Focus pe solutii!

De la coaching la self  coaching

Si daca ai deveni si tu coach…pentru tine, pentru altii…

De obicei, cand esti dezechilibrat gasesti o multime de sfaturi prin prieteni, carti, cursuri, filme etc care iti spun CUM sa faci. Sunt “retete” incercate de altii care insa nu functioneaza si la tine. De ce? Pentru ca tu esti UNIC, contextul tau personal e unic si mai mult, esti in continua schimbare. Si atunci? Cum pot sa ma adun, pe ce anume sa ma bazez cand imi doresc reusita, cum stiu ca iau decizia potrivita si mai ales cum ajung la decizie?

Prin COACHING.

SOLUTIILE sunt in noi, asteapta insa INTREBARILE potrivite ca sa iasa la iveala. Care sunt acestea? Participi la curs si afli.

 Sumarul primului modul:

Cum functioneaza coaching-ul
Beneficiile coaching-ului
Ce parte din viata ta e dezechilibrata, unde e nevoie de o imbunatatire
Metode de cuantificare a succesului, respectiv a esecului
Cum comunicam: ascultarea activa, exercitii de mirroring, exercitii de pacing
Credintele limitative si metode de depasire a lor
Pe ce “resurse” te bazezi si cum poti sa le accesezi.
Focus pe solutii, intrebarile unui coach. Modelul OSKAR
“Integrarea partilor”, proces NLP
Exercitii de relaxare, jocuri de rol

Sumarul modulului doi:

Cum comunicam: stabilirea raportului, pacing, backtracking, leading,  ruperea raportului cf. NLP
Resurse-tehnici de  identificare a resurselor si folosirea lor in coaching si NLP
Coaching – alte elemente din ascultarea activa, partea a 2-a
Pozitii perceptuale sau cum sa intri “in pielea” celuilalt, proces NLP
Intrebari pentru stabilirea obiectivului, intrebari de construire a solutiilor
Coaching-stadiile schimbarii- “modelul Prochaska”- si cum actionam in consecinta
Exercitii de relaxare, jocuri de rol si alte… idei…nastrusnice :)

Din sumarul modulelor urmatoare:

“Viitorul dorit” sau “dorinta inimii”, modelul GROW
Perfectionarea tehnicilor de chestionare- intrebarile “bune”
“Limbajul curat” sau cum ” traducem” inconstientul
Implementarea si sustinerea schimbarii
Integrarea tehnicilor NLP in coaching

Atentionare: coachingul nu este consiliere psihologica. Nu inlocuieste terapiile specifice unor stari precum depresie, anxietate, tulburare bipolara sa.

Coaching-ul se adreseaza zonei de excelenta, de performanta, acelui VREM SA NE FIE MAI BINE.

 Facilitator: Laura Dumbrava, life coach, NLP Practitioner, trainer Social skills, jurnalist

Cand: un nou grup din 15 septembrie 2012
Ora: 16.00-20.00
Durata unui modul: 4 ore
Unde: Timisoara, Str. Remus, Nr. 9
Durata cursului: 5 module
Frecventa: o data pe luna
Cost: 50 ron/ modul
Tehnici de lucru: coaching, programare neuro- lingvistica ( NLP),
Informatii si inscrieri:  ldumbrava@yahoo.com, 0726251261

 

Cand copilul isi suge degetul

De vorba cu Raluca Jacono, consilier Familylab

L-am vazut inca din burtica, la ecograf, cum isi suge degetul si am tresarit de bucurie…
Dupa ce se naste, il mai surprindem cu degetul in gura la ora mesei sau inainte de somn, cand e mai obosit, cand e frustrat sau, cand, pur si simplu, se plictiseste. Lunile, anii trec, si vedem insa ca nu renunta la acest obicei care, ne spun unii, ne spun altii, pot sa ii deformeze dintii, “e rusine ca e copil mare acum”, e sursa de microbi s.a.m.d.
Inainte de a afla cum putem sa il ajutam sa scape de acest obicei, sa vedem cat e de “normal” pentru un copil sa isi suga degetul. Raluca Jacono, consilier Familylab, ne spune:

Copiii sunt inca de la nastere  responsabili pentru simturile lor: ce se simte bine si ce nu (feel), ce are gust bun si ce nu, ce miroase bine si ce nu etc. A putea apela la mecanismul de autoconfort prin suptul degetului, de pilda, este pentru un sugar de multe ori un pas valoros spre mai multa responsabilitate. Desigur ca suptul excesiv al degetului, mai ales la copiii mai mari, poate fi expresia unui disconfort – de cele mai multe ori acest comportament, cand devine destructiv, se naste dintr-o interactiune nereusita cu persoanele apropiate si dintr-o lupta de putere. “It sucks”- as traduce eu acest gest atunci cand este expresia disconfortului. Fiecare familie in dinamica sa si fiecare copil este unic, de aceea, reteta pausala ca suptul degetului ar fi benefic sau contraindicat- gasesc eu a fi de evitat.

Cand e pregatit copilul sa renunte la acest obicei si in ce masura putem noi sa il obligam sa o faca (mai ales ca folclorul parintilor si bunicilor abunda de strategii de genul- solutii dezgustatoare aplicate pe deget, amenintari cu “iti taie X degetul daca…”, “iti cade unghia”,” ramai cu degetul deformat”, iar lista continua…)? Si cum ar fi daca nu am obliga, ci am “insoti”, dirija copilul inspre a lua singur aceasta decizie care sa vina astfel din forul lui interior?

Raluca Jacono ne invita la un astfel de dialog pe care il putem purta cu copilul:
Uneori deciziile pentru ceea ce nu e cel mai sanatos fizic sau in pofida recomandarii specialistilor, sunt deciziile care evita un conflict destructiv sau o relatie stricata. Eu as sugera sa ii vorbim copilului fara sa incercam sa il convingem, ci doar sa ii spunem ce gandim noi: “Uite, tu sugi degetul si gasesc ca esti dulce cand faci asta. Pe de alta parte, stiu ca trebuie sa te opresti. Cand ai de gand sa o faci?”.

Asta nu inseamna ca se va opri imediat, e inceputul unui dialog care ar putea dura luni de zile, dar care sigur NU se va transforma intr-o lupta de putere! Cu acest statement copilul va sti “Asta vrea mama mea si e ok ca sunt asa cum sunt”.

La o varsta atat de mica, chiar la 2-3 ani, cand nici bine nu leaga cuvintele in propozitie, am putea sa ne punem firesc intrebarea cum gestioneaza un copil un astfel de dialog sau, mai bine zis, daca poate sa ia singur DECIZIA de-a renunta la ceva ce ii place- ca sa nu vorbim neaparat de dependenta.

Tot Raluca Jacono ne lamureste: Ideea mea nu e de a da decizia pe mana copilului, ci de a invita la un dialog in care parintele e turn de veghe si da calea, iar copilul poate decide CAND e pregatit sa faca ceea ce i se cere.
Desigur ca ii sugerez copilului sa se opreasca, insa nu sunt in stare sa decid punctul cand o va face.Ce putem insa face ca adulti este sa ii cream “spatiu”, “rama”, conditiile in care acest proces de schimbare sa se desfasoare.

De la macro la micro e motto-ul meu: asta inseamna ca pas cu pas, trecem de la schimbarea majora la detaliile schimbarii. “Pot sa te ajut pentru ca vad ca nu-ti reuseste singur decizia”.

De exemplu, din septembrie, fetita mea mai mare va merge la scoala si cea mica la gradinita. Asadar, se vor schimba multe in dinamica familiei noastre. Ma gandesc mai degraba, la cum vom fi unii cu ceilalti decat la acomodarea propriu-zisa la scoala, care se pare ca e ca si facuta (a avut in ultimele luni ocazia sa mearga cateva zile deja la scoala si le-a cunoscut pe invatatoare etc.).

Asta inseamna ca, dupa ce s-a incheiat procesul de “goodbye” de la gradinita, i-am spus intr-o seara: “In septembrie vei merge la scoala si va trebui sa ne trezim devreme (stiind-o ca doarme cu drag pana la ora 10 !) si in fiecare zi vom lua micul dejun devreme impreuna” (iar o schimbare pentru familia noastra, nu era asa pana acum). Acesta e nivelul MACRO, adica rama in care se vor intampla viitoarele conflicte pe care le astept ca normale. Astfel i-am creat un spatiu in care copilul stie ce se asteapta de la el, acum e cazul sa astept si sa vedem IMPREUNA la nivelul MICRO (adica la temele individuale) CUM le vom solutiona.
De pilda, ce e in mintea mea e ca fetita mare, super adormita in prima faza, nu va fi foarte fericita sa se imbrace singura si sa iesim din casa si sunt pregatita ca acesta sa fie unul dintre procese (inlocuiesc cuvantul conflict cu proces).
Sau, cea mica sa aiba poate probleme de acomodare la gradinita (desi o cunoaste bine deja si vrea sa mearga) etc.
E dispozitia mea acum sa ma tin DESCHISA la orice va veni la modul potential (nu calculez acum FIX ce ANUME conflicte, ci vreau sa ma pregatesc pe mine sa fiu deschisa la ORICE ar veni). Acesta e pentru mine dialogul, pas cu pas.
In cazul nostru e asta, dar se poate inlocui absolut cu orice proces de invatare sau de “dezvatare” (care tot invatare e de fapt) ca sa revenim la tema suptul degetului.

Cum putem insa, concret sa ne dam seama ca un copil mic intelege ce ii cerem si implicit ca ne va raspunde prin a renunta, la un moment dat, la acest obicei?

Daca avem aceasta temere ca un copil mic nu intelege ce ii cerem, il putem ajuta sa isi constientizeze si sa verifice daca realmente mai are nevoie de deget in gura sau a ramas un reflex. Si il putem invita la dialog astfel:
“Dragul meu, vreau sa stiu ceva de la tine: cand ai in plan sa te opresti din suptul degetului “. Si asta la modul cat mai serios, neutru si relaxat fara subton manipulativ sau critic sau asteptari sa iti raspunda cu “Da, mami”. Nu va raspunde nimic, dar in cateva luni de zile poate vei putea vedea o schimbare (poate ca are nevoie de un impuls echidemn de acest gen din afara ca sa se poata decide daca mai suge sau nu). Raspunsul copiilor vine adesea din comportamentul lor si nu din ceea ce spun ei.

Putem purta un dialog si cu un copil mic, iar un feedback vine si de la un sugar. De pilda, putem sa ii observam tonusul muscular, privirea si tonul vocii cand plange si vei sti multe despre copil si raspunsul lui la ceea ce spui si faci. Dialogul e mai mult decat cuvinte, intrebari si raspuns. Dialogul e a vorbi cu tot corpul tau.

In raport cu metodele clasice de dezvatare care presupun a actiona din afara si implicit de a forta schimbarea, dialogul invita la colaborare si nu la opozitie.

Atunci cand exista presiune si critica, reactia e de opozitie. Atunci cand exista decizie interioara de schimbare – schimbarea se petrece si e nevoie de putin sprijin din exterior.
Asa vad EU procesele terapeutice si cele care se desfasoara astfel sunt singurele de succes pe termen lung, iar dintre toate terapiile de dependenta succesul e doar atunci cand decizia de a renunta vine din interior”.
Da, schimbarea de la suptul degetului poate fi de durata, dar cand vrei, vei putea sa o sustii sa DECIDA SINGUR. Orice altceva e o incalcare a integritatii copilului.

In concluzie, ca sa ma folosesc tot de o “vorba” de-a Ralucai Jacono, invita-ti copilul la dialog, la o ceasca de ciocolata calda sau o prajiturica si spune-i ce te apasa. Nu se va intampla nimic peste noapte, dar e o punte inspre el, o punte care va va ajuta sa treceti si peste alte provocari, conflicte, procese.

Mai multe detalii despre Familylab si munca Ralucai Jacono, aici: http://desprejesperjuul.blogspot.ro/

Tipologii de abordare a conflictului

Tu cum gestionezi un conflict?

Colaborarea, situatia cea mai de dorit, in care toate partile isi aduc un aport, fiind satisfacute doleantele ambelor parti. Este adevaratul acord, care poate fi imbunatatit, ajustat in timp, dar care creeaza premisele unei relatii armonioase. Aceasta este parerea mea, as vrea sa stiu care este si punctul tau de vedere, astfel incat sa ne fie bine amandurora.

Agresivitatea, subiectul isi impune solutia, fara a coopera. Desi la prima vedere pare daunator, sunt anumite situatii de urgenta in care partile nu pot fi consultate si persoana care are autoritate si, de preferat, si competenta poate recurge la acest tip de comportament. Pe termen mai lung sau repetat insa, poate crea frustrari si tensiuni in relatie, celalalt subiect fiind devalorizat, punctul lui de vedere, nevoile, doleantele nu sunt luate in considerare. Faci cum spun eu, nu discut, eu stiu cel mai bine!

Acceptarea, subiectul coopereaza, nu inseamna insa ca si integreaza solutia. Poate fi o acceptare tacita care rezolva pe moment conflictul, nu si pe termen lung. E o fuga de responsabilitate, o pliere pe nevoile si cerintele celuilalt, nu si pe cele proprii. Daca tu crezi ca asa e mai bine…

Compromisul, e tot o forma de acceptare, in care un subiect accepta solutia celuilalt, impunandu-i nu neaparat o alternativa, ci mai mult cautand sa isi satisfaca nevoia de a fi si el la randu-i ascultat, de a se impune. E totodata si o forma de amanare a rezolvarii conflictului. Sunt de acord cu tine doar daca si tu faci cum spun eu…si mai vedem pe urma.

Pasivitatea, subiectul este pasiv, nu se implica in rezolvare. Nu e neaparat neutru, e mai mult o forma de necooperare. Desi este direct implicat, nu isi asuma responsabilitatea de a fi parte din conflict si, implicit, de a colabora la implementarea unei solutii potrivite ambelor parti. Nu stiu, nu ma intereseaza, nu e problema mea…

Evitarea, subiectul recunoaste ca are un conflict si face tot posibilul sa evite “factorii declansatori”, din teama ca nu poate gestiona situatia. Mai bine stau deoparte, nu vreau sa patesc iar ceva…

Asadar, tu cum gestionezi un conflict?
Ai un “pattern”, model pe care ti l-ai insusit, sau, in functie de context, persoane, dispozitie, timp, stari emotionale, “ancore” mai vechi, te pliezi in cautarea celei mai potrivite solutii, pentru tine si pentru celalalt?
(Din tematica Managementul conflictului, Ateliere de Life Coaching)

Despre a nu intelege

Cum ar fi sa ii spui Celuilalt ca pur si simplu nu intelegi ce vrea sa iti comunice…

“Cred ca atunci cand arunci cu jucariile incerci sa imi comunici ceva. Nu inteleg ce vrei sa imi spui…”. Este “formula” care ma ajuta sa imi “insotesc” copilul de 2 ani, cand, dintr-o data arunca, in stanga in dreapta, cu ce ii cade in mana.

Prefer sa spun depre neintelegerea mea, decat sa speculez si sa acuz un copil care nu stie sa se puna in cuvinte. Si functioneaza, ca dovada, in urmatoarul minut trece la cu totul altceva.

 

Visam ca pot sa merg

L-am intalnit acum cativa ani, cand realizam un reportaj la un centru medical pentru copii si tineri.
Fost pacient al centrului, revenea din cand in cand, ca o dovada ca, in ciuda bolii pe care o avea, viata mergea inainte. La propriu si la figurat, pentru el si cei asemenea lui.

Asa i-am aflat povestea, crampeie din copilaria privata de tot ceea ce intelegem noi prin copilarie ( joaca, alergat, catarat prin copaci), marcata de moartea unui frate suferind de aceeasi boala…ca, mai apoi, tanar fiind, sa stea sapte ani la pat…

In fata mea era insa un barbat care, desi isi tara usor piciorul, avea un mers sigur, vibrand incredere si calm…mult calm.

Nu cu mult timp in urma, primise cu ajutorul unor oameni- cu o daruire de neprins in cuvinte-  medicamentul minune care il ajuta in boala sa. In doar cateva saptamani de la administrare,…UMBLA.

L-am intrebat cum asta? Cum, dintr-o data s-a putut ridica, umbla…cum muschii, incheieturile i-au dat ascultare dupa atatia ani de stat la pat?

VISAM, IMI IMAGINAM CA UMBLU, ca pot sa merg…a fost raspunsul lui, care si acum imi rasuna in minte.

El era deja in Calatorie, de aceea stia sa “umble” atat de frumos.