Despre coaching… in pasi de tango

 

Am fost zilele acestea, pentru prima oara, la un curs de tango argentinian. Nu stiam foarte multe, dar am mers cu bucurie, curiozitate, atrasa de muzica, de imaginea unor cupluri frumoase pe care le-am  intalnit la o iesire organizata de BeSocialClub, dar, mai ales, de promisiunea unui…ceva.

Si ce legatura ar avea aceasta intamplare cu un articol despre…coaching? Cititi si poate rezoneaza ceva in voi, indiferent de numele pe care il poarta “imbratisarea” in care va aflati: tango, relatie, dans.

Inainte insa de a detalia, as vrea sa va raportati la barbat si femeie, in acest articol, ca la niste roluri. Daca voi spune, de exemplu, ca barbatul conduce, sa nu o luati ad litteram. As putea folosi, la fel de bine, termenul de “partener”, dar s-ar putea iar sa creez confuzii. Deci, considerati ca aceste roluri de “el” si “ea” sunt interschimbabile. In tango nu, dar in viata de zi cu zi, da.

Cum dansam intr-o relatie? Cum e cand sunt reguli si norme?

Cand intram intr-o relatie venim  cu reguli de acasa- modelul/ anti-modelul parintilor, un model propriu adaptat, imbunatatit, pe ici pe colo, ca urmare a altor relatii in care am stat; cu manual, carti, filme despre cum sa fii intr-o relatie functionala. Incercam sa ne pregatim , cu sau fara carti pe masa, din experienta personala sau a celorlalti.

Cum e la tango? Mi-a placut aici faptul ca am venit ca un “pahar gol”. Nu stiam nimic. Nu ma pregatisem dinainte cu nimic. In aparenta insa. Pentru ca aveam  disponibilitatea de a afla cum “functioneaza” cei doi in aceasta imbratisare…, aveam motivatia de-a intra intr-o relatie functionala, si, nu in ultimul rand, cumintenia de a-l asculta pe un altul- si aici ma refer la trainer- de a-mi spune CUM sa fac, cum e bine pentru mine si pentru celalalt.

Dupa doar o jumatate de ora, in care aflasem ca in tango nu sunt atat de multe reguli, ca e mult mai important sa fii tu insuti/ insati, in armonie si confort cu partenerul, am reusit sa fac, cu bucurie, primii pasi. Era “uau”, atat de usor- doar pentru ca cineva mi-a dat un minimum de reguli, la “pachet” insa cu responsabilitatea si pentru celalalt.

Cu ce resurse stam sau intram intr-o noua relatie?

Punem de la inceputul relatiei cartile cu reguli de functionare pe masa?

Si cum ar fi, ca, dincolo de muzica vrajita a iubirii romantice, care pare sa iti arate calea si fara reguli- sa ne ascultam unul pe altul despre cum vrem sa fim in doi, cum sa facem astfel incat sa nu ne calcam pe picioare, bratele sa nu stea crispate in imbratisare,  pur si simplu sa ne fie bine.

Cum ar fi sa ne trasam zonele de toleranta- “Nu suport sa iti lasi hainele aruncate”, de disponibilitate- “Acum, doar atat pot.”, neputinta- “Nu stiu cum sa fac sa depasesc aceasta stare.”, de vulnerabilitate- “Ma simt nesigur cand vine vorba despre acest subiect”.

Cum ar fi sa ne spunem de la bun inceput asteptarile, dorintele, cererile? Da, celalalt nu e “Zanul” nostru bun sa ne satisfaca aceste dorinte, dar nici sa ne citeasca gandurile nu poate. Macar sa stie incotro ne-am dori sa mearga aceasta relatie…

Cine conduce?

In tango, se pleaca de la “regula”- ca tot am inceput cu reguli- ca barbatul conduce dansul, ca el este raspunzator de starea de bine a femeii, ca el cauta din privire pe unde sa o poarte, avand grija de-a nu o calca pe picioare si lipi de ziduri, iar in acelasi timp, femeia, ca un receptacul, incearca sa sesizeze cea mai usoara micromiscare dinspre el, care o ghideaza, conduce in dans, stanga, dreapta, fata , spate…

As putea vorbi, de fapt, despre responsabilitatea de a fi in doi. Da, el da tonul miscarii, dar daca ea nu e pe “frecventa” lui, prezenta in aceasta relatie, oricat de bun dansator ar fi barbatul, tot la  dizarmonie s-ar ajunge.

Caci nu poti conduce pe cineva care nu isi doreste sa fie condus…

Si aici, cu  siguranta recunoasteti in jurul vostru, luptele pentru putere.

Cum e sa fii condus?

Cand am aflat de aceasta “regula”, ca el conduce, recunosc, m-am simtit in prima faza…usoara, deresponsabilizata. “Lasa sa invete el pasii, eu ma iau dupa el, ne descurcam noi cumva…”.

Da, este extrem de confortabil sa te simti pe maini sigure, sa nu ai povara gestionarii relatiei, sa te lasi pur si simplu…

In acelasi timp, a fi condus presupune sa te arati…vulnerabil, sa te deschizi mai mult inspre celalalt tocmai pentru a-l putea contine mai bine in lumea ta, a-i simti acele micromiscari, premergatoare gandului si cuvantului.

A fi in relatie, condus, nu inseamna insa a fi papusa de mutat de pe un picior pe altul. Inseamna sa fii viu, pentru a putea primi ceea ce celalalt iti daruieste. Acesta este, de fapt, darul tau pentru el, pentru ea.

Cum e sa conduci?

As putea spune ca nu am probleme cu a conduce, cu a-i spune celuilalt ce are de facut, incotro s-o apuce. La acest prim curs, fiind ceva nou pentru mine, m-am simtit insa scoasa din zona de confort si, am realizat ca acolo unde nu simt ca am competenta, nici nu imi doresc sa conduc. Din comoditate, frica de a nu gresi eu, de a nu fi judecata.

Dar cine are competenta de-a conduce o relatie, am putea intreba?

In cazul acestui dans, regula pare destul de clara- barbatul conduce…, dar ce lectie frumoasa a fost pentru mine de a intra- ca exercitiu- si in aceasta ipostaza a celui care trebuie sa isi asume rensponsabilitatea, chiar daca si el era la un prim curs si nu avea nici el competenta necesara, dar isi asumase si aceasta responsabilitatea de a-mi fi MIE bine.

Punandu-ma in “papucii” celui care conduce, am realizat ca nu e atat de usor si am apreciat si voi aprecia, cu siguranta, mai mult darul lui pentru mine.

 Si cum e sa nu mai dansezi cu partenerul tau?

O alta regula la acest curs este schimbul partenerilor. Am descoperit, asteptandu-ma de altfel, ca fiecare  aduce altceva, deoarece, cu fiecare sunt altcumva intr-o relatie: in armonie si bucurie cu sotul meu, desi mai greseam amandoi, stangace si nesigura cu un alt incepator necunoscut, recunoscatoare unde am vazut multa grija fata de mine- chiar de pasii amandurora erau in disonanta, si un pic agasata, cand am fost pusa la punct- cu siguranta, din dorinta de-a merge bine dansul.

Pe unii i-am descoperit extrem de grijulii in a-mi fi mie bine in timpul dansului, pe altii, atat de atenti asupra  lor in a nu gresi, incat greseam si mai mult…, pentru ca un altul sa imi spuna, predandu-mi responsabilitatea si mie, ca dansul nu merge atata timp cat eu ma uit la picioare, in loc sa fiu prezenta in relatie.

Cum e sa iesi din zona de confort?

Cochetez de mult cu dorinta de a urma un astfel de curs. Am gasit multe motive pentru a nu merge, dar cel mai puternic era, de fapt- si nedeclarat- frica de-a nu ma descurca.

Daca nu stiu sa fac fata dansului, daca gresesc, stangacia mea cum e vazuta din afara, kilogramele in plus cum se potrivesc imaginii mele despre cum ar trebui sa fie o dansatoare? Intrebari si intrebari…

A urma un astfel de curs- a se citi relatie- insemna a iesi din zona de confort. Am facut-o de-abia in momentul in care am avut exemplul, pe viu, al altor perechi de dansatori- cand au venit ei inspre mine si am rezonat cu ei, cu muzica si dorinta ascunsa in mine.

In acest stadiu al nevoii mele de schimbare, a iesi din zona de confort echivaleaza cu o provocare si nu cu discomfort. A trebuit sa astept acest timp al schimbarii. Si eu zic ca a meritat.

Obisnuinta vs. nou

La inceputul orei, dupa cateva exercitii, am ajuns in sfarsit, sa dansam tango. Mi se parea atat de usor…Balans, balans, un pas asa, altul asa…Ma simteam in siguranta in bratele sotului, sigura de miscari deoarece stiam pasii ce vor veni conform “schemei”. In momentul in care insa, el a improvizat, in dorinta de a schimba, m-am simtit intrigata, nu eram pregatita, eram stangace, crispata, pandind alte miscari neasteptate.

Si atunci mi-am pus intrebarea, dupa ani lungi de relatie, “eu cum intampin noul”? Cum e pentru mine sa schimb? Primesc cu bucurie, curiozitate, deschidere schimbarea sau o simt ca pe un dezechilibru? Si cum e sa accept ca e fireasca aceasta acomodare la nou, ca nu se intampla peste noapte acest…”tango”?

 In loc de concluzii

Am plecat acasa treji, mai treji in aceasta relatie in care suntem de ani de zile. Si mi-am dat seama, ca fara sa vrem am facut o sedinta de …coaching.

Partenerul/ partenera de dans poate sa iti fie un fel de …coach- te insoteste in a afla mai multe despre tine- pentru ca doar in relatie cu un altul poti sa te definesti-, te invita la o altfel de intalnire in care, intr-un cadru prestabilit, poti gasi frumusetea muzicii din cadrul relatiei, dar si stangacia si nesiguranta pasilor de inceput, a noului sau a vechilor obiceiuri.

Si uite asa,  am ajuns sa scriu si acest articol…cu gandul la alte seri in pasi de tango.

 

 

Atelier: In doi, cu blandete si curaj…

foto: Claudia Tanasescu, www.claudiatanasescu.com

Ador intrebarile. Ca jurnalist si coach sunt “uneltele” cu care ii ajut pe ceilalti sa isi spuna propria experienta de viata, sa isi constientizeze problemele, dar si solutiile. Asadar, in acest spirit, iti lansez o invitatie la un alt Atelier de life coaching, cu  tema CUPLUL.

Exercitiu de imaginatie:

Imagineaza-ti ca stai fata in fata cu el sau ea. Si va tineti de maini…Cu ochii inchisi sau deschisi…Iar acum apleaca-ti atentia asupra acestor intrebari:

Cum e relatia voastra? Va schimbati, v-ati schimbat? Si cum e schimbarea pentru tine, pentru celalalt?

Cum va tineti de maini? Si cand o faceti ce puneti acolo? Ce ganduri, emotii, stari? Ce mesaje trec prin bratele, degetele impreunate?

Cum te provoaca si totodata cum te trezeste aceasta relatie in care esti? Cum e sa vezi si ce nu iti place? Si cum ar fi daca te-ai imprieteni si cu aceste stari care te provoaca?

Ce e IUBIREA pentru tine, pentru cuplul vostru? E un scop, un capat de drum pe care il bifezi sau sunt aceste brate care merg unele spre altele, cautandu-si mereu calea potrivita de a ajunge la celalalt?

Pana unde esti TU in relatie si unde incepe CONTOPIREA in bratele celuilalt? De ce azi va sunt bratele sus, catre cer, iar maine, jos, inspre pamant?

Ce asteptari, convingeri, credinte ai adus cu tine in aceasta relatie? Si ce inseamna asta pentru “imbratisarea” voastra? E flexibila sau rigida aceasta intalnire dintre voi doi?

Poti sa spui NU in aceasta relatie? Iar Da-ul e da? Sigur?

Stii sa asculti? Il auzi si, mai ales, il intelegi pe celalalt?

Cat loc ti-ai facut in relatie si cat “spatiu” i-ai rezervat celuilalt?

Si, mai ales, cum “hranesti”, zi de zi, aceasta intalnire dintre tine si celalalt?

Tehnicile de lucru

Singur/a sau  insotit/a, atelierul este astfel facut incat sa gasesti raspunsul la aceste intrebari. Ce vei face cu aceste raspunsuri e o decizie care iti apartine.

Cu ce tehnici lucram? Vom lucra ( da, e un pic de lucru :)) cu:

– tehnici din coaching- conturarea a ceea ce ne dorim si intrebarile pentru solutii,

-anumite procese din Programarea Neuro-Lingvistica, special alese pentru aceasta tema ( unificarea partilor si pozitii perceptuale)

-o tehnica pe vizual, care vine din metoda ESPERE, numita “esarfa relationala”.

Da, stiu, suna cam tehnic, dupa intrebarile “frumoase” de mai sus, dar exercitiile in sine sunt usor de aplicat, de inteles, si, cel mai important, te ghideaza inspre un raspuns: cel potrivit tie, cuplului vostru.

Asadar, ne vom “juca”  cu biletele, intrebari, esarfe, diverse obiecte-simbol, pe perechi, in grup sau aplecati inspre noi insine si relatia noastra. Totul cat se poate de practic, cu seriozitate, dar si cu ghidusie- asa cum eu insami as vedea o relatie…in doi.

De ce acest atelier?

Da, stiu, ca strategie de marketing as fi putut sa iti insir muuuulte beneficii, te las insa pe tine sa iti dai un raspuns de ce ai veni la un astfel de atelier. Vei veni pentru ceea ce trebuie sa vii, iar raspunsul il ai deja. E si acesta un exercitiu premergator.

Important!

De precizat, nimeni nu va fi obligat “sa dea din casa” mai mult decat crede ca e confortabil pentru el. Ce va pot spune e ca plecati acasa cu anumite tehnici de self-coaching pe care le puteti aplica voi insiva in intimitatea relatiei voastre. Si tot de precizat aici- de aplicat, doar cu acordul partenerului vostru. Tin la aceasta precizare, iar la atelier veti afla si de ce.

Cu blandete si  curaj.

Tot acest “cocktail” este facut astfel incat sa te centrezi pe ce e important pentru tine si relatia in care esti. Cu blandete si  curaj.

Asadar, serioasa, dar si ghidusa, iti lansez aceasta invitatie :).

Cu mare drag,

Laura D.

Atentionare: coachingul nu este consiliere psihologica. Nu inlocuieste terapiile specifice unor stari precum depresie, anxietate, tulburare bipolara sa.

Coaching-ul se adreseaza zonei de excelenta, de performanta, acelui VREM SA NE FIE MAI BINE.

 Facilitator: Laura Dumbrava, life coach, NLP Practitioner, trainer Social skills, jurnalist

 

 

 

Femeile, la inaltime

V-ati gandit pana acum ca expresii de genul e “capul organizatiei”, “trebuie sa ne ridicam la nivelul asteptarilor”, “a fi la inaltime”, “trebuie sa surmontam aceasta problema”, “e peste limita” si insasi adresarea “Inaltimea voastra” toate trimit la…inaltime? Si toate au o conotatie pozitiva.

Despre inaltime si…femei va voi povesti si eu in acest articol.

Poti sau nu poti? Esti puternic sau slab?

“Cand ne intalnim prima oara cu o persoana o evaluam rapid in termenii dominantei, prieteniei si a atractiei sexuale” ( Kalma, A, “Hierarchisation and dominance assessment at first glance, European Journal of Social Psychology.)

Altfel spus, il evaluam pe celalalt in termeni de posibil dusman/ prieten/ partener de cuplu.

Daca “omul pesterii” trebuia sa domine pentru a supravietui, iar supravietuirea insemna si lupta corp la corp, in zilele noastre lucrurile sunt muuuult mai nuantate. Un cont mai mare in banca poate fi un semn de putere, o casa sau o masina mai scumpa denota un proprietar potent, cum nevoia de intinerire poate indica, de fapt, nevoia de a arata altora ca inca suntem in putere.

Asadar, dominanta are multe intelesuri si, ca mesaj, se poate ascunde atat in felul nostru de a fi, in anumite comportamente, ticuri chiar, sau in obiecte de genul celor mentionate mai sus.

Mai este, in zilele noastre, inaltimea un indicator al dominantei?

Pentru a fi mai specifica, ma  voi opri in articolul de fata la inaltime luata ca indicator al dominantei.

In cazul cuplurilor- la ele ma voi referi aici- dominanta nu inseamna ad litteram “a-l domina” pe celalalt- cu conotatiile negative aferente ( e si acesta un tip de relatie, dar nu la aceasta ma refer aici),  ci aduce, privit din perspectiva femeilor- nevoia de protectie.

Un barbat mai inalt este, de asemenea, asociat cu un statut social mai inalt- si implicit, poate asigura familiei un venit mai mare. De asemenea, s-a descoperit ca “barbatii inalti au un succes reproductiv mai mare decat cei scunzi, ceea ce arata ca femeile aleg ca parteneri barbatii inalti”. In mod firesc,  barbatii sunt mai inalti. E un dat natural. “Inaltimea barbatilor este legata de nivelurile mai mari de hormoni masculini, testosteron, si de o personalitate mai dominanta” .  ( citate din “Cartea gesturilor, Peter Collet, Editura 3)

Ce inaltime trebuie sa aiba partenerul.  Mai prefera femeile barbatii inalti?

Am adresat aceasta intrebare in social media, iar raspunsurile mi-au confirmat in mare ceea ce banuiam cu totii: femeile prefera sau isi aleg un barbat de aceeasi inaltime sau mai inalt. Nu stiu daca avem, ca femei, “setate” credinta ca trebuie sa avem un partener mai inalt sau, pur si simplu, alegem…ce alegem.

Iata ce mi-au raspuns doamnele cand le-am intrebat despre inaltimea partenerilor.

Cristina: Mie tot timpul mi-au placut barbatii inalti, ma simt protejata langa astfel de persoane (la barbati ma refer).

Ema: Nu-mi plac deloc, absolut deloc, cuplurile in care ea e mai inalta decat el si nici cele in care ea e muuult mai mica decat el.

Anna: Intodeauna mi-au placut barbatii mai inalti cu vreun cap decat mine. Daca erau mai inalti decat mine doar cu cativa centimetri, cum e sotul meu, neaparat trebuia sa fie mai plinut. Langa un barbat de inaltimea mea si slabut ma simteam eu complexata si foarte mare!

Raluca: Mi-am dorit un barbat mai inalt ca mine, dar pana la urma, cred ca inaltimea e aspectul cel mai putin important intr-o relatie.

Patricia: Dupa ceva timp si “analize” la rece, plus cautari dupa barbati inalti (idei preconcepute primite “mostenire de familie”), am ajuns la concluzia ca mai toti barbatii prefera femeile mignone, indeosebi cei inalti… Si culmea, celor scunzi le sunt pe plac femeile inalte…

Betty: Eu am 1,76 cm. Pana mi-am cunoscut sotul, toti fostii prieteni au fost inalti, eram si eu mandra ca purtam tocuri. Acum, el e cat mine, dar tot par eu mai inalta decat el, pentru ca am ramas cu cateva kilograme in plus dupa 2 sarcini, iar el e mai slab. Sincer, nu l-as da pentru toti barbatii inalti din lume.

Angela: Eu sunt inalta (1,78 cm) si toata viata am fost frustrata de asta, nu am simtit-o ca pe un avantaj. Pana la urma mi-a venit mintea la cap si m-am casatorit cu un barbat mai scund (putin) decat mine, dar asta dupa ani buni de muncit cu mine insami.

Andreea: Cateodata imi doream sa fi fost mai maruntica (de exemplu dupa casatorie, sa ma fi putut trece sotu’ pragu’ – sotul meu este putin mai inalt decat mine, dar ceva mai subtire)), altadata ma bucuram ca sunt inalta (se impart mai usor kilogramele in plus ).

Doamnelor, poftiti pe tocuri!

Sincer va spun, pana sa scriu acest articol, am asociat tocurile cu feminitatea. Femeile iubesc tocurile. Dar, daca a fi  inalt inseamna a fi dominant, concluzia acestui silogism ar fi urmatoarea: femeile prefera tocurile pentru a domina. Nu stiu cat adevar e in asta, dar eu una, ca  purtatoare de tocuri, pot spune ca mi se schimba automat…postura cand sunt pe tocuri. Si aceasta, cu siguranta, imi aduce un plus de incredere in mine insami.

Adriana: Pentru ca ma consideram scunda , am avut intotdeauna complexul pantofilor cu toc. Poate fetele stiu. La iesirea la cate o sindrofie nu ajungea sa fiu eleganta. Pantoful nu era suficient sa-mi puna in evidenta piciorul,  trebuia sa fie si tocul de cel putin 11 cm . Am “crescut” insa si nu mai conteaza decat in cazul in care discut cu cate un “plop ” si ma doare gatul dupa vreo 5 minute . Imi permit insa, acum, sa il rog sa ne asezam sa discutam de la  “egal la egal “.

Amalia: Eu mereu am fost frustrata de faptul ca sunt mica de inaltime, 1.54 cm. Nu stiu daca am fost in vreun fel dezavantajata din aceasta cauza sau totul era doar in mintea mea. Am descoperit in timp ca ceea ce conteaza este atitudinea. Atitudinea persoanei care stie ce face, fiindca are incredere in ea, mi-a mai spulberat din frustrare. Plus tocurile.

Daca barbatii trebuie sa fie inalti, femeile trebuie sa fie mai scunde?

Daca ar fi sa gandim ca barbatii trebuie sa fie mai inalti, raportat la partenera lor, concluzia fireasca ar fi ca femeia ar trebui sa fie mai scunda.

Daca pana nu de mult, femeia, prin traditie, trebuia sa i se supuna barbatului, acum vorbim tot mai mult de egalitate de gen. Asta nu inseamna ca femeile au crescut peste noapte la inaltime. Acum femeile practica meserii care in trecut fie nu existau, fie erau practicate de barbati si in care inaltimea isi are avantajul ei.

De asemenea, inainte de a-si alege partenerii, fetele trebuiau sa faca fata inaltimii fratilor, surorilor- pe care ii primeau in familia de provenienta.

Patricia: Sunt foarte inalta, 179 cm. A fost si cu si fara folos. Cand am fost foarte tanara si slaba am prezentat moda, si-mi placea deoarece puteam sa port tocuri extrem de inalte fara a ma simti uriasa.

Andreea: Eu am 1.76 cm. Ma simteam uriasa intre colegele de scoala, pitica intre fratele si sora mea. Am facut canotaj – unde inaltimea este conditie de intrare: deci mi-a fost de folos. Viata de adult nu (cred ca) mi-a fost influentata de inaltime, nu consider ca am avut avantaje sau dezavantaje.

Ina: Eu sunt cea mai mica dintre cei 5 frati cati  suntem si mereu am fost ironizata din cauza asta, desi ca ani sunt a doua. Am trecut de citeva ori prin complexul de a ma impune peste cei mai inalti ca mine…. Mi-as dori ca copiii mei sa fie inalti (nu exagerat) ca sa aiba avantajul de a vedea mai de sus lucurile (era un avantaj teribil la coada la paine inainte de ’89  ).

Cum se simt femeile cu inaltimea pe care o au?

Am vorbit pana acum de inaltimea barbatilor, din perspectiva femeilor. Cum se simt insa femeile cu inaltimea pe care o au? Simt nevoia sa urce pe tocuri, o iau ca un dat, vad in ea un avantaj sau primeaza altceva cand vine vorba de incredere in sine- sa nu ii spunem chiar dominanta ( ca parca suna prea agresiv)?

Anca: Eu am 1.72 cm, cam de prin clasa a 8-a, cand eram cea mai inalta din clasa. Si era frustrant, cel putin pentru mine, caci nu mi-a placut niciodata sa ies mult in evidenta… Si la fel e si acum cand port tocuri inalte. Am aprox. 1.82 cm. si nu ma simt in apele mele cand mare parte din cei din jur imi ajung pana la umar. Nu simt deloc ca ma impun prin inaltime, ma simt caraghios, asa ca prefer tocuri mai mici.

L. P.: Din cauza ca eu cred ca sunt la mijloc cu inaltimea, ma simt confortabil la primul contact cu persoane de inaltimea mea sau aproape. Cu persoane foarte inalte ma acomodez in cateva minute, nu foarte direct.

Miriana: Nu am avut nici si nici nu am vreun complex, nici ca sunt mica, nici ca sunt bine construita!!! Cand vorbesc cu cineva incerc sa ma uit in ochi acelei persoane.

Ema: Imi plac oamenii inalti. Inspira putere, chiar de sunt femei sunt barbati. Te domina fara sa faca de fapt nimic. Imi place asta. Unii au si atitudine, adica merg intr-un anume fel, te privesc cumva, stau cu corpul intr-un fel asa … demn.

Alexandra: Am 1, 58 cm si intotdeauna mi-am dorit sa fiu macar 10 cm mai inalta. Lucrurile s-au schimbat putin de cand ne-am mutat in alta tara (Islanda) Aici nimanui nu ii pasa de cum arati, cum te imbraci, cat de inalt sau scund esti.

Ligia: Se zice ca esentele bune se tin in sticlute mici. Deci, cei cu inaltimea mai mica ascund in inima lor esente frumoase si deosebite. Nu  conteaza inaltimea. Conteaza daca vrei sa fii bun si sa transmiti mai departe doar ce e frumos si cu adevarat demn de transmis.

In loc de concluzie

In concluzie, femeile prefera barbatii egali lor sau mai inalti decat ele, compenseaza inaltimea cu tocurile, postura sau atitudinea. Si cu umor. Mult umor :).

Doamnelor, va multumesc pentru mesajele trimise! Va imbratisez…de la inaltime, ca sa va pot cuprinde mai bine :))).

Iar de mai vreti sa adaugati ceva, puteti scrie la comentarii.

Cu mare drag, Laura

Din ce ti-ai croit viata?

Am revenit cu o noua intrebare…neasteptata. Raspunsul tau care e? Din ce “materiale” ti-ai facut “cocon”? Ce te acopera si ce te descopera…Da, ne jucam cu metafore, intrebari neastepate care aduc raspunsuri neasteptate :)…iesim un pic din cutie.

O zi invaluita in lumina de miere si veselia bumbacului inflorat iti doresc!

De la parinte bun la lupta pentru putere

Copilul: Vreau in tabara. Tatal: De acord. Mama: Nu, nu prea stam bine cu banii luna aceasta ( in spate stand frica de a-si lasa copilul singur). Copilul: Dar si X mai merge. Tatal: Lasa-l. Trebuie sa il facem barbat, sa invete sa se descurce si singur. Mama, mimand un fals acord: Cum vreti voi…

Se intampla, nu arareori, ca mamele sa se planga de tati ca vad altcumva parintitul. Cum si tatii se pot plange de mame, cum si parintii se plang de bunici ca o simpla vizita le da peste cap “regulile casei”, cum si copiii se plang de…

Diferiti, dar impreuna

In primul rand, as vrea sa subliniez faptul ca suntem diferiti, unici. E un truism, nu mai avem ce demonstra, dar parca nu ne vine intotdeauna sa aceptam asta.

1. Niciun parinte nu se naste cu un manual( sau cu acelasi manual) si, daca a urmat o metoda (sau un model) de parintit, aceea este din start diferita de a partenerului.  Mama provine dintr-o familie in care a avut un anume tip de model, iar tatal, dintr-o alta…”background-ul” personal e atat de diferit si marcat de atat de multe variabile, incat e imposibil sa fim la fel. Asadar, fiecare va pune in relatia cu copilul altceva: propria viziune despre “cum e sa fii un parinte bun”, dorinte, asteptari, nevoi personale.

2.Fiecare isi are propriul rol, luat mai mult sau mai putin inconstient, si in care sta pentru o perioada mai lunga sau mai scurta. De exemplu,  mama este cea care aplica “legea” sau, invers, tatal este cel care se vrea in permanenta un perpetuu “Mos Craciun”. Sau, mama este cea care controleaza temele, asadar are o privire de ansamblu asupra a ceea ce se intampla la scoala, iar tatal este cel care il insoteste la petreceri, il vede cum interactioneaza cu copiii in alt context.

3.E o realitate ca nasterea copilului nu inseamna si intrarea automata a noastra in rolurile de parinti. Nu devenim, peste noapte, parinti, decat in certificatul de nastere al copilului. In rest, fiecare in ritmul propriu, invata, afla cum e sa fii mama sau tata. E vorba de un proces de invatare.

4.O femeie se va raporta intotdeauna altfel la un copil si la educatie decat un barbat. Da, femeile sunt de pe Venus si barbatii, de pe Marte.

De la diferente la lupta pentru putere

Nu vreau sa iau in discutie acum avantajele si dezavantajele stilurilor de parintit in sine- eu una personal am grija la generalizari de genul acesta si nu le iau ca un “diagnostic”, ci mai degraba, ca o invitatie la o discutie pe caz particular.

Asupra a ceea ce vreau sa ma opresc- si e o realitate- e ca aceste diferente dintre noi pot duce la lupte pentru putere. Cateodata, in spatele acestor lupte, stau problemele de cuplu, problemele dintre sot si sotie, dar in alte cazuri, pur si simplu, parintii vad in mod diferit modul in care “trebuie” crescut un copil si tin la respectarea acestui model, fara a-l pune in paranteza…ce crede celalalt partener, este bine sau nu pentru copil. Are o “reteta” si merge cu ea “pana in panzele albe”.

De ce  cateodata, diferentele sunt bune, iar alteori, creeaza probleme?

In mare spus, diferentele creeaza probleme atunci cand se transforma intr-o lupta pentru putere: cine are dreptate, cine stie mai bine, cine face mai bine, cine e mai bun, pe cine iubeste copilul mai mult samd.

Este vorba de gestionarea unui conflict. Iar cand spun conflict nu trebuie sa ne gandim la unul de o mare anvergura. Un conflict poate sa fie si “mergem la bunici sau nu mergem”- in conditiile in care unul dintre cei doi nu vrea. Conflictul e atunci cand unul vrea ceva, iar celalalt, altceva…

Ce stil de parintit e mai bun?

In carti, reviste sau alte articole vom gasi diferite criterii care ne pot spune, in mare, cum ne situam in relatia cu copilul. Am putea generaliza si sa spunem: Maria este mai indulgenta, Marius mai autoritar, Ana este mai protectoare iar Cosmin, mai indiferent…

Precum am mai spus, in articolul de fata cel putin, nu ma voi opri asupra acestor feluri de a fi in relatie , ci asupra consecintelor pe care stilurile diferite le au in dinamica familiei: de fapt, intre cei trei “actori”, mesajele sunt bruiate, comunicarea, sincopata. Si despre aceste neajunsuri as vrea sa povestesc.

Cand stilurile parentale duc la lupta pentru putere…

1.Copilul nu mai are zone de siguranta. Nu mai stie ce e alb si ce e negru, daca primeste mesaje diferite. Tatal, democratic: lasa ca nu pateste nimic daca alearga si transpira. Mama, protectoare, “ti-am spus sa nu mai alergi, uite cat esti de transpirat, iar ai sa te racesti!”.

2.Intre parteneri apar divergente. Chiar daca mesajele sunt transmise catre copil, partenerul poate sa resimta mesajul ca pe ceva ce ii submineaza competenta de “parinte bun”. In spate,rezoneaza in el: “Mda, parerea mea nu conteaza”. Sau, “Sunt ingrijorata si tu nu vezi asta, nu recunosti nevoia mea mea de a-l proteja”. Relatia dintre mama si tata se transforma in una de lupta pentru putere, care poate reverbera nu numai in relatia dintre ei ca parinti, tata- copil, mama-copil, ci si in relatia dintre ei ca soti. Sotul si sotia- care pana nu erau parinti- nu aveau divergente majore- pot fi provocati  acum de aceasta nevoie de punere in acord.

3. Copilul ajunge “caraus” al mesajelor toxice dintre cei doi adulti, mai ales cand acestia ajung sa comunice PRIN copil. “Du-te si spune-i tatalui tau ca eu am zis ca facem cum vreau eu.”

Cum as gestiona aceste diferente

Stiluri diferite de parintit vor exista si e firesc, noi suntem diferiti. Eu una nu as discuta de schimbarea noastra sau a partenerilor decat in masura in care stilul de parintit e intr-adevar destructiv pentru copil, ci as discuta mai degraba despre cum putem gestiona aceste diferente si mai ales conflictele care apar de la aceste viziuni diferite.

-As incepe de la a accepta ca e o realitate ca celalalt vede lucrurile in mod diferit. E de-a dreptul un truism. Nici nu mai trebuie verificat. De aceea am si inceput articolul asa prin a specifica faptul ca suntem unici in felul nostru de a fi parinti.

-M-as asigura daca e sau nu o lupta pentru putere. Vrem sa dovedim ceva? Peste acest punct nu as sari. Aici e “calcaiul lui Ahile”, zona de vulnerabilitate.

-As incerca sa vad, in cazul unui conflict, cum il gestionez. Aici ( intr-un alt articol) am prezentat cateva abordari ale conflictului si s-ar putea sa te regasesti intr-una dintre situatii. Cooperezi, eviti, esti agresiv, faci compromisuri, accepti sau chiar initiezi conflicte?

-As incerca sa vad cum pot cultiva aceasta diferenta. Bogatia lucrului in echipa nu sta doar in punerea de acord, ci in punctele de vedere diferite. Cand facem brainstorming o facem pentru a primi informatii diferite, nu pentru a fi aprobati. Brainstorming-ul presupune insa stabilirea unui acord, a unei conventii- stim ca suntem diferiti, de aceea si facem aceasta sesiune, dam frau liber solutiilor, iar la final, o alegem pe cea potrivita

-Nu as discuta PRIN copil. Da, copilul poate sa vada- si e de preferat sa i se spuna clar ca sunt puncte de vedere diferite. Copilului poate sa i se spuna : “Eu asa vad  lucrurile, iar tatal tau are alta parere. Am convenit ca in situatia asta sa procedam asa.” In acest fel, copilul vede ca e absolut normal sa ai o parere diferita. “E adevarat ca nu sunt de acord cu ceea ce spune tatal tau despre plecarea in tabara, dar cred ca vom putea ajunge la un consens.

-M-as asigura ca nu m-as plia pe raspunsul/ solutia/ varianta partenerului, doar pentru a ocoli conflictul. Desi nu sunt de acord cu tine, mimez acordul. In acest fel,  partenerul nu iti stie punctul de vedere, iar tu ramai cu frustrarea de a nu fi ascultat, inteles, respectat.

Si cu partenerul ce facem daca nu ne asculta?

Cu el, nu cred ca prea multe… Revin iar si iar la credinta mea ( luati-o cum doriti) ca nu putem FACE ceva CU celalalt. Se schimba doar daca doreste el. Asta nu inseamna insa ca nu pot sa fac ceva.

Pot sa ii comunic la persoana intai cum vad eu lucrurile- de preferat pe un ton neutru, nu la nervi, vorbind despre mine si nu despre celalalt: Imi place cand ai tinut cont si de parerea mea… Mi-a picat tare bine ca nu m-ai mai contrazis de fata cu copilul. Cred ca m-as simti mai bine daca data viitoare am stabili dinainte daca ii mai luam inca o jucarie. M-am simtit foarte frustrata cand ai acceptat sa ramana la colegul lui peste noapte si pe mine nu m-ai intrebat nimic…

Da, e despre a vorbi despre noi, despre emotii. E usor? Nu intotdeauna.

Dar eu zic ca merita sa incercati. Voi ce ziceti?

 

Copilul competent

Interviu cu Raluca Jacono, consilier Familylab

Pe Raluca Jacono am intalnit-o printr-un parinte care merge la cursurile ei. M-a atras titlul workshop-ului pe care il tine periodic si la Timisoara, si anume, “Copilul tau este competent”.
Asa am aflat ca Raluca e consilier de familie in Austria ( pe langa  multe alte formari) si vine in Romania, tara de origine, pentru a promova o noua paradigma in ceea ce priveste relationarea dintre parinti si copii.

Laura Dumbrava: Ce inseamna copil competent, Raluca, din punctul de vedere al Familylab, in a  carei retea lucrezi si tu?

Raluca Jacono: Vreau sa spun din start ca dintotdeauna copiii au fost competenti – doar ca premisele cresterii copiilor de pana acum s-au bazat pe ipoteze false. Datorita cercetarilor recente din neurobilogie si comportamentalism putem  spune insa doua lucruri esentiale in ceea ce priveste competenta copiilor:

in primul rand, copiii se nasc empatici (pana acum se credea ca de la nastere copiii sunt “asociali” si trebuie educati pentru a deveni fiinte sociale) si, in al doilea rand, copiii vor de la natura sa coopereze cu parintii lor, sa ii multumeasca si sa ii faca fericiti pe acestia.

Aceasta perspectiva pune sub semnul intrebarii felul in care definim educatia si cat de sanatos e modul “vechi” de a privi educarea copiilor. E o perspectiva noua nu numai privitoare la felul in care sunt copiii, ci si asupra familiei si a relationarii sanatoase in familie.

L.D.: Daca ar fi sa te referi la proprii tai copii, poti spune ca sunt competenti pentru ca….

R.L.: Copiii mei sunt la fel de competenti ca si toti ceilalti copii: s-au nascut empatici si vor sa coopereze din tot sufletul cu parintii lor. Competenta lor consta totodata in a da un feedback foarte clar prin comportamentul si reactiile lor despre cum se simt in familie si in relatia cu parintii lor . Reactiile copiilor au intotdeauna sens chiar daca adultul nu il intelege sau il catalogheaza a fi lipsit de sens.

Atunci cand copiii inceteaza sa coopereze inseamna ca a intervenit ceva in relatia noastra care ii blocheaza – din punctul asta de vedere copiii mei si ai tai si ai tuturor sunt competenti si semnalizeaza acest blocaj comportandu-se deviant. Intr-un singur lucru nu sunt competenti si au nevoie de adulti: in a prelua responsabilitatatea asupra atmosferei relatiei cu parintii!

Potentialul acesta il au toti copiii si e “zestrea” pe care o aduc cu ei in relatia de familie – din punctul acesta de vedere toti copiii au aceleasi premise in viata. Decisiv e cum relationeaza parintii vizavi de aceasta “zestre”.

L.D.: Ce aduce nou sau diferit Familylab in cresterea copilului?

R.J.: In viziunea noastra, a fi parinte nu poate fi invatat din carti sau cursuri, ci din interactiunea zilnica si dialogul permanent cu propriul copil. Atunci cand parintii devin nesiguri sau exista conflicte, incercam sa ii sustinem in potentialul lor, mai degraba decat de a le puncta greselile – din critica nu putem invata, nici noi, adultii, si nici copiii. Munca noastra e orientata pe acompanierea proceselor de crestere reciproca (adultii si copii deopotriva) si mai putin pe gasirea de solutii sau retete general valabile. Ca o familie sa fie sanatoasa trebuie ca toti membrii ei sa se simta bine – atat copiii, cat si adultii.

L.D.: Cu ce intrebari/ probleme vin parintii la intalnirile pe care le organizezi?

R.J.: Aparent e vorba mereu de aceleasi probleme: refuzul mancarii, mersul la culcare, plecatul la gradinita, rivalitatea dintre frati, agresivitatea, invatarea la toaleta, temele de casa,  banii de buzunar etc.  Iar raspunsurile mele sunt pe cat de diferite de la familie la familie, pe atat de legate de un numitor comun: atunci cand exista asemenea teme de conflict e vorba intotdeauna despre altceva, si anume nu despre tema in sine, ci despre felul in care parintii relationeaza cu copiii privitor la temele respective. Dupa mine nu exista probleme, ci numai fapte in sine.

L.D.: Care sunt cele mai dese stereotipuri/ mituri/ credinte legate de parintit  pe care le intalnesti?

R.J.: Faptul ca atunci cand un copil se comporta asa cum isi doresc adultii (e “cuminte”, isi face temele, e politicos etc.) e vazut a fi meritul parintilor, iar atunci cand face greseli sau are un comportament deranjant e vina copilului si trebuie “reparat”. Jesper Juul, dascalul meu si fondatorul Familylab, imi spunea: parintii sunt modele pentru copiii lor, bune si rele – de la ambele putem invata – nimeni nu poate fi model pozitiv 24 de ore din 24, dar e important sa stim ca suntem responsabili pentru exemplul pe care il dam.

L.D.: Ce feedback ai de la parintii care participa, feedback dat atat in timpul cursului, cat si dupa?

R.J.: Imi place sa aud feedbackurile “bune” – si asta e o ramasita a orgoliului meu copilaresc. Daca vreau sa invat ceva cu adevarat, atunci ii ascult si invit sa imi dea feedback pe parintii care nu par foarte convinsi de ceea ce le spun. Cele mai fericite cazuri sunt desigur parintii care imi scriu ca ceea ce au trait la curs sau intr-o consiliere le-a schimbat viata. Exista pentru mine o satisfactie enorma in a da altora ceea ce am invatat la randul meu!

L.D.: Ai doi copii…privind in urma, dar si in fata, cum esti tu acum ca parinte, ca ai avut ocazia de a lucra in acest sistem si implicit de-a adopta anumite valori promovate de Familylab?

R.J.: Il cunosc pe Jesper Juul si munca sa de dinainte de a deveni mama si m-am aliniat acestor valori profund umane traindu-le si in viata de cuplu. Nu e vorba de o metoda anume sau de o tehnica de comunicare,ci mai degraba, despre o alegere de viata – noi o numim echidemnitate.

Nu cred ca sunt o mama mai buna decat altele numai pentru ca fac munca pe care o fac, stiti cum e cu cizmarul care umbla cu pantofii rupti… Fac greseli, cel putin 20 pe zi si exact asa si trebuie sa fie. Deunazi am intrebat-o pe fetita noastra mai mare, are 6 ani: “ce gasesti tu cel mai groaznic la mama ta?” Si am primit cel mai bun feedback! O alta data, fetita noastra mai mica mi-a spus  ca sunt proasta pentur ca i-am refuzat o pofta. I-am raspuns “sper ca o sa supravietuiesti sa ai o mama proasta in urmatorii 16 ani”. Nu ma gandesc la a fi o mama buna sau perfecta, ci mai degraba la ce pot face atunci cand unul din membrii familiei noastre e nefericit cu mine asa cum sunt.

Am asistat la multe discutii despre “mama buna” / “mama rea” si sincera sa fiu, nu le-am inteles niciodata. Cel mai sigur barometru pentru parentingul personal ne sunt copiii proprii si cum ne percep ei. Daca suntem parinti cu adevarat buni, ii invitam sa ne spuna ce cred despre noi fara sa ne scuzam pentru ceea ce suntem, fara sa ii convingem ca perspectiva lor asupra noastra e gresita.

Ce ma face insa sa fiu relaxata ca mama e siguranta de a lucra in aceasta retea, unde am un acces excelent la informatii si stiu pe cine pot sa sun atunci cand am nevoie la randul meu  de ajutor.

L.D.: Multumesc, Raluca.

 

 

 

Ce zi de toamna esti?

La inceput de septembrie mi se face dor de scoala, de careul in care ne adunam pe clase si, ca niste vrabii, sporovaiam unii peste altii, de  frunzele adunate cuminti, peste care ne aruncam gramada, de zacusca proaspata, aburinda, intinsa pe felii imense de paine…

Pentru tine, ce imagine, miros, sunet aduce toamna?

Cum decurge o sedinta de coaching

Ma intalnesc cu clientii la Atelierele de Life Coaching pe care le sustin periodic, in sistem de module, sau in sedinte individuale.

In articolul de fata as vrea sa ne uitam un pic prin “gaura cheii” si sa va povestesc ce se intampla intr-o sedinta individuala. De obicei, ma intalnesc fata in fata, se poate si pe Skype, regulile fiind aceleasi, doar ca ne vedem prin intermediul monitorului.

In mare, ar fi cativa pasi:

Programarea intalnirii
O data stabilita intalnirea prin telefon sau e-mail, si facuta programarea la sediu, ramane sa ne vedem la ora convenita.
Luam loc in fotolii si…incepem.

Stabilirea cadrului de desfasurare a sedintei
La inceput, daca este la prima intalnire, il informez despre cum se desfasoara o sedinta de coaching: durata– aproximativ o ora, conditiile de plata, despre ce este coaching-ul si despre ce nu este ( am avut clienti care in paralel faceau si psihoterapie, de exemplu; coaching-ul nu acopera aceasta zona, iar clientul trebuie sa stie asta de la bun inceput), care este responsabilitatea lui in acest tip de relatie si implicit in a-si asuma rezolvarea obiectivelor samd.

Conturarea obiectivului
Aici depide daca e la prima intalnire sau a mai fost si la altele. La prima sedinta incepem sa conturam care este nevoia lui, de ce a venit, ceea ce se numeste “conturarea obiectivului”, pe ce urmeaza sa lucram. S-ar putea- si constat ca in majoritatea cazurilor- clientul sa nu fie foarte explicit in ceea ce doreste. Simte ca nu e in regula ceva intr-o anume zona din viata sa, dar nu reuseste sa realizeze unde e problema. Tocmai de aceea, coaching-ul a dezvoltat o serie de tehnici prin care clientul este ajutat sa isi contureze obiectivul care este cel mai important.

Verificarea obiectivului
De ce e important acest pas? Sa ne imaginam ca vrei sa mergi in concediu ( ma folosesc acum de o metafora, cu toate ca si decizia de a “baga” 2000 de euro- sa zicem- intr-un concediu poate fi discutata cu un coach :)) Aceasta este nevoia ta. Nu stii insa unde ar fi “concediul” ideal. Cu ajutorul coach-ului afli care e “destinatia”, iar mai apoi, tot ghidat, poti afla cum ajungi acolo. Daca vii si spui “Vreau la mare!” si incepeti sa lucrati pe “cum sa ajungeti” la Mamaia- adica, deja ajungeti sa discutati despre solutii– cand tu vrei de fapt, la munte, e cronofag si ineficient. De aceea sunt importante definirea si verificarea obiectivului: pentru eficienta in primul rand si focusare pe ceea ce e relevant.

Schimbarea obiectivului
Da, se poate ca in aceeasi sedinta sau la urmatoarea, clientul sa vina cu un alt obiectiv. E in regula, cateodata se dezvaluie ca foitele de ceapa, rand pe rand. Important este sa se ajunga, pana la urma, respectand ritmul clientului, la ceea ce e important pentru el. ( la conturarea obiectivului voi mai reveni deoarece e “piesa de rezistenta” in reusita unei sedinte de coaching, din punctul meu de vedere).
In acest ”tablou” coach-ul il dirijeaza, ghideaza, in a-si contura acest obiectiv. Nu poate sa spuna in locul clientului “Eu asta as face…”. Trebuie insa sa verifice daca intr-adevar ceea ce spune este si ce isi doreste si poate sa faca.

Planul de actiune
Daca obiectivul e conturat deja- s-au stabilit inclusiv posibilii “sabotori”, adica ceea ce ar impiedica trecerea la fapt- se discuta planul de actiune, cum poate sa realizeze ceea ce isi doreste. In cazul coaching-ului, specific lui, este focusarea pe solutii, pe viitor…, pe ce functioneaza deja si ar mai putea functiona. Si aici sunt o serie de intrebari specifice acestei tehnici.

Ce mai iau in calcul este gradul de motivatie al clientului, nivelul schimbarii, adica daca a mai incercat sa faca ceva, este constient de problema sa, a mai avut tentative de a o rezolva. (Acesta insa, e subiectul altui articol).

Acordul clientului
Mai apoi, daca e stabilit planul de actiune- dar asta, subliniez inca o data depinde in ce stadiu e clientul cu problema sa- se bate palma pentru implementarea solutiei si se stabilieste daca clientul mai are nevoie de ghidaj in continuare. Daca da, se stabileste punctual urmatoarea intalnire, iar daca el crede ca se descurca singur, cu atat mai bine, scopul coaching-ului fiind acela de a-l ajuta pe client sa nu mai aiba nevoie de ajutorul tau. Asadar, misiune indeplinita.

Cu ce probleme vin clientii
Ma voi referi acum la sedintele de life coaching, adica la ceea ce face eu ( exista mai multe tipuri de coaching, probabil ati auzit, de exemplu, de executive coaching)
Cu ce probleme/ obiective/ nevoi vine clientul: relatia cu partenerul de cuplu ( relatia e disfunctionala, vrea o imbunatatire, vrea sa se desparta), relatia cu copilul ( e disfunctionala, vrea sa devina un parinte mai bun, sa gestioneze mai bine anumite situatii), cariera ( vrea sa isi schimbe locul de munca si e indecis, nu mai e multumit de locul de munca, nu se mai intelege cu colegii sau superiorii, vrea sa isi dezvolte propria afacere, vrea sa urmeze o anumita forma de scolarizare), relatia cu parintii proprii ( imbunatatirea relatiilor existente, o mai buna intelegere a lor).

Tehnicile de lucru
La ce tehnici apelez: ca formare, am la baza coaching cu NLP, adica, fac o “combinatie”- adaptata fiecarui client in parte- intre tehnicile de coaching si cele din Programarea Neuro- Lingvistica. De asemenea, avand in spate mai multe cursuri si implicit, modele de abordare a unei probleme, ma folosesc de ele atunci cand e cazul ( de exemplu, o tehnica draga mie care vine din metoda ESPERE este “esarfa relationala”).

Intr-o singura sedinta de coaching clientul poate sa treaca prin toti pasii de mai sus. Sau se poate discuta mai mult pe conturarea obiectivului, sau, daca e la o sedinta ulterioara, se discuta planul de actiune…, sau cum sa nu mai ajunga la o recidiva a problemei.

Sunt mai multe detalii de luat in calcul, am vrut doar sa va arat, in mare, cum se poate desfasura o intalnire intre un client si coach. Daca mai aveti intrebari, cu drag va raspund.