coaching

Atelier linistit-creative coaching

Cum e cand te auzi, cum e cand esti ascultat?

In liniste, constient, fara a fi judecat, pentru ceea ce spui, gandesti, simti?

Cum arata linistea pentru tine si ce se intampla cand in sfarsit, iti faci timp si te asezi, la adapost de zgomotul de afara, de marunte probleme, de nervi si alte “nebuneli”?!

Cum ar fi sa experimentezi aceasta intalnire cu tine, pentru ca  asta se va intampla la acest atelier.

De data aceasta eu nu iti mai dau tema, ci forma. Te voi lasa pe tine sa torni, ca intr-o pahar gol, ceea ce ai tu nevoie sa pui. Pentru tine, pentru ceea ce se intampla cu tine acum.

De ce sa vii la acest atelier?

Pentru a face cunostinta cu coaching-ul ca tehnica de lucru, dar si ca mod de interactiune cu tine si ceilalti.
Pentru a gasi raspunsuri la problemele tale.
Pentru a descoperi si constientiza care este potentialul tau.
Pentru a te deconecta de ce e in jur si a-ti reincarca bateriile.
Pentru a deveni mai creativ.

Vom fi un grup restrans, astfel incat sa avem timp sa ne cunoastem mai bine, dar in acelasi timp, suficient de multi pentru a ne vedea si prin ochii celorlalti sau a invata din experientele lor.

Vom exersa ascultarea activa, vom repeta (sau invata pentru cei noi) tehnici de coaching care ne pot ajuta in viata de zi cu zi, vom face exercitii de energizare, dar si de relaxare, ne vom “juca” un pic cu emisfera dreapta- prin exercitii de creativitate. Si totul in…liniste, asezat, fara zgomot, agitatie.

Sa ne putem auzi si intelege mai bine. Pe noi insine, unii pe altii.

Imi doresc sa mergi acasa mai relaxat, mai increzator, mai constient de ceea ce poti, deoarece coachingul pleaca intotdeauna de la aceasta premisa ca Tu ai un potential extraordinar.

Unde: Timisoara, sediul Centrul Active learning, Bd-ul Revolutiei din 1989, nr 7, ap. 4 ( la interfon), peste drum de Facultatea de Stomatologie
Cand: 18 mai
Ora: 17-19.30
Numar de participanti: 10 persoane
Investitia: 35 ron
Trainer si coach: Laura Dumbrava
Mai multe despre formarile mele in acest domeniu, aici.

Dat fiind numarul limitat de locuri, te rog sa confirmi doar daca stii sigur ca reusesti sa vii. Pentru mai multe detalii imi poti lasa mesaj aici, la contact, si te voi recontacta eu.

Te astept cu drag, cu zambetul pe buze, sa urzim solutii. In liniste.

Laura

Daca am incepe cu…sfarsitul

Scris de Laura Dumbrava

Faceam deunazi rebus cu copilul. Rebusuri de acelea simple, cateva cuvinte pe orizontala, de ghicit unul pe verticala. Logic, ar fi trebuit, rand pe rand, sa gasim toate cuvintele pe orizontala, ca intr-un final sa ni se dezvaluie …solutia pe verticala. Luam asadar la rand definitiile. Ne cam poticnim, mai sarim peste randuri…revenim… Din cateva litere ne-am dat insa seama care era …rezolvarea. Si asa, ca sa nu lasam rebusul necompletat, plecand de la solutie, am rezolvat si celelalte cuvinte.Tema era facuta.

Doua idei mi-au revenit atunci in minte:

Daca am incepe cu …sfarsitul, cu solutia?

Nu e obligatoriu sa parcurg (rezolv) toti pasii pentru a ajunge la o solutie.

Aparent contravine oricarei logici. Ar trebui sa pleci de la A ca sa ajungi la B. Si daca am incepe cu B?! Cel putin prin a-l vizualiza, a-l crea in minte?!

In coaching i se spune si viitorul dorit, ceea ce iti doresti: sa te intelegi mai bine cu partenerul de viata, afaceri, copilul…, sa iti cumperi o alta masina, sa mai dai jos cateva kilograme, sa mergi in croaziera, sa urmezi un curs de inot, sa nu te mai enervezi asa de repede…samd.

Bun, ne-am conturat ceea ce ne dorim, am ajuns de exemplu, la concluzia ca 6 kilograme mai putin ne-ar insenina diminetile cand am intra mai usor in pantaloni.

Dar cum ajungem concret la solutie? Doar pentru ca ma vad mai slaba nu inseamna ca si sunt mai slaba. E important insa ca acum stim ce vrem, care e motivatia, poate si cum ne vom simti daca am ajuns deja la B. (Si asta pentru ca au mai fost situatii in care am experimentat solutia, am mai dat niste kilograme jos.)

Abia acum ar urma pasii pe care ii avem de facut pentru a ajunge la solutie. Acum putem aranja “rebusul” si pe orizontala. Acum putem incepe sa mergem dinspre A pentru a ajunge la B.

Sa ne luam asadar dupa ce scrie in cartile despre curele de slabire si …sa analizam. Primul pas, de exemplu,e sa nu mai mananc atat de mult. Cum il rezolv? Trebuie sa il rezolv sau pot trece peste el deoarece sunt o persoana activa? Si ce inseamna a manca mult pentru tipul meu de constitutie? Urmatorul pas: sa merg mai des la sala. E obligatoriu in cazul meu sau e suficient ca ma plimb in parc, merg pe jos la serviciu? Sa nu mai mananc ciocolata…Deloc? Samd.(in ceea ce priveste curele de slabire retetele sunt inepuizabile.)

Asadar, la ce pas pot renunta si pe care trebuie obligatoriu sa-l “rezolv” pentru a ajunge la solutie? Unde e cheia? Care sunt indiciile care imi contureaza rezultatul cat mai repede, mai sigur, cu cat mai putin efort?

Ceea ce am vrut sa scot in relief este ca fiecare avem propriul…rebus. Exista linii directoare, sfaturi oferite de prieteni sau experti, dar solutia e la …purtator. Asa, ca puiul de cangur in marsupiu. Trebuie doar sa stii ce ti se potriveste, sa iti faci propria reteta, sa iti stabilesti proprii pasii pe care trebuie si stii ca poti sa ii si urmezi. Asa vei fi mai eficient, poate mai putin frustrat de posibilitatea unui esec si mai dornic de-a ajunge la un rezultat, plecand de la realitatea ta, de la ceea ce tu poti, stii si nu de la ceea ce cred altii ca ar trebui, ti-ar fi bine etc.

Imagineaza-ti asadar viata ta ca… un rebus. Pe orizontala pune toti pasii pe care crezi ca ar trebui sa-i faci pentru a ajunge la o solutie, ceea ce te impiedica sa mergi mai departe, atuu-rile tale, oamenii pe care te bazezi, evenimentele pe care poti sau nu sa le influentezi etc. Iar pe verticala, trecand prin toate acesti pasi, solutia. Iti vei creea astfel un fel de harta, vei stii, observa unde sunt punctele tale forte, unde poate mai trebuie sa lucrezi si poate unde n-ar mai trebui deloc sa-ti bati capul.

Solutia e acolo, in harta desenata.

Asadar, ce “rebus” rezolvi astazi?

O zi frumoasa iti doresc,
Laura Dumbrava

 

 

Ce e important pentru tine acum?

La asa intrebare, asa raspuns

Se spune ca raspunsurile sunt in noi, asteapta cumva intrebarile potrivite ca sa iasa la iveala. Intreaba si asculta. Te intreaba si te asculta,…daca esti tu cu tine insuti.

Asadar, pana ajungi la raspunsurile potrivite trebuie sa stii sa pui/ sa auzi intrebarea potrivita. Asta se intampla intr-o sedinta de coaching. Asta face coach-ul, dar poti face si tu.

Una dintre intrebarile de la care se poate porni ar fi: ce e important pentru tine acum?

Cat de important pentru tine este sa…?

Cum iti vei da seama ca asta e important pentru tine?

Ce ai pus astazi pe agenda ta si ce e cu adevarat important din ea?

Cat de des te invinovatesti ca nu faci lucruri care, de fapt, nu au nicio importanta pentru tine?

 Ce s-a intamplat azi cu adevarat important pentru tine?

 De ce e important sa faci ceva anume si nu altceva?

Mi-am dat seama de puterea unei astfel de intrebari inainte sa fac cursul de coaching, inainte sa stiu ca exista o intreaga teorie si…practica despre a pune intrebari, a asculta, a discerne. Iar intrebarea a venit dinspre un copil. Am avut insa disponibilitatea sa aud si sa inteleg intrebarea, sa invat ceva din asta si implicit sa imi dau singura raspunsul…potrivit.

Mama, ce e mai important, oala sau copilul?!

M-a intrebat la un moment dat baiatul meu de 8 ani,…cand de zor spalam vase in bucatarie si eram cu gandul la atatea alte treburi …gospodaresti. Iar copilul meu tinea neaparat sa-mi arate ceva si eu il amanam pentru a nu stiu cata oara.

Si, brusc, am avut o revelatie.

Cine/ce mai putea sa astepte, cine avea nevoie de privirea, aprecierea mea, pentru cine timpul nu statea in loc, cine avea cu adevarat nevoie de mine : copilul sau…oala?

De atunci, cand trebuie sa fac o alegere, cand ma simt presata din mai multe parti, imi pun aceasta intrebare aparent atat de banala :

Ce e mai important pentru mine acum?

Si dintr-o data, lucrurile se lumineaza, raspunsul vine simplu, nefortat si ce e esential, actionez in consecinta , in congruenta cu mine. Stiu ca alegerea pe care am facut-o e cea mai buna, nu mai privesc inapoi gandindu-ma “dar daca era mai bine sa…”. Intrebarea potrivita imi da siguranta unui raspuns potrivit.

Asadar, pentru tine ce e mai important acum?

La capatul acestor randuri sigur ai un raspuns. Cel potrivit. Tie.

Cu drag,
Laura

 

Coach-ul, asiguratorul si accidentele emotionale

Ne asiguram masina, casa, televizorul,  piciorul rupt la fotbal, studiile copilului, viata. Asiguram un ipotetic viitor. Si, cel mai adesea, ne raportam la o pierdere. Economisim, punem bani la ciorapi dupa calcule si grafice precise, risc inalt, risc scazut, e treaba brokerului de asigurari sa ne spuna detaliile, iar noi sa alegem: dupa nevoi, dorinte si buget.  Mai ne obliga statutul, mai ne gandim noi ca ar fi bine sa fie acolo niste bani,…ca nu se stie.

Da, nu se stie, pentru ca, in afara  de obstescul sfarsit, totul sta sub semnul incertitudinii.

Ce ati zice insa de asigurari pe…emotii?

De ce nu?! Platim o prima sau mai multe pentru a avea bani in caz de…Si, nu stiu care e probabilitatea sa imi fie sparta casa, sa imi ia furtuna pomul din curte, sa bag masina intr-un sant…

Stiu insa sigur ca ZILNIC, ma intalnesc si ma voi intalni cu mesaje toxice, ca astfel de “accidente” vin si vor veni peste mine. CU CERTITUDINE.

Daca nu va convine, nu mai cumparati de la noi!

Nu inteleg de ce esti nervos!

Maria-ta nu binevoieste sa ne zambeasca azi!

Uita-te cum conduci!

De nimic nu esti in stare!

Iar nu ai facut mancare!

Ti-am spus sa duci gunoiul!

Mmmm, va suna cunoscut? Se intampla zilnic. Zi si noapte ( mai ales noaptea, cand parca toate ies la suprafata). Am zice ca avem competenta de a le rezolva si nu apelam la “brokeri de asigurari” sau alti specialisti, “indreptaci” de stari de nebine. Acestea nu sunt accidente. Credem noi. Nu realizam insa intotdeauna, pe moment, ce daune  ne provoaca,  de ce somatizam ( si nici macar nu stim ca e somatizare) , de ce ajungem,

 in nevoia  de odihna, sa ne rupem piciorul,

  in dorinta de a spune, sa facem o laringita,

  in frustrarea de-a nu fi intelesi, sa nu mai auzim.

 Corpul ( pe el il asiguram) are multe sa ne spuna. Pana la a-si spune insa povestea, in limbajul cunoscut medicinii, pe vreo fisa de observatie sau reteta, se intalneste si trebuie sa faca fata acestor mesaje, ele insele accidente sau premergatoare unor accidente.

Cum ar fi insa sa ne asiguram  impotriva acestor mesaje toxice, sa platim polite anticipat pentru a rezolva rapid, eficient, cu costuri minime, situatii turbulente, conflicte cu mai marii sefi, cu sotul, sotia sau cu soferul necioplit de la semafor?!

Antrenamente pentru…accidente

Hai sa fiu si mai specifica si ma voi referi chiar la clientii mei, pentru ca, daca nu v-ati dat seama pana acum, incercam sa prezint, prin analogie, una dintre menirile coach-ului: acela de a-si “antrena” clientul pentru situatii in care se poate “accidenta”. La propriu si la figurat.

Sa incep insa chiar cu mine:

Self coaching la fata accidentului

Asta vara, intr-un moment de neatentie si in marea graba, am intrat cu masina intr-o alta masina. Clar, caz de…asigurare. Pana insa sa ajungem cu masinile impricinate la asigurator si service, am trecut pe la “brokerul” personal, cu o lista intreaga de solutii de aplicat la fata locului.

1.gestionarea emotiilor ( in ambele masini erau copii, era primul meu accident, socul accidentului s.a.m.d.)

2. autoresponsabilitate ( ma angajez sa imi dau toata silinta sa fac tot ce pot pentru a remedia situatia)

3. asumarea greselii ( a cui a fost vina? A mea! Punct…fara ca “d-voastra nu ati vazut ca vin, era nisip pe strada” etc, etc.)

4. managementul timpului ( da telefoane, du copiii acasa, fugi la broker, anuleaza intalniri, rezolva cu actele, service-ul)

5.managementul conflictului  (din fericire, am dat peste un sofer extrem de intelegator si cooperant)

A, daca nu s-a inteles, asiguratorul de accidente emotionale putem fi chiar noi. De fapt, aceasta ar fi finalitatea coaching-ului: sa nu mai ai nevoie de un altul sa te ajute decat in situatii speciale. Da, noi insine am fi si cei care platim, cei care primim, dar si cei care trebuie sa invatam sa lucram cu aceste “unelte de interventie”. E un pic de treaba :), stiu.

Cam asa as vedea eu rostul coaching-ului. Unul dintre ele.

Bun, sa revin si la client.

In mare, sunt doua categorii: clientii care au o viziune asupra viitorului si doresc sa si-o implineasca, constienti ca au nevoie de un “asigurator” pe drum si, a doua categorie, clientii care vin la coaching in faza acuta, cand s-a intamplat accidentul si vor o rezolvare cu cat mai putine daune…emotionale.

Sa le luam pe rand:

In prima situatie, cei mai multi clienti de la Atelierele de Life Coaching pe care le tin, se antreneaza periodic: au preocuparea de a se dezvolta personal, fie prin coaching, fie prin alte tehnici, cursuri, carti samd. Ideea e ca aici se lucreaza mult pe descoperirea potentialului personal, gestionarea emotiilor in situatii potentiale sau reale de conflict, sau de reusita; pentru ca, si atunci cand avem succes, sau mai ales atunci, sustinerea si cresterea lui apeleaza tot la intelepciunea cu care ne gestionam emotiile, adica la inteligenta emotionala.

Acesti clienti, in cazuri de “accident” sunt asigurati, sunt cu centura pusa, au anumite tehnici de protectie, stiu CUM sa faca, nu le e teama de ce simt, empatizeaza, si, foarte important, recunosc cand au o problema. Ei sau altii.

Cealalta categorie este mai vulnerabila. Dupa un “accident fara centura”, vin la coach pentru a vedea ce au de facut in continuare. Pentru unii inseamna doar reparatie, altii sesizeaza nevoia de antrenament si intra si ei pe pista propriei cresteri.

Asadar, metaforic vorbind, ce ar face un coach:

in primul rand ti-ar sta alaturi, fie in momentele  de criza, fie in momentele de antrenament. Se asigura si te asigura ca esti pe drumul potrivit tie. Mai apoi, prin feedback-ul pe care ti-l da, poate sa iti spuna ce “daune” ai suferit si ce poti face sa te “repari”. ( atentie insa, coach-ul nu intra in zona psihoterapeutilor). Si, cel mai important, discutati despre viitor. Puneti viitorul la cale, pe deplin constienti, de accidentele INEVITABILE oricarei calatorii, dar si de POTENTIALUL care e in tine. Coaching-ul se raporteaza la castig, la ceea ce aduce plus valoare si mai putin la pierdere. Asta nu inseamna insa ca nu o are in vedere (dar aceasta e o alta discutie).

A, si sa nu uit! Cate “prime de asigurare” ( a se citi: sedinte individuale sau ateliere de grup) ar trebui platite? E decizia fiecaruia, cum spuneam si la inceput: dupa dorinte, nevoi si buget. Ce e sigur e ca trebuie doar de cateva ori. Pe o perioada determinata. Iar mai apoi se cheama si se intampla self coaching-ul. It’s magic! 

In concluzie, tineti-va “asiguratorii” aproape. Prietenii stiu de ce si presupun ca si zambesc deja.

E mesajul cadou pe care l-am primit deja de la voi.

Cu drag,  un alt fel de broker de asigurari, Laura

Daca motivatie nu e, nimic nu e

Chiar de la primul curs de formare in coaching, am luat in discutie cu trainerul in ce masura tehnica de coaching are o importanta in a ajuta clientul sa ajunga cat mai usor la rezultate. In dorinta mea de a fi de valoare, credeam ca cel mai important era ca eu insami sa fiu pregatita in a-mi insoti/ “antrena” clientul. Raspunsul- surprinzator atunci- de la sine inteles acum, a fost: aproape jumatate conteaza MOTIVATIA.  Motivatia clientului. Da, si tehnica este importanta, dar fara motivatie, ii pot iesi in cale 101 de “ajutoare”…fara niciun folos insa.

 Faptul ca vine la un coach sau isi exprima nevoia de a-si rezolva o problema nu inseamna ca si o rezolva sau- oricat de ciudat si contradictoriu ar suna- ca vrea sa o rezolve. In Atentie, coach la dieta! am expus deja o experienta personala in care, conform modelului Prochaska si DiClemente, puteti sa verificati in povestea voastra personala cam in ce stadiu al schimbarii va aflati si cat de motivati sunteti sa faceti ceva anume. Adica, altceva. Adica, sa schimbati, sa va schimbati.

Eu, personal, cred ca daca ne-am pune de la bun inceput aceasta intrebare, coborand cu privirea asupra noastra sau asupra celui care ne solicita ajutorul, lucrurile ar fi mai simple, mai eficiente si mai fair play.

Cu cartile pe masa.

Vreti sa va faceti bine? Chiar vreti?

Imaginati-va ca la doctor, poate chiar din usa, sunteti intampinat cu urmatoarea  intrebare: Vreti sa va faceti bine?  Aparent ar fi cea mai stupida intrebare. De aceea am venit aici, sa ma fac bine!

Oare?!

Hai sa luam un exemplu, un “pacient”/ client ( si am sa va rog sa puneti in locul acestuia pe cine vreti, cu ce problema vreti, e doar un exemplu pentru a ma face mai usor inteleasa): X se prezinta la cabinet cu hipertensiune. Cardiologul, conform protocolului, il trece print pot felul de investigatii si ii prescrie pe langa pilulele zilnice un tratament  a la longue: sa renunte la fumat, sa nu mai consume mancaruri grase, sa slabeasca – macar cateva kilograme, sa nu se mai enerveze, sa faca miscare, sa… Din cateva fraze, cu cea mai buna intentie, medicul ii cere sa fie…altcineva. Ca de nu, il paste un accident cerebral, un infarct…

Ce se intampla aici?

Pentru unii, aceasta amenintare- ca nu e de glumit cu o hipertensiune- poate sa fie o criza care sa ii determine sa faca aceste schimbari majore. Sunt foarte motivati. Altii insa, testeaza o perioada “hap-urile”, chiar si schimbarea stilului de viata, pentru a reveni mai apoi de unde au plecat. Mai cauta eventual alt doctor, ca poate primul, sau al doilea, sau al treilea au gresit, si poate o fi vreo reteta magica in care ei nu au mare lucru de facut.

Responsabilitatea de a ne face bine ne apartine.

Mai in gluma, mai in serios, usor ironic poate, dar cu ingrijorare in spate, doua aspecte am prins aici: cel ce e menit sa te ajute- orice nume o fi purtand la un moment dat in experienta noastra de viata- poate sa faca atat cat poate. Nu in locul nostru. Responsabilitatea de a ne face bine ne apartine.

Nu spun sa nu schimbam medicul, daca simtim ca nu e ok, ca vrem si o alta parere. Ba da. Eu una personal sunt pentru a verifica informatia din doua surse, daca exista dubii. Ceea ce vreau sa spun e ca tine de noi. Problema e a noastra. In “ograda” noastra. Noi suntem responsabili pentru ca am ajuns la aceasta hipertensiune ( kilograme in plus, hrana si stil de viata necorespunzator, fumat excesiv etc). Da, exista factori ereditari, predispozitii pe care le avem in noi si pe care nu le putem inlatura…Nu intru insa in detalii medicale “pe bune” pentru ca nu acesta e rostul articolului de fata. Hipertensivul e doar de exemplu.

Se poate ca motivatia sa fie zero?

De obicei, in coaching scalam. Adica? Adica verificam pe o scara- de la 1 la 10 de obicei- unde se situeaza clientul raportat la ceva anume. De exemplu, Pe o scara de la 1 la 10, cat de tare te deranjeaza aceasta problema? Sau, Cat de pregatit esti sa  renunti la fumat? Sau, Cat de motivat esti sa si faci ceva in sensul acesta? s.a.m.d.

Motivatia e zero cand clientul nu realizeaza ca are o problema.

Hai sa revenim la Hipertensivul nostru. Desi realizeaza, stie ca s-ar putea ca fumatul si greutatea in plus “sa dauneze grav sanatatii”, nu face absolut nimic pentru a schimba ceva. Aici motivatia e ca inexistenta. Totusi, chiar si aici trebuie sa verificam. S-ar putea ca atat la nivel declarativ, cat si faptele in sine ( adica non-actiunea) sa arate negru pe alb ca motivatie nu e. De verificat insa, pentru ca s-ar putea ca altadata sa fi vrut sau chiar incercat sa mai schimbe ceva: de exemplu, a incercat sa reduca sarea din alimentatie, sau incearca deja sa reduca numarul de tigari, sau…

Eu  as saluta toti acesti pasi abia vizibili, dar existenti. Vorba aceea “Pic cu pic se face mare” nu e inventata de ieri.

Un “arac” pentru schimbare

De asemenea, mai sunt unii care, la nivel la nivel declarativ, ar putea sa mute muntii. Da, voi face, da, voi drege. Motivatia pare la cote inalte. Dar, cand e de trecut la fapte, se impotmolesc. Si renunta. In aceasta situatie, in care isi doresc schimbarea, chiar actioneaza, acesti oameni au nevoie de sustinere. De un “arac” pe care sa se sustina pana la un punct. ( nu pana la capat, ca asta deja e dependenta- voi reveni insa altadata asupra acestui aspect). De exemplu, sa il “consultam” iar pe hipertensivul nostru, faptul ca doctorul ii spune sa vina periodic la control poate sa fie pentru el un motiv suficient de puternic  care sa il ajute sa implementeze si sa mentina schimbarea.

Motivatia e in noi, asta nu inseamna insa ca nu avem nevoie de sustinere. Si uite asa, de aceea s-a inventat coaching-ul :)))).

Pe final de articol, tin sa ii multumesc Hipertensivului ca s-a lasat consultat public.

Iar de vreti sa  impartasiti si voi din povestea voastra, jos la comentarii, o puteti face, pentru ca, nu intamplator, povestea voastra s-ar putea sa fie de ajutor altor “hipertensivi”. Iar pentru a fi mai specifica,  doua intrebari v-as lansa:

1.Pe voi ce va motiveaza sa treceti la actiune?

2.Cum va dati seama cat de motivati  sunteti sa faceti ceva anume?

Motivatie cat incape va doresc,

Laura

 

 

 

 

 

 

 

Povestea sosetelor vorbitoare

Out of the box, out of the socks

Au fost o data ca niciodata mai multe sosete vorbitoare. Si, intamplator sau nu- asta ele trebuie sa isi raspunda- s-au intalnit intr-o seara la un atelier de poveste. Da, chiar intr-un oras, in care credem ( doar credem) ca oamenii nu mai stiu spune si asculta povesti. Dar…

Ce am vazut, auzit, simtit…

Daca te-ai fi uitat, de afara, pe geam, ai fi vazut un grup vesel de adulti si copii, asezati in jurul unei mese pline ochi cu tot felul de materiale si unelte de lucru: sosete fel de fel, melana pufoasa, ace, papiote vesele, ochisori din plastic, bete din lemn, nasturei colorati, creioane, foi de hartie…

Daca ai fi tras si cu urechea, pe fundalul sonor al unui CD cu muzica de Mozart, ai fi auzit mirari, exclamari, hohote de ras, intrebari si raspunsuri.

Iar de ai fi intrat, pret de 3 ore, si in…sosete, ai fi experimentat muuulte stari, emotii, sentimente: de la placerea intalnirii cu un altul, neincrederea ca va iesi proiectul, energia creativitatii, surpriza intalnirii cu vocile interioare care conditioneaza, mirarea ca, uau, iese treaba, increderea in sine, placerea reusitei.

Doar experimentand invatam…

Bun, mai exact ce am facut?! (Cu voia voastra, nu voi descrie tot “desfasuratorul” atelierului, pentru ca imi doresc sa pastrez “misterul” pentru alte viitoare ateliere).

In primul rand, am plecat de la o provocare: fiecare trebuia sa confectioneze ceva din ce materie prima avea la dispozitie, plecand insa, ( musai) de la o soseta.

Primele replici au fost: oare ce sa fac, nu am mai cusut de ani de zile, cum sa fac?

O noutate atat pentru mine, care am…experimentat pentru prima data aceasta “poveste”, cat si pentru participanti, a fost sa fac o combinatie intre Strategia Disney din Programarea Neuro-Lingvistica (NLP), coaching si…sosete.

Asadar, plecand de la pretextul- unul creativ si provocator- al confectionarii unor “motonache” din sosete, am facilitat o intalnire cu diferite…personaje, sau ipostaze, sau roluri, sau …sosete. Ziceti-le cum vreti.

Un pic de teorie NLP-ista

Intr-o echipa intram in mai multe roluri. Robert Dilts, unul dintre cei mai cunoscuti traineri NLP, plecand de la modelul de lucru al celebrului Walt Disney, a conturat 3 ipostaze: Visatorul, Realizatorul (sau Realistul) si Criticul.

Esti un Visator (in cel mai bun sens al cuvantului), ai idei multe, esti vizionar, creativ? Sau, din anumite motive, ceva te constringe sa nu dai drumul potentialului din tine?…Simti ca poti mai mult, dar ceva iti sopteste ca nu esti creativ.

Aici m-am folosit de sistemul vizual de reprezentare al fiecaruia. Faptul ca pe masa de lucru exista deja materia prima i-a ajutat pe “visatori” sa isi ia rolul in serios, sa vada mai usor obiectivul la care vor/ trebuie sa ajunga,  sa contureze mai usor ce va iesi in final.

Dar Realizatorul tau cum e? Face treaba? Gandeste constructiv, pune tara la cale, organizeaza sau…sta la umbra Visatorului, la stadiu de idei marete, fara a le pune in aplicare sau fara a le finaliza?

In acest caz, sistemul kinestezic a fost cel care i-a ajutat cel mai mult pe “realizatori”.  Au avut materia prima, au luat contact cu ea, au mesterit. Au experimentat, nu numai ca si-au imaginat cum ar putea face, au dus pana la capat o idee.

Si, nu in ultimul rand, Criticul ti-e pe aproape? Este un bun supervisor? E obiectiv sau carcotas din fire?

El este cel care poate sa fie un fel de porte –parole al vocilor noastre interioare. El ne poate spune unde gresim, cum sa reparam, daca trebuie sa imbunatatim ceva, dar, atentie, tot el ne poate sabota, ne poate reaminti de voci din copilarie  (de exemplu, ca nu suntem in stare sa facem ceva, ca nimic nu va iesi din noi, ca nu suntem buni decat sa facem prostioare samd. )

De la o idee la practica, de la sosete la personaje

Fluturoiu, Omidee, Contele Catula, Ciupercuta Merlin, Spyro, Pas-Pas, Luminel, Buhi cea vesela…sunt personaje nou-noute. Nu ati mai auzit de ele. Chiar si mesterii lor s-au mirat sa le descopere si, mai ales, sa le asculte. Si cu siguranta, de acum in colo, se vor uita la “sosete” cu un pic mai multa atentie si consideratie. Nu se stie cand vor sa le spuna ceva, care chiar le-ar fi de folos! 🙂

Recapitulare si feedback

Am umplut sosete cu melana si ganduri.
Le-am pus ochi din nasturi si cuvinte.
Le-am decorat cu panglicute si creativitate.

Socializat? Bifat! Out of the box? Bifat! Creat si recreat? Bifat! “Updatat” la noutati despre sine? Bifat!

Feedback-urile au fost bune ( asa, ca sa ma laud), dar faptul ca unul dintre copii m-a intrebat cu inocenta specifica lor, cand va fi urmatorul atelier, a fost pentru mine cea mai mai buna dovada ca sosetele vorbitoare si-au facut treaba. ( Sunt curioasa doar cum vor folosi copiii masinaria inventata de ei- un aspirator de ordonat lucrurile prin casa- daca functioneaza achizitionez si eu unul de la ei :).

Si uita asa, am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea mea si a sosetelor vorbitoare.

Au consemnat varianta pe scurt,

Laura si Buhi cea vesela

Despre coaching… in pasi de tango

 

Am fost zilele acestea, pentru prima oara, la un curs de tango argentinian. Nu stiam foarte multe, dar am mers cu bucurie, curiozitate, atrasa de muzica, de imaginea unor cupluri frumoase pe care le-am  intalnit la o iesire organizata de BeSocialClub, dar, mai ales, de promisiunea unui…ceva.

Si ce legatura ar avea aceasta intamplare cu un articol despre…coaching? Cititi si poate rezoneaza ceva in voi, indiferent de numele pe care il poarta “imbratisarea” in care va aflati: tango, relatie, dans.

Inainte insa de a detalia, as vrea sa va raportati la barbat si femeie, in acest articol, ca la niste roluri. Daca voi spune, de exemplu, ca barbatul conduce, sa nu o luati ad litteram. As putea folosi, la fel de bine, termenul de “partener”, dar s-ar putea iar sa creez confuzii. Deci, considerati ca aceste roluri de “el” si “ea” sunt interschimbabile. In tango nu, dar in viata de zi cu zi, da.

Cum dansam intr-o relatie? Cum e cand sunt reguli si norme?

Cand intram intr-o relatie venim  cu reguli de acasa- modelul/ anti-modelul parintilor, un model propriu adaptat, imbunatatit, pe ici pe colo, ca urmare a altor relatii in care am stat; cu manual, carti, filme despre cum sa fii intr-o relatie functionala. Incercam sa ne pregatim , cu sau fara carti pe masa, din experienta personala sau a celorlalti.

Cum e la tango? Mi-a placut aici faptul ca am venit ca un “pahar gol”. Nu stiam nimic. Nu ma pregatisem dinainte cu nimic. In aparenta insa. Pentru ca aveam  disponibilitatea de a afla cum “functioneaza” cei doi in aceasta imbratisare…, aveam motivatia de-a intra intr-o relatie functionala, si, nu in ultimul rand, cumintenia de a-l asculta pe un altul- si aici ma refer la trainer- de a-mi spune CUM sa fac, cum e bine pentru mine si pentru celalalt.

Dupa doar o jumatate de ora, in care aflasem ca in tango nu sunt atat de multe reguli, ca e mult mai important sa fii tu insuti/ insati, in armonie si confort cu partenerul, am reusit sa fac, cu bucurie, primii pasi. Era “uau”, atat de usor- doar pentru ca cineva mi-a dat un minimum de reguli, la “pachet” insa cu responsabilitatea si pentru celalalt.

Cu ce resurse stam sau intram intr-o noua relatie?

Punem de la inceputul relatiei cartile cu reguli de functionare pe masa?

Si cum ar fi, ca, dincolo de muzica vrajita a iubirii romantice, care pare sa iti arate calea si fara reguli- sa ne ascultam unul pe altul despre cum vrem sa fim in doi, cum sa facem astfel incat sa nu ne calcam pe picioare, bratele sa nu stea crispate in imbratisare,  pur si simplu sa ne fie bine.

Cum ar fi sa ne trasam zonele de toleranta- “Nu suport sa iti lasi hainele aruncate”, de disponibilitate- “Acum, doar atat pot.”, neputinta- “Nu stiu cum sa fac sa depasesc aceasta stare.”, de vulnerabilitate- “Ma simt nesigur cand vine vorba despre acest subiect”.

Cum ar fi sa ne spunem de la bun inceput asteptarile, dorintele, cererile? Da, celalalt nu e “Zanul” nostru bun sa ne satisfaca aceste dorinte, dar nici sa ne citeasca gandurile nu poate. Macar sa stie incotro ne-am dori sa mearga aceasta relatie…

Cine conduce?

In tango, se pleaca de la “regula”- ca tot am inceput cu reguli- ca barbatul conduce dansul, ca el este raspunzator de starea de bine a femeii, ca el cauta din privire pe unde sa o poarte, avand grija de-a nu o calca pe picioare si lipi de ziduri, iar in acelasi timp, femeia, ca un receptacul, incearca sa sesizeze cea mai usoara micromiscare dinspre el, care o ghideaza, conduce in dans, stanga, dreapta, fata , spate…

As putea vorbi, de fapt, despre responsabilitatea de a fi in doi. Da, el da tonul miscarii, dar daca ea nu e pe “frecventa” lui, prezenta in aceasta relatie, oricat de bun dansator ar fi barbatul, tot la  dizarmonie s-ar ajunge.

Caci nu poti conduce pe cineva care nu isi doreste sa fie condus…

Si aici, cu  siguranta recunoasteti in jurul vostru, luptele pentru putere.

Cum e sa fii condus?

Cand am aflat de aceasta “regula”, ca el conduce, recunosc, m-am simtit in prima faza…usoara, deresponsabilizata. “Lasa sa invete el pasii, eu ma iau dupa el, ne descurcam noi cumva…”.

Da, este extrem de confortabil sa te simti pe maini sigure, sa nu ai povara gestionarii relatiei, sa te lasi pur si simplu…

In acelasi timp, a fi condus presupune sa te arati…vulnerabil, sa te deschizi mai mult inspre celalalt tocmai pentru a-l putea contine mai bine in lumea ta, a-i simti acele micromiscari, premergatoare gandului si cuvantului.

A fi in relatie, condus, nu inseamna insa a fi papusa de mutat de pe un picior pe altul. Inseamna sa fii viu, pentru a putea primi ceea ce celalalt iti daruieste. Acesta este, de fapt, darul tau pentru el, pentru ea.

Cum e sa conduci?

As putea spune ca nu am probleme cu a conduce, cu a-i spune celuilalt ce are de facut, incotro s-o apuce. La acest prim curs, fiind ceva nou pentru mine, m-am simtit insa scoasa din zona de confort si, am realizat ca acolo unde nu simt ca am competenta, nici nu imi doresc sa conduc. Din comoditate, frica de a nu gresi eu, de a nu fi judecata.

Dar cine are competenta de-a conduce o relatie, am putea intreba?

In cazul acestui dans, regula pare destul de clara- barbatul conduce…, dar ce lectie frumoasa a fost pentru mine de a intra- ca exercitiu- si in aceasta ipostaza a celui care trebuie sa isi asume rensponsabilitatea, chiar daca si el era la un prim curs si nu avea nici el competenta necesara, dar isi asumase si aceasta responsabilitatea de a-mi fi MIE bine.

Punandu-ma in “papucii” celui care conduce, am realizat ca nu e atat de usor si am apreciat si voi aprecia, cu siguranta, mai mult darul lui pentru mine.

 Si cum e sa nu mai dansezi cu partenerul tau?

O alta regula la acest curs este schimbul partenerilor. Am descoperit, asteptandu-ma de altfel, ca fiecare  aduce altceva, deoarece, cu fiecare sunt altcumva intr-o relatie: in armonie si bucurie cu sotul meu, desi mai greseam amandoi, stangace si nesigura cu un alt incepator necunoscut, recunoscatoare unde am vazut multa grija fata de mine- chiar de pasii amandurora erau in disonanta, si un pic agasata, cand am fost pusa la punct- cu siguranta, din dorinta de-a merge bine dansul.

Pe unii i-am descoperit extrem de grijulii in a-mi fi mie bine in timpul dansului, pe altii, atat de atenti asupra  lor in a nu gresi, incat greseam si mai mult…, pentru ca un altul sa imi spuna, predandu-mi responsabilitatea si mie, ca dansul nu merge atata timp cat eu ma uit la picioare, in loc sa fiu prezenta in relatie.

Cum e sa iesi din zona de confort?

Cochetez de mult cu dorinta de a urma un astfel de curs. Am gasit multe motive pentru a nu merge, dar cel mai puternic era, de fapt- si nedeclarat- frica de-a nu ma descurca.

Daca nu stiu sa fac fata dansului, daca gresesc, stangacia mea cum e vazuta din afara, kilogramele in plus cum se potrivesc imaginii mele despre cum ar trebui sa fie o dansatoare? Intrebari si intrebari…

A urma un astfel de curs- a se citi relatie- insemna a iesi din zona de confort. Am facut-o de-abia in momentul in care am avut exemplul, pe viu, al altor perechi de dansatori- cand au venit ei inspre mine si am rezonat cu ei, cu muzica si dorinta ascunsa in mine.

In acest stadiu al nevoii mele de schimbare, a iesi din zona de confort echivaleaza cu o provocare si nu cu discomfort. A trebuit sa astept acest timp al schimbarii. Si eu zic ca a meritat.

Obisnuinta vs. nou

La inceputul orei, dupa cateva exercitii, am ajuns in sfarsit, sa dansam tango. Mi se parea atat de usor…Balans, balans, un pas asa, altul asa…Ma simteam in siguranta in bratele sotului, sigura de miscari deoarece stiam pasii ce vor veni conform “schemei”. In momentul in care insa, el a improvizat, in dorinta de a schimba, m-am simtit intrigata, nu eram pregatita, eram stangace, crispata, pandind alte miscari neasteptate.

Si atunci mi-am pus intrebarea, dupa ani lungi de relatie, “eu cum intampin noul”? Cum e pentru mine sa schimb? Primesc cu bucurie, curiozitate, deschidere schimbarea sau o simt ca pe un dezechilibru? Si cum e sa accept ca e fireasca aceasta acomodare la nou, ca nu se intampla peste noapte acest…”tango”?

 In loc de concluzii

Am plecat acasa treji, mai treji in aceasta relatie in care suntem de ani de zile. Si mi-am dat seama, ca fara sa vrem am facut o sedinta de …coaching.

Partenerul/ partenera de dans poate sa iti fie un fel de …coach- te insoteste in a afla mai multe despre tine- pentru ca doar in relatie cu un altul poti sa te definesti-, te invita la o altfel de intalnire in care, intr-un cadru prestabilit, poti gasi frumusetea muzicii din cadrul relatiei, dar si stangacia si nesiguranta pasilor de inceput, a noului sau a vechilor obiceiuri.

Si uite asa,  am ajuns sa scriu si acest articol…cu gandul la alte seri in pasi de tango.

 

 

Atelier: In doi, cu blandete si curaj…

foto: Claudia Tanasescu, www.claudiatanasescu.com

Ador intrebarile. Ca jurnalist si coach sunt “uneltele” cu care ii ajut pe ceilalti sa isi spuna propria experienta de viata, sa isi constientizeze problemele, dar si solutiile. Asadar, in acest spirit, iti lansez o invitatie la un alt Atelier de life coaching, cu  tema CUPLUL.

Exercitiu de imaginatie:

Imagineaza-ti ca stai fata in fata cu el sau ea. Si va tineti de maini…Cu ochii inchisi sau deschisi…Iar acum apleaca-ti atentia asupra acestor intrebari:

Cum e relatia voastra? Va schimbati, v-ati schimbat? Si cum e schimbarea pentru tine, pentru celalalt?

Cum va tineti de maini? Si cand o faceti ce puneti acolo? Ce ganduri, emotii, stari? Ce mesaje trec prin bratele, degetele impreunate?

Cum te provoaca si totodata cum te trezeste aceasta relatie in care esti? Cum e sa vezi si ce nu iti place? Si cum ar fi daca te-ai imprieteni si cu aceste stari care te provoaca?

Ce e IUBIREA pentru tine, pentru cuplul vostru? E un scop, un capat de drum pe care il bifezi sau sunt aceste brate care merg unele spre altele, cautandu-si mereu calea potrivita de a ajunge la celalalt?

Pana unde esti TU in relatie si unde incepe CONTOPIREA in bratele celuilalt? De ce azi va sunt bratele sus, catre cer, iar maine, jos, inspre pamant?

Ce asteptari, convingeri, credinte ai adus cu tine in aceasta relatie? Si ce inseamna asta pentru “imbratisarea” voastra? E flexibila sau rigida aceasta intalnire dintre voi doi?

Poti sa spui NU in aceasta relatie? Iar Da-ul e da? Sigur?

Stii sa asculti? Il auzi si, mai ales, il intelegi pe celalalt?

Cat loc ti-ai facut in relatie si cat “spatiu” i-ai rezervat celuilalt?

Si, mai ales, cum “hranesti”, zi de zi, aceasta intalnire dintre tine si celalalt?

Tehnicile de lucru

Singur/a sau  insotit/a, atelierul este astfel facut incat sa gasesti raspunsul la aceste intrebari. Ce vei face cu aceste raspunsuri e o decizie care iti apartine.

Cu ce tehnici lucram? Vom lucra ( da, e un pic de lucru :)) cu:

– tehnici din coaching- conturarea a ceea ce ne dorim si intrebarile pentru solutii,

-anumite procese din Programarea Neuro-Lingvistica, special alese pentru aceasta tema ( unificarea partilor si pozitii perceptuale)

-o tehnica pe vizual, care vine din metoda ESPERE, numita “esarfa relationala”.

Da, stiu, suna cam tehnic, dupa intrebarile “frumoase” de mai sus, dar exercitiile in sine sunt usor de aplicat, de inteles, si, cel mai important, te ghideaza inspre un raspuns: cel potrivit tie, cuplului vostru.

Asadar, ne vom “juca”  cu biletele, intrebari, esarfe, diverse obiecte-simbol, pe perechi, in grup sau aplecati inspre noi insine si relatia noastra. Totul cat se poate de practic, cu seriozitate, dar si cu ghidusie- asa cum eu insami as vedea o relatie…in doi.

De ce acest atelier?

Da, stiu, ca strategie de marketing as fi putut sa iti insir muuuulte beneficii, te las insa pe tine sa iti dai un raspuns de ce ai veni la un astfel de atelier. Vei veni pentru ceea ce trebuie sa vii, iar raspunsul il ai deja. E si acesta un exercitiu premergator.

Important!

De precizat, nimeni nu va fi obligat “sa dea din casa” mai mult decat crede ca e confortabil pentru el. Ce va pot spune e ca plecati acasa cu anumite tehnici de self-coaching pe care le puteti aplica voi insiva in intimitatea relatiei voastre. Si tot de precizat aici- de aplicat, doar cu acordul partenerului vostru. Tin la aceasta precizare, iar la atelier veti afla si de ce.

Cu blandete si  curaj.

Tot acest “cocktail” este facut astfel incat sa te centrezi pe ce e important pentru tine si relatia in care esti. Cu blandete si  curaj.

Asadar, serioasa, dar si ghidusa, iti lansez aceasta invitatie :).

Cu mare drag,

Laura D.

Atentionare: coachingul nu este consiliere psihologica. Nu inlocuieste terapiile specifice unor stari precum depresie, anxietate, tulburare bipolara sa.

Coaching-ul se adreseaza zonei de excelenta, de performanta, acelui VREM SA NE FIE MAI BINE.

 Facilitator: Laura Dumbrava, life coach, NLP Practitioner, trainer Social skills, jurnalist