Despre partea mai putin vazuta a parenting-ului,  de vorba cu Raluca Jacono, consilier Familylab

Am dat un simplu “search” pe Google la cuvantul “mother” pentru a vedea daca mi se confirma ceea ce, si ca jurnalist, banuiam: din prima, mi s-au deschis zeci de imagini cu mame tinandu-si copilul in brate, surazand bland, protector si, in acelasi timp, as spune eu, autentic. Nu fotografiile in sine m-au izbit, ci imaginea de ansamblu, neumbrita de vreo mama ciufulita, nervoasa, insingurata…

Ce se intampla insa daca dam acest “search” in viata reala?!

Nu vedem sau se discuta prea putin de fata mai putin prietenoasa a mamei care da, poate fi obosita, frustrata, nedormita, intoarsa pe dos, insingurata in “mamiceala” ei…

Cat de pregatiti ( aici ii includ si pe tati in intrebare) suntem pentru a deveni peste noapte “insotitori de suflete”, pana unde trebuie sa nu mai putem pentru a striga “Ajutor!” si acest “ajutor” strigat in gura mare  cat de surd este, cand sotul, bunica, bona nu mai inteleg de ce, dintr-o data, ti-a casunat pe ceva…?!

Ce facem cand ne trezim singure, insingurate in mamiceala noastra?

Si, mai ales, tatii au plecat sau i-am alungat noi?!

Cu aceste intrebari in minte m-am indreptat inspre Raluca Jacono, consilier Familylab.

Laura Dumbrava: Raluca, precum spuneam in introducere, suntem inconjurati de clisee cu familii fericite, mame perfecte, copii bucalati si surazatori…Din experienta ta cu cu familiile cat de “nociva “ este promovarea acestei imagini- luata ca etalon atat de mama cat si de tata. Ce capcane ascunde?

Raluca Jacono: Desigur ca mass-media propaga o anume imagine care nu corespunde in totalitate cu realitatea. Nu e numai in ceea ce priveste tema familiei, ci si in ceea ce priveste sexualitatea, standardul de frumusete, ce inseamna succes, cariera etc. Capcanele pe care le vad eu sunt ca astfel „se tricoteaza“ un ideal, o stare practic irealizabila si imposibil de sustinut pe termen lung – or, in momentul in care starea paradisiaca propagata intra in dezechilibru din orice motiv anume (viata e doar plina de surprize si fiinta umana e de la natura irationala), atunci se sufera. Se sufera mult mai mult decat ar fi necesar.

Referindu-ne la insingurare, cum ai defini-o? O mama poate fi singura si cand e inconjurata de fapt de multa lume: copil, sot, bunica, soacra, matusi, bone, medici etc…

Insingurarea e sentimentul constant de a nu fi vazut si iubit de cei dragi pentru ceea ce eu sunt, ci doar pentru ceea ce fac. In perioadele de schimbari existentiale majore, ca de pilda nasterea unui copil sau in perioada pubertatii, insingurarea poate lua dimensiuni dramatice.

Insingurarea aceasta nu este si un simptom al depresiei? Se tot vorbeste de depresia post-partum si ea e o realitate.

 Desigur. Insa ma intreb cine e primul, oul sau gaina? Pentru o depresie post- partum nu sunt indeajuns fluctuatiile hormonale, stressul si oboseala, probleme de sanatate – altfel, orice mama ar suferi automat de aceasta depresie. Factorul catalizator, cred, este gradul in care o mama proaspata este „vazuta“ si „continuta“ de cei apropiati in totalitatea ei, cu toate temerile ei, cu toate dilemele ei. Cu depresie sau nu, un asemenea mediu empatic face viata proaspetei mame mai usoara si teren propice automotivatiei.

Avem o traditie insa de a „corecta“ mereu, de a spune „las´ca trece“ sau „las´ ca fac eu pentru tine“ sau, mai rau, incurajarile de genul „capul sus, strange din dinti pentru ala mic“ . In mod ciudat asta insingureaza mai mult decat sa ajute. Avem o singura gura si doua urechi sa ascultam mai mult si sa vorbim mai putin.
Nu spun asta pentru a da vina pe cei care se afla in jurul unei proaspete familii, ci pentru a sensibiliza la ceea ce e intr-adevar nevoie dincolo de cadouri si cine e la rand cu schimbatul scutecului sau gatitul mancarii.

Adesea, mamele se plang ca sotii nu le ajuta deloc sau nu pe cat si-ar dori ele. Acest fapt se intampla pentru ca tatii deliberat nu vor sa ajute sau nu stiu cum sa o faca?

Din ceea ce observ eu e ca atat mamele cat si tatii adesea  nu isi gasesc „locul“ in familie si experimenteaza cu ceea ce crede fiecare ca ii face sa se simta in primul rand bine cu ei insisi si totodata sa fie valorosi familiei. De cele mai multe ori apeleaza la modelele din familiile lor de provenienta, modele care rareori functioneaza si in familia noua.

Familia e o structura sistemica in care fiecare actiune are o rezonanta asupra comportamentului celuilalt. Cand o mama se plange ca sotul nu o ajuta pe cat ar dori ea, de cele mai multe ori nu e o chestiune de cantitate, ci de calitatea comunicarii si de toleranta la frustrare. Nu ceea ce cerem e important, ci cum cerem. Femeile sunt prin natura lor mai empatice decat barbatii si tocmai de aceasta calitate e nevoie atunci cand o mama se plange ca sotul nu o ajuta cat ar vrea ea. Schimbarea macazului de la a se plange si a critica la a plange, la a vorbi despre tristetea, insingurarea si dorintele neindeplinite – asta trebuie sa o invatam cu totii de la zero.

Din punctul de vedere al tatilor, sunt la fel de „virgini“ in ceea ce priveste realitatea familiei cu copil ca si mamele. Exista o traditie in puericultura care ii invata pe tati cum sa fie mame, cum sa respire la travaliu, cum sa schimbe scutecele, cum sa imbaieze. E excelent atunci cand tatii o fac benevol si cand intr-adevar gasesc placere in a acompania gravida si a creste si ingriji un copil. Cand nu se intampla asa insa – si realitatea imi arata asta mai des decat ne place sa credem – tatii raman si ei singuri, se simt vinovati ca nu pot face pe plac mamelor. Un cerc vicios incepe: ori nu au cu cine vorbi despre asta, ori se refuleaza in arhetipuri masculine. Insingurarea mamei e si insingurarea tatalui si invers!

E pacat ca majoritatea femeilor le cer tatilor sa fie si ei mame. Tatii au alt potential decat mamele, prea putin descoperit in familiile din ziua de azi de a fi de valoare familiei, dincolo de a aduce banii acasa sau a schimba scutecul.

De asemenea, se intampla ca mama sa nu ceara ajutor … Ma pun acum in pielea sotilor: cum putem ajuta pe cineva care nu cere ajutor sau desconsidera ajutorul primit, pe considerentul ca ea stie cel mai bine?

Noi femeile avem o traditie de a prelua mai multa responsabilitate fata de altii decat putem duce. E o trasatura pe cat de aclamata social, pe atat de autodestructiva.   A invata CUM, CUI sa cer ajutorul si CE FEL DE AJUTOR am nevoie se vrea a fi invatat la fel ca si orice comunicare echidemna. Cred ca fiecare e responsabil pentru sine sa ceara ajutorul atunci cand are nevoie de el – asta nu inseamna ca il si primeste sau ca il va primi intocmai asa cum l-a cerut. A cere ajutorul nu inseamna a avea dreptul la ajutor.

In orice cuplu exista perioade repetate de comunicare distorsionata, e normal. Nu intotdeauna sotii sunt adresantii potriviti ajutorului si nu intotdeauna au capacitatea de a oferi ajutorul oricat de dispusi ar fi – numai pentru ca suntem un cuplu nu inseamna ca avem un abonament pe corpul, disponibilitatea sau emotiile celuilalt.

In cazul insingurarii emotionale ce e de facut? Ce ai recomanda? Da, stiu, nu exista “retete”, dar, raportandu-te tot la experienta ta, ce functioneaza?

Existantial vorbind, cu totii suntem singuri. A recunoaste singularitatea noastra si a trai cu ea face parte din procesul de maturizare. Insingurarea este insa altceva, insingurarea e o nevoie neimplinita de a ne conecta empatic la cei dragi, e durerea de a nu fi „vazut“ si continut asa cum sunt, e durerea de a nu putea fi de valoare celor dragi mie asa cum vreau sa fiu – o au copiii, o au adultii deopotriva. Cand aceasta insingurare persista apar dezechilibre psihosociale.

In Austria rata divorturilor dupa aparitia copilului e enorma, de cele mai multe ori mamele initiaza despartirea de tata tocmai pentru ca sunt primele care simt aceasta insingurare.

Nu, nu am retete, dar am cateva puncte de sprijin pe care le folosesc atat in viata mea personala, cat si in munca cu familiile – pe ele construiesc capacitatea partilor de a reintra in contact si de cele mai multe ori e nevoie de un ghid din afara, neutru care sa poata oferi empatia necesara si actiona drept catalizator. Nu vreau sa fac reclama muncii mele, insa in cele mai dese cazuri a fost destul ca partenerii sa se regaseasca.

Cu cateva luni in urma am intalnit un cuplu care mi-a cerut ajutorul tocmai pentru ca nimic nu mai functiona intre ei doi. Am iesit cu ei la o cina si le-am dat o mica tema de casa. Fiecare sa isi faca o lista de 10 dorinte catre celalalt. Apoi sa isi dea intalnire la o cina in oras unde unul din ei sa isi expuna dorintele, iar celalalt sa le asculte. Le-am interzis sa discute despre ele, ci doar unul sa vorbeasca, iar celalalt sa asculte, fara comentarii, fara motivatii, fara adaugiri etc. Dupa o saptamana sa reia cina in oras si acum cel care a ascultat sa fie la rand sa isi expuna dorintele, iar cel care a vorbit data trecuta sa asculte. Nu e vorba sa le fie implinite dorintele, ci de a se cunoaste reciproc „cine esti si ce doresti“ si de a avea din nou sentimentul de a fi vazut si ascultat asa cum sunt. Asta implica si gestionarea unui anume grad de frustrare de a nu primi prompt ceea ce cer. Dupa exercitiul nostru mi-au telefonat si mi-au spus ca, de fapt, nu le era atat de important ceea ce era scris pe lista. Procesul in sine, rabdarea de a putea „contine“ o saptamana intreaga faptul ca unul vrea ceva, iar celalalt altceva, i-a ajutat sa intre din nou in contact.

Cand sunt in conflict cu sotul meu ii spun adesea „trateaza-ma ca si cum ti-as fi straina, ca si cum nu m-ai cunoaste“. E terapeutic si mult mai simplu decat vrem sa credem. Multi dintre noi se pierd in lupte inutile de putere, in discutii si in analize.

Cand e nevoie totusi si de aceasta insingurare? Pun aceasta intrebare gandindu-ma si la faptul ca mama are nevoie si ea de un timp- chiar spatiu- in care sa fie si ea cu ea, sa se ocupe si de ea insasi, nu doar de noul membru din familie.

Timpul pentru mine insami nu e insingurare, e placere (rade) . E pur si simplu timp cu mine insami, e bucuria de a ma (re)descoperi, e contactul cu mine, e bucuria de a fi (si) singura. Daca e insingurare sau nu, depinde de relatia mea cu restul membrilor de familie.

Dar despre tatii insingurati ce ne poti spune… Tatii nebagati in seama, dati la o parte de mame care stiu totul?

Dincolo de povara mostenirii sociale a rolurilor (sau a absentei rolulurilor) parentale, tatii au fost intotdeauna insingurati de-a lungul istoriei familiei. Doar ca strategiile lor de trairea a insingurarii sunt diferite de cele feminine. Influenta mamelor „care stiu totul“ asupra insingurarii masculine e doar o picatura, factorii sunt mult mai complecsi si multipli – ar trebui sa vedem ce fel de mame au avut acesti tati la randul lor.

A te ascunde in spatele ziarului, a unditei, a masinii, a I-Phonului, a berii cu prietenii sunt strategii de supravietuire a singuratatii din propria familie – clasic masculine, insa prea putin amendate social.

Asa cum am mai spus, familia este un sistem: cand unul din parteneri se retrage, celalalt tinde sa compenseze, cand unul devine defensiv, celalalt trece in ofensiva. Singura solutie pe care o cunosc e restabilirea contactului echidemn.

Cand ambii parteneri sunt si se simt de facto insingurati, au deja un punct comun de pornire: insingurarea reciproca. In punctul acesta e decisiv daca partenerii aleg sa se indeparteze si mai mult sau sa isi recunoasca reciproc durerea insingurarii – in mod paradoxal, a vorbi cu partenerul despre propria insingurare ne face mai putin insingurati!

In ce situatii ai recomanda indreptarea catre un ajutor de specialitate ( psiholog, consilier, coach, terapeut familial s.a.)

In orice situatie in care cei implicati simt ca nu se descurca singuri. Orice forma de ajutor profesional cred ca functioneaza numai atunci cand cel care cere ajutorul e motivat sa se autoeduce. In cazul asta, pot sta la dispozitie drept catalizator.

Tii si cursuri pentru parinti. In ceea ce priveste aceasta insingurare in mamiceala- tinuta tabu altfel- cum e vazuta? Ce spun cei care participa? Au curajul de a spune de fata cu altii ca nu sunt parintii din imaginile de care povesteam la inceput?

Au fost mame care au izbucnit in lacrimi cand am vorbit despre aceasta insingurare si au intrat prima oara in contact cu aceasta emotie. Au fost tati care au devenit agresivi si au inceput sa se justifice de ce sunt cum sunt, tot la contactul cu emotia respectiva. Au fost tati care au inceput sa planga realizand pierderea partenerei lor de dinainte de a fi devenit mama. Au fost mame pline de optimism care le sustineau pe celelalte cu reteta proprie „la noi a fost perfect, noi am facut asa, sigur reusiti si voi“.  Intalnesc mereu reactii emotionale diverse la tema insingurarii si toate au un numitor comun: sentimentul insingurarii (fie materne, fie din alt context) doare si fiecare din noi vrea sa contribuie intr-un fel sau altul sa  indeparteze aceasta durere.

E adanc uman sa fim empatici si sa punem mana acolo unde doare. La noi insine sau la celalalt.

Raluca, multumesc inca o data!

Mai multe informatii despre Raluca Jacono si munca ei in cadrul Familylab, aici.