copii

Despre etichete, copii si alte borcane

 scris de Laura Dumbrava

Ma duc cu copilul de un an si jumatate in vizita la niste rude. Loc nou, oameni noi, muzica, galagie. Nu ajungem bine, si o Tanti sare inspre fetita cu gesturile, frazele arhicunoscute:

“Hai la mine, ce draguta esti! Ce rochita frumoasa ai! Hai, nu te rusina! Esti timida?!”
Copilul face o grimasa, intepeneste, o priveste in ochi circumspect. Ii spun lui Tanti draguta:
“Lasati-o un pic in pace, vine ea inspre d-voastra, dati-i cateva minute pana se obisnuieste cu oamenii, cu locul, nu va cunoaste.”
Tanti nu ma aude, insista…
Eu repet rugamintea. Un alt adult intelege ce vreau sa spun si incearca sa ii “traduca” lui tanti cea draguta, doar-doar o pricepe.
“Fetita acum s-a trezit, e mai mofturoasa.”
Instant, ma aprind:
“Nu, nu e mofturoasa, nu e rusinoasa, fricoasa, timida, dati-i un pic de timp!”

M-am intrebat mai apoi ce m-a deranjat in toata povestea aceasta.

Ce anume din mine m-a facut sa reactionezpoate chiar mai putin politicos. Si mi-am dat seama ca adultul s-a spalat pe maini, punand o eticheta: copilul e …cumva, nu ne accepta pentru ca EL are o problema, omitand ca, de fapt, omul mare ii invada intimitatea, spatiul…il agresa pana la urma. Si de aici am simtit nevoia sa imi protejez copilul, cu riscul de-a parea si eu o…neadaptata.

Si stau acum sa ma gandesc cum functioneaza si relatiile dintre oamenii mari.
Pasam “pisica”altuia, ii punem etichete doar pentru a ne menaja pe noi insine, din nestiinta, comoditate, inertie

Daca nu intelegem reactiile cuiva sau, mai bine zis, nu intelegem la ce anume am reactionat noi insine, ce e in noi care ne deranjeaza, preferam sa ii lipim etichete de genul: e mai dificil, timid, suparacios, sensibil, mofturos, certaret etc. Nu ca aceste atribute nu ar exista. Exista!

Dar, daca pe un borcan putem pune eticheta cu 100% compot de mere, pe un om nu putem pune acest 100%. Nu e tot timpul asa sau in totalitate asa.

E un mixt minunat de muuuuult mai multe “ingrediente”, care nu ar incapea pe toate etichetele din lume.

In concluzie, dragi tanti si nenea, lasati-i pe cei mici si deopotriva pe cei mari sa vina inspre voi, faceti-le loc, creati-le spatiu la propriu, priviti-i, ascultati-i. In cateva minute va vor invada ei cu zambete, va vor rasplati cu cuvinte stalcite, va vor da din jucariile lor, va vor provoca, fericiti ca sunt bagati in seama, ca si-au mai gasit un nou tovaras de joaca.

Sa lasam etichetele pentru borcane, cutii si alte recipiente.

Lumea noastra interioara e muuuult mai mare decat un…borcan.

O zi frumoasa iti doresc,
Laura Dumbrava

 

Despre tantrum, cu dragoste

Scris de Laura Dumbrava

Cata frustrare, si lacrimi, si jale, si urlete, si disperare in acest omulet ramas fara aer!

In cartile de parintit stau inghesuite si maltratate toate aceste sentimente atat de rascolitoare sub numele savant de “tantrum”. Copilul are tantrum, copilul are nevoie de “time-out”, copilul are…ceva!

Ce nume complicat, ce eticheta grea, sofisticata!

Si cat de fidela ii sunt in a-i oglindi toate starile! Si cum, in dorinta mea de a-l obloji, imi vine si mie sa strig…pentru nevoia mea de liniste si pentru a-mi jeli aceasta neputinta de-a nu-i putea fi de folos propriului meu copil.

Si realizez, acum, in timp ce imi beau cafeaua si e liniste, ca toate acestea ne pregatesc pe amandoi sa fim treji si prezenti in aceasta relatie unul cate unul. Simbioza in care am stat se desface atat de dureros si totusi , e atat de multa nevoie de a-i da drumul sa afle cine e el. Si cine sunt eu cand nu mai sunt mama care hraneste doar dorinte.  Pentru ca, de fapt, jelim impreuna aceasta desfacere din coconul in care, mamica, am daruit neconditionat si el a cerut neconditionat, in care darurile dintre noi se ofereau si primeau firesc si usor. Dau si primesc, primesc si dau.

Iar acum trebuie sa devin si mama…mama care spune “nu”, mama care conditioneaza, mama care ingradeste, mama care refuza.

Mi-e frica, da, mi-e frica, teama, sunt cu urechile ciulite, la panda, sa nu mai trezesc in el toate aceste uragane care vin si in lumea mea.

Mi-e frica pentru mine si pentru el.

Nu stiu de cate ori pe zi se va mai intampla sa vina acest tavalug savant peste noi, nu stiu ce sa fac cu copilul- pentru ca nu caut sa fac ceva cu el- stiu doar ca am aceste doua brate care pot sa il cuprinda cand mi-o va cere. Pauza la iubire nu am.

Cine a trecut prin aceste crize stie cat sunt de rascolitoare, de greu de continut atat de copil, cat si de cei apropiati. Tendinta fireasca, din empatie, ar fi sa il ajutam sa se calmeze…

Si cream un intreg arsenal de linistire. Da, trebuie sa il linistim, sa ne linistim. Am aceasta convingere ca un copil nu poate sa isi asume responsabilitatea de-a se autolinisti, se ambaleaza atat de mult incat nu mai stie cum sa se opreasca.

De aceea nu sunt pentru “time-out”, pentru a-si cauta singur butonul de OFF. Nu stie, nu poate, nu e treaba lui!!!

Nu sunt insa pentru a opri cu orice pret aceste stari. Mi-e greu, recunosc, si mie, in toata dificultatea momentului, sa realizez cand e momentul sa intervin. Retete de genul “stai 5 minute si mai apoi baga-l in seama, fa-te ca esti suparata, ofera-i ceva la schimb, distrage-i atentia” nu cred ca sunt cele mai potrivite- asta nu inseamna ca nu le incerc. Ba da, le incerc, imi dau toata silinta sa fiu de valoare!

Dar, in toata aceasta cautare febrila a leacului pentru tantrum,  am mai descoperit ceva despre mine si el: invat, exersez o data cu el, cum e in lumea lui. Caut sa intru “in ritm” cu copilul meu, in “muzica” lui. Daaa, e dureros pentru ca asa ma intalnesc si experimentez toata starea lui de “ne-bine”. Dar trebuie sa intru in lumea lui pentru a simti cand si cum ii este lui bine.

As putea sa ocolesc aceste situatii. E insa evitarea o solutie? Cu orice pret? As putea sa spun GATA, sa spun inca o data NU…Dar cand ii spun “stop!” ii sunt de folos? Stiu,  suna paradoxal, cum sa nu vrei sa il ajuti sa se calmeze!?

Mi-as pune insa si intrebarea: Pentru cine as vrea sa se calmeze? Pentru el, pentru mine, pentru relatia noastra?

Il ajut spunandu-i NU starilor lui de frustrare si jale? Manutele acestea care in plans se indreapta catre mine ce spun? Il cer pe NU, inca o data?!

Intru in lumea lui, sunt prinsa in furia lui, poate si ridic tonul sau ii soptesc leganat, timid, “gata, gata”…il iau in brate… zvarcolindu-se, ma cere, ii pun mana usor pe spatele micut care mi se cuibareste in toata palma si freamata de atata plans. Inchid ochii si ma las dusa in lumea lui. Si il ascult pe acest copil, copilul meu, care imi sopteste urland:

Primeste-ma asa cum sunt!

Te iubesc, mami, chiar si atunci cand nu stii ce sa faci cu mine!

Te iubesc, mami, pentru ca esti cu mine!

Nu conteaza  ce sunete, si urlete, si tunete sunt acum in relatia noastra, te iubesc, mami, ca poti sa fii mami mea si cand nu sunt vesel, si ascultator, si docil!

Te iubesc, mami, chiar si atunci, cand crezi ca nu poti sa fii de valoare administrandu-mi medicamente pentru tantrum.

Te iubesc, mami, pentru aceste “nepauze” in a-mi arata ca ma iubesti. Oricum sunt!

Iar acum, draga mama, imbratiseaza-ti pruncul si cere-i iertare pentru toate neputintele tale si spune-i simplu si cald TE IUBESC!

Caci tantrum-ul “va sa vie” oricum. E invitatia lui pentru tine. In lumea lui.

Va imbratisez cald, empatic, cu drag

Laura

 

 

 

 

 

Pozitii perceptuale pentru parinti

 

…sau cum sa intri in…papucii celui mic

Vrand sa fac nu stiu ce lucru bun pentru ea, adica pentru mine, am uitat sa ascult ce era bun pentru ea“. Jacques Salome

Realitatea mea nu e si realitatea ta. Eu vad lucrurile in mod diferit fata de tine. Am o alta perspectiva, dau un alt inteles, sens lumii din jur. In Programarea Neuro-Lingvistica se apeleaza la aceste perspective diferite tocmai pentru a facilita intelegerea unei probleme din mai multe unghiuri. Procesul de lucru poarta denumirea depozitii perceptuale“.

Studiu de caz 1.

Pentru a nu stiu cata oara ii spun fetitei de un an sa nu mai umble la priza! Stau pe canapea si …strig: Nu-i voie! Nicio reactie! Ma ridic in cele din urma, o iau pe sus, o mut in alt loc. Povestea se repeta, in patru labe, fuga-fuguta la priza. E ca un magnet, zici ca o hipnotizeaza. Nu mai spun ca in jur e plin de jucarii…diverse, colorate, interesante etc.

Ce e de facut? Ma privesc pe mine insami: de cate ori am spus ca nu e voie?

Cum sunt cand ridic tonul si devin amenintatoare?

Ce a inteles copilul din atitudinea mea?

Cum ma simt eu cand sunt nervoasa, frustrata ca nu sunt ascultata?

Incerc sa intru mai apoi si in… “botoseii” ei…imi spune Lasa-ma sa vad, vreau sa ating, sa explorez. E acolo ceva nou si vreau sa stiu ce e. Nici intr-un caz nu stie ca priza e un potential pericol, ca din aceasta cauza mama se isterizeaza, nu mai e draguta…

Ies din…papucii ei, din perspectiva ei, ma ridic iar de pe canapea si trag in fata prizei un taburet cu promisiunea in gand sa ma duc sa cumpar o protectie speciala pentru priza, sa nu-i mai las fructul oprit sub nas.

Un proces folosit frecvent in procesele NLP, de un real ajutor in a empatiza, a intelege mai bine reactiile, comportamentul altei persoane, presupune tocmai intrarea in …papucii celuilalt.

Ce trebuie sa faci? Pune-ti pe jos trei biletele, la o oarecare distanta unele de altele. Pe primul esti tu. Poti sa iti si scrii numele pe el. Pe al doilea, copilul, iar pe biletul al treilea esti tot tu, dar intr-o pozitie neutra. Te uiti la adult si copil, ca la o …emisiune TV. Privesti, asculti, observi, esti impartial. Alege o problema. Intra pe rand, in toate cele trei pozitii. Concret, paseste pe fiecare bilet. Fii atent la ce simti, ce e in jur, cum e cealalta persoana…, copilul, respectiv, tu. Dar sa mai luam concret o situatie.

Studiu de caz 2.

Copilul se plange ca la scoala este agresat de alti elevi. Ce faci tu? Poate bagatelizezi, mai ales daca deduci ca, de fapt, nu s-a atins fizic nimeni de el. Poate ii promiti ca vei vorbi cu invatatoarea sau ii spui sa se apere singur ca in viata trebuie sa o faci si pe asta etc. Din prima pozitie priveste-te cum reactionezi si uita-te si spre a doua pozitie, locul in care e copilul. El cum iti primeste raspunsul? Poate ca se va retrage in el, va incerca sa dea explicatii, va plange, se va victimiza.

Acum, din pozitia adultului, intra in cea a copilului. Incearca sa vezi situatia prin ochii lui. Cine e in jur cand il agreseaza, ce cuvinte i se spun, cum resimte el aceasta agresiune, cum reactioneaza…cum primeste raspunsul tau la problema lui, este in regula pentru el, gaseste in tine un sprijin sau se resemneaza…?

Acum iesi si din pozitia lui, fii spectator, observator. Ce aduce nou in aceasta problema faptul ca te-ai vazut si l-ai vazut? Cu siguranta, il vei intelege mai bine si vei veni in intampinarea lui cu o solutie, asa cum e potrivita pentru el.

Beneficiile? Pe langa solutionarea problemei, va stii ca are in tine un partener de incredere, iti va impartasi si alte probleme, ii vei oferi indirect un model de gestionare a conflictelor, va deveni mai increzator in el insusi etc.

Cand poti aplica acest proces? Oricand iti pui intrebarea “mie cum mi-ar placea, conveni sa fiu tratat”, indiferent ca e vorba de relatiile cu adultii sau cu copiii. Sau cand iti scapa solutia optima.

Poate nu-ti vei intinde biletelele pe jos sau poate o vei face, dar vizual, auditiv, kinestezic poti intra in …”papucii” copilului. Eventual, inchide ochii si propune-ti acest exercitiu de imaginatie. Vei putea astfel actiona in consecinta, venind in intampinarea lui, mai usor, mai eficient, mai empatic. De pe o pozitie egala.

Despre a nu intelege

Cum ar fi sa ii spui Celuilalt ca pur si simplu nu intelegi ce vrea sa iti comunice…

“Cred ca atunci cand arunci cu jucariile incerci sa imi comunici ceva. Nu inteleg ce vrei sa imi spui…”. Este “formula” care ma ajuta sa imi “insotesc” copilul de 2 ani, cand, dintr-o data arunca, in stanga in dreapta, cu ce ii cade in mana.

Prefer sa spun depre neintelegerea mea, decat sa speculez si sa acuz un copil care nu stie sa se puna in cuvinte. Si functioneaza, ca dovada, in urmatoarul minut trece la cu totul altceva.

 

Ritualuri de fericire

Scris de Laura Dumbrava

Apelam la ritualuri de fericire fara sa teoretizam. Ni se intampla pur si simplu. A arunca insa si o privire mai “tehnica” nu ar putea decat sa aduca un pic de lumina si de ce nu, sa ne ofere o motivatie in plus ca da, facem bine ce facem sau, daca e cazul, sa schimbam ceva.

Inainte insa de a puncta beneficiile, sa vedem ce sunt aceste ritualuri de fericire. E un timp special pe care il petrecem cu copilul, i-l dedicam acestuia cu o anumita periodicitate. De exemplu, duminica, inainte de ora pranzului, mergem la teatru de papusi, cand vine de la serviciu, tata “face calu”, mama spune povesti la culcare sau, sambata, face gogosi impreuna cu cel mic.

Beneficii

Starea de bine. Un copil care se simte important in cadrul familiei, apreciat, bagat in seama, e mai echilibrat din punct de vedere emotional, cu tot ceea ce decurge de aici: stima de sine ridicata, incredere in parinti si in sine insusi, integrare mai usoara in comunitatile de varsta lui si, de ce nu, o stare de sanatate mai buna.

Rutina. Daca pentru un adult acest cuvant poate fi sinonim cu “plictiseala”, pentru un copil inseamna “securitate”, “certitudine”. A face ceva la o anumita ora din zi sau din saptamana, in acelasi cadru si cu aceleasi persoane, totul pe un fond de bine, ii creeaza acestuia un spatiu de siguranta, stie ca se va intampla ceva placut, are asteptari pozitive care se si materializeaza.
Calitatea timpului petrecut impreuna. Chiar daca parintii nu pot sta mult timp impreuna cu copilul, faptul ca acesta stie ca in data de…, la ora de… are acest timp al lui, ii da certitudinea ca si el e o prioritate, e important. Nu conteaza neaparat ce se intampla cand stam impreuna, putem face un puzzle, merge la cumparaturi sau in parc. Ce conteaza aici este prezenta noastra, atentia asupra lui si numai a lui.
Impartirea sarcinilor. In acest fel e mult mai evident cat suntem de prezenti in viata, educatia celui mic. Daca stim fiecare ce are de facut, cui ii revine o anumita activitate ( sa nu ii spun sarcina), vom putea aprecia mai bine cum se implica partenerul. Mama gateste sambata pentru pranz, iar tatal il scoate pe cel mic in parc. Sau, mama ajuta la limba romana, tata, la matematica s.a.m.d. In acest fel, inclusiv copilul stie cine ce “competente” are, cui sa i se adreseze.

Ancora pozitiva. Copilul va asocia aceste activitati cu ceva placut. Va tine minte ca tata il ducea la fotbal, ca vara merg impreuna la mare, ca dimineata, in drum spre gradinita discuta cu mama.

Managementul timpului. Copiii mai mici, prescolari, nu prea au notiunea timpului, dar asta nu inseamna ca ii putem pacali. Adultii in schimb, daca isi fac o agenda sau un calendar al acestor “ritualuri de fericire”, vor fi mai motivati sa isi faca timp sa le respecte. Aici, as adauga o sugestie: daca se intampla ca din diverse motive sa nu puteti respecta programul planuit, sa nu va invinuiti. Flexibilitatea e mai de dorit, decat incrancenarea de-a face ceva. In acest caz putem sa ii explicam copilului ce se intampla.

De asemenea, e de dorit sa nu il privam de aceste ritualuri ca o forma de pedeapsa.

Acestea ar fi cateva avantaje ale acestui “timp special” petrecut alaturi de copil. E de apreciat insa, si ce se intampla in cursul zilei, cand celui mic ii este suficient sa ne stie aproape, chiar prinsi in diverse alte activitati.

Are si el nevoie, la fel ca noi, de un timp al lui.