acesti clienti, in cazuri de “accident” sunt asigurati, sunt cu centura pusa, au anumite tehnici de protectie, stiu CUM sa faca, nu le e teama de ce simt, empatizeaza, si, foarte important, recunosc cand au o problema. Ei sau altii.

Cealalta categorie este mai vulnerabila. Dupa un “accident fara centura”, vin la coach pentru a vedea ce au de facut in continuare. Pentru unii inseamna doar reparatie, altii sesizeaza nevoia de antrenament si intra si ei pe pista propriei cresteri.

Asadar, metaforic vorbind, ce ar face un coach:

in primul rand ti-ar sta alaturi, fie in momentele  de criza, fie in momentele de antrenament. Se asigura si te asigura ca esti pe drumul potrivit tie. Mai apoi, prin feedback-ul pe care ti-l da, poate sa iti spuna ce “daune” ai suferit si ce poti face sa te “repari”. ( atentie insa, coach-ul nu intra in zona psihoterapeutilor). Si, cel mai important, discutati despre viitor. Puneti viitorul la cale, pe deplin constienti, de accidentele INEVITABILE oricarei calatorii, dar si de POTENTIALUL care e in tine. Coaching-ul se raporteaza la castig, la ceea ce aduce plus valoare si mai putin la pierdere. Asta nu inseamna insa ca nu o are in vedere (dar aceasta e o alta discutie).

A, si sa nu uit! Cate “prime de asigurare” ( a se citi: sedinte individuale sau ateliere de grup) ar trebui platite? E decizia fiecaruia, cum spuneam si la inceput: dupa dorinte, nevoi si buget. Ce e sigur e ca trebuie doar de cateva ori. Pe o perioada determinata. Iar mai apoi se cheama si se intampla self coaching-ul. It’s magic! 

In concluzie, tineti-va “asiguratorii” aproape. Prietenii stiu de ce si presupun ca si zambesc deja.

E mesajul cadou pe care l-am primit deja de la voi.

Cu drag,  un alt fel de broker de asigurari, Laura

Inteligenta emotionala in leadership

Titlu: Inteligenta emotionala in leadership
Autori: Daniel Goleman, Richard Boyatzis, Annie McKee
Editura: Curtea veche

“Daca un lider emana energie si entuziasm in orice conditii, organizatia sa prospera, dar daca liderul transmite emotii negative si disonanta, atunci intreaga organizatie are de suferit”.

Cartea se adreseaza liderilor, formali sau informali, atat acelora care au o functie de conducere, sunt prinsi in varful organigramei, cat si celor care, intr-un anume context, conduc un grup de oameni. De asemenea, profesionistii care lucreaza cu lideri, manageri sau echipe, vor gasi cu siguranta informatii utile.

Care ar fi unghiul lor de abordare? Precum spune si titlul cartii, cei trei autori exploreaza rolul jucat de inteligenta emotionala- pe care foarte frumos au tradus-o cu “intelepciunea de a gestiona emotiile”- in leadership.

Noi sustinem ca responsabilitatea fundamentala a liderilor este aceea de a induce trairi pozitive celor pe care ii conduc. Aceasta se intampla atunci cand un lider creeaza rezonanta– un rezervor de elemente pozitive care elibereaza tot ce este mai bun in oameni. Asadar, la origine, rolul de baza al conducerii este de natura emotionala”.

Dincolo de studii si teorii manageriale, ei vin si cu o viziune din neurobiologie care arata la nivel de sistem limbic ( acolo unde se afla centrii nostri emotionali) in ce masura noi, ca oameni- si implicit ca membri intr-o organizatie- suntem influentati, “molipsiti” de un lider care stie sa isi gestioneze starile, care transmite entuziasm, stie sa zambeasca sau, din contra, vine cu mesaje toxice, critici distructive, furie, pierderea controlului s.a.m.d.

Liderul este cel care da tonul, el poate fixa standardul emotional. Autorii chiar folosesc sintagma de lider emotional. Si, atentie, nu intotdeauna liderul formal, in functie, este si liderulul emotional.

O surpriza pentru mine, raportandu-ma la faptul ca o emotie negativa este mai “tare” si poate lasa in memoria noastra “dare” mai aspre si mai adanci, e ca, potrivit neurobiologiei, starile pozitive sunt mai molipsitoare intr-un grup, decat cele negative:

“Emotiile se pot raspandi ca virusii, insa nu toate emotiile se transmit la fel de usor. Printr-un studiu efectuat de Yale University School of Management, s-a descoperit ca buna dispozitie si entuziasmul se raspandesc cel mai iute, iritabilitatea este mai putin contagioasa, in vreme ce depresia nu se raspandeste deloc”.

O conducere bazata pe inteligenta emotionala amplifica si prelungeste impactul emotional al liderului. Rezonanta, starea de a fi in armonie cu celalalt, se propaga cu usurinta. Pasiunea si energia mobilizeaza grupul, cum, in cazuri mai grave, prin empatie, liderul pe poate acorda la registrul emotional al celorlati, in urma ramanand sentimentul ca sunt intelesi, ascultati, ca exista compasiune.

“Eficienta cu care liderii gestioneaza si canalizeaza aceste sentimente, ajutand grupul sa isi atinga obiectivele, depinde de nivelul inteligentei emotionale al liderilor”.

A nu se intelege din spicuirile de mai sus ca a conduce se refera doar la gestionarea emotiilor. Un lider are nevoie si de intelect. Si, desi mediul de afaceri valorizeaza intelectul in defavoarea emotiilor, in situatii de urgenta, creierul limbic preia comanda. Adica, metaforic vorbind, emotia bate intelectul. Si asta, deoarece, are legatura cu supravietuirea: lupta, fugi sau stai nemiscat. Teama, furia ne pot mobiliza in autoaparare sau protectia altora, de exemplu. Din fericire, o alta parte din creier, aria prefrontala- acolo unde, mai in gluma mai in serios, zicem ca dam cu capul- se ocupa de supravegherea acestor impulsuri. Concluzia autorilor este ca “din punct de vedere biologic, arta conducerii rezonante presupune combinarea dintre intelect si emotii”.

Desigur ca ar mai fi multe de spus, atat despre carte in sine, cat si pe marginea ei.

Cartea este structurata in 3 parti. In prima parte, autorii se ocupa de “Puterea inteligentei emotionale”, ce inseamna aceasta in leadership, ce presupune conducerea rezonanta, si care sunt stilurile de conducere disonanta. In a doua parte, se focuseaza mai mult asupra liderului in sine si in special cum poate  sa cultive aceasta inteligenta emotionala. In cea de-a treia parte, autorii se opresc indeosebi asupra echipei si asupra organizatiei- care este realitatea emotionala a echipei, ce se intampla cand liderul nu mai asculta grupul s.a.m.d.

In concluzie, o carte bogata in informatii, utila, usor de citit, cu multe exemple din experienta personala a autorilor sau din diverse studii de referinta.

 

 

 

 

 

Daca motivatie nu e, nimic nu e

Chiar de la primul curs de formare in coaching, am luat in discutie cu trainerul in ce masura tehnica de coaching are o importanta in a ajuta clientul sa ajunga cat mai usor la rezultate. In dorinta mea de a fi de valoare, credeam ca cel mai important era ca eu insami sa fiu pregatita in a-mi insoti/ “antrena” clientul. Raspunsul- surprinzator atunci- de la sine inteles acum, a fost: aproape jumatate conteaza MOTIVATIA.  Motivatia clientului. Da, si tehnica este importanta, dar fara motivatie, ii pot iesi in cale 101 de “ajutoare”…fara niciun folos insa.

 Faptul ca vine la un coach sau isi exprima nevoia de a-si rezolva o problema nu inseamna ca si o rezolva sau- oricat de ciudat si contradictoriu ar suna- ca vrea sa o rezolve. In Atentie, coach la dieta! am expus deja o experienta personala in care, conform modelului Prochaska si DiClemente, puteti sa verificati in povestea voastra personala cam in ce stadiu al schimbarii va aflati si cat de motivati sunteti sa faceti ceva anume. Adica, altceva. Adica, sa schimbati, sa va schimbati.

Eu, personal, cred ca daca ne-am pune de la bun inceput aceasta intrebare, coborand cu privirea asupra noastra sau asupra celui care ne solicita ajutorul, lucrurile ar fi mai simple, mai eficiente si mai fair play.

Cu cartile pe masa.

Vreti sa va faceti bine? Chiar vreti?

Imaginati-va ca la doctor, poate chiar din usa, sunteti intampinat cu urmatoarea  intrebare: Vreti sa va faceti bine?  Aparent ar fi cea mai stupida intrebare. De aceea am venit aici, sa ma fac bine!

Oare?!

Hai sa luam un exemplu, un “pacient”/ client ( si am sa va rog sa puneti in locul acestuia pe cine vreti, cu ce problema vreti, e doar un exemplu pentru a ma face mai usor inteleasa): X se prezinta la cabinet cu hipertensiune. Cardiologul, conform protocolului, il trece print pot felul de investigatii si ii prescrie pe langa pilulele zilnice un tratament  a la longue: sa renunte la fumat, sa nu mai consume mancaruri grase, sa slabeasca – macar cateva kilograme, sa nu se mai enerveze, sa faca miscare, sa… Din cateva fraze, cu cea mai buna intentie, medicul ii cere sa fie…altcineva. Ca de nu, il paste un accident cerebral, un infarct…

Ce se intampla aici?

Pentru unii, aceasta amenintare- ca nu e de glumit cu o hipertensiune- poate sa fie o criza care sa ii determine sa faca aceste schimbari majore. Sunt foarte motivati. Altii insa, testeaza o perioada “hap-urile”, chiar si schimbarea stilului de viata, pentru a reveni mai apoi de unde au plecat. Mai cauta eventual alt doctor, ca poate primul, sau al doilea, sau al treilea au gresit, si poate o fi vreo reteta magica in care ei nu au mare lucru de facut.

Responsabilitatea de a ne face bine ne apartine.

Mai in gluma, mai in serios, usor ironic poate, dar cu ingrijorare in spate, doua aspecte am prins aici: cel ce e menit sa te ajute- orice nume o fi purtand la un moment dat in experienta noastra de viata- poate sa faca atat cat poate. Nu in locul nostru. Responsabilitatea de a ne face bine ne apartine.

Nu spun sa nu schimbam medicul, daca simtim ca nu e ok, ca vrem si o alta parere. Ba da. Eu una personal sunt pentru a verifica informatia din doua surse, daca exista dubii. Ceea ce vreau sa spun e ca tine de noi. Problema e a noastra. In “ograda” noastra. Noi suntem responsabili pentru ca am ajuns la aceasta hipertensiune ( kilograme in plus, hrana si stil de viata necorespunzator, fumat excesiv etc). Da, exista factori ereditari, predispozitii pe care le avem in noi si pe care nu le putem inlatura…Nu intru insa in detalii medicale “pe bune” pentru ca nu acesta e rostul articolului de fata. Hipertensivul e doar de exemplu.

Se poate ca motivatia sa fie zero?

De obicei, in coaching scalam. Adica? Adica verificam pe o scara- de la 1 la 10 de obicei- unde se situeaza clientul raportat la ceva anume. De exemplu, Pe o scara de la 1 la 10, cat de tare te deranjeaza aceasta problema? Sau, Cat de pregatit esti sa  renunti la fumat? Sau, Cat de motivat esti sa si faci ceva in sensul acesta? s.a.m.d.

Motivatia e zero cand clientul nu realizeaza ca are o problema.

Hai sa revenim la Hipertensivul nostru. Desi realizeaza, stie ca s-ar putea ca fumatul si greutatea in plus “sa dauneze grav sanatatii”, nu face absolut nimic pentru a schimba ceva. Aici motivatia e ca inexistenta. Totusi, chiar si aici trebuie sa verificam. S-ar putea ca atat la nivel declarativ, cat si faptele in sine ( adica non-actiunea) sa arate negru pe alb ca motivatie nu e. De verificat insa, pentru ca s-ar putea ca altadata sa fi vrut sau chiar incercat sa mai schimbe ceva: de exemplu, a incercat sa reduca sarea din alimentatie, sau incearca deja sa reduca numarul de tigari, sau…

Eu  as saluta toti acesti pasi abia vizibili, dar existenti. Vorba aceea “Pic cu pic se face mare” nu e inventata de ieri.

Un “arac” pentru schimbare

De asemenea, mai sunt unii care, la nivel la nivel declarativ, ar putea sa mute muntii. Da, voi face, da, voi drege. Motivatia pare la cote inalte. Dar, cand e de trecut la fapte, se impotmolesc. Si renunta. In aceasta situatie, in care isi doresc schimbarea, chiar actioneaza, acesti oameni au nevoie de sustinere. De un “arac” pe care sa se sustina pana la un punct. ( nu pana la capat, ca asta deja e dependenta- voi reveni insa altadata asupra acestui aspect). De exemplu, sa il “consultam” iar pe hipertensivul nostru, faptul ca doctorul ii spune sa vina periodic la control poate sa fie pentru el un motiv suficient de puternic  care sa il ajute sa implementeze si sa mentina schimbarea.

Motivatia e in noi, asta nu inseamna insa ca nu avem nevoie de sustinere. Si uite asa, de aceea s-a inventat coaching-ul :)))).

Pe final de articol, tin sa ii multumesc Hipertensivului ca s-a lasat consultat public.

Iar de vreti sa  impartasiti si voi din povestea voastra, jos la comentarii, o puteti face, pentru ca, nu intamplator, povestea voastra s-ar putea sa fie de ajutor altor “hipertensivi”. Iar pentru a fi mai specifica,  doua intrebari v-as lansa:

1.Pe voi ce va motiveaza sa treceti la actiune?

2.Cum va dati seama cat de motivati  sunteti sa faceti ceva anume?

Motivatie cat incape va doresc,

Laura

 

 

 

 

 

 

 

Bucurie in dar

 

Iti propun un mic exercitiu de constientizare. Raspunde pe rand, cum iti vine.

1.Azi cat de des ai zambit? Deloc. Aproape deloc. Asa si asa. Mai tot timpul.

2. Pe o scara de la 1 la 10 cata bucurie ai avut in tine? 1…3…5…7…10?

Asa-i ca se schimba raspunsul dintr-o data? De la deloc sau aproape deloc, constati ca ti-ai dat totusi o…nota. Ca nu stai si picotesti in…zero. Ca ai daruit lumii ceva.

Si azi.

Da, vin tristeti, si griji, si nervi, si toate cele peste noi, dar avem “o nota” pe care am dat-o bucuriei din noi, catre celalalt. Am recunoscut zambetul din noi care este…pur si simplu.

Asta voiam sa iti spun.

Si uau, cate secunde sunt intr-un minut, intr-o ora, intr-o zi, intr-o viata…

Te las sa te bucuri, iar de ai zambit e darul tau pentu mine si iti multumesc. Iti zambesc si eu la randu-mi in timp ce astern aceste cuvinte.

Pentru tine.

In dar.

Cu drag, Laura