parinti

De la parinte bun la lupta pentru putere

Copilul: Vreau in tabara. Tatal: De acord. Mama: Nu, nu prea stam bine cu banii luna aceasta ( in spate stand frica de a-si lasa copilul singur). Copilul: Dar si X mai merge. Tatal: Lasa-l. Trebuie sa il facem barbat, sa invete sa se descurce si singur. Mama, mimand un fals acord: Cum vreti voi…

Se intampla, nu arareori, ca mamele sa se planga de tati ca vad altcumva parintitul. Cum si tatii se pot plange de mame, cum si parintii se plang de bunici ca o simpla vizita le da peste cap “regulile casei”, cum si copiii se plang de…

Diferiti, dar impreuna

In primul rand, as vrea sa subliniez faptul ca suntem diferiti, unici. E un truism, nu mai avem ce demonstra, dar parca nu ne vine intotdeauna sa aceptam asta.

1. Niciun parinte nu se naste cu un manual( sau cu acelasi manual) si, daca a urmat o metoda (sau un model) de parintit, aceea este din start diferita de a partenerului.  Mama provine dintr-o familie in care a avut un anume tip de model, iar tatal, dintr-o alta…”background-ul” personal e atat de diferit si marcat de atat de multe variabile, incat e imposibil sa fim la fel. Asadar, fiecare va pune in relatia cu copilul altceva: propria viziune despre “cum e sa fii un parinte bun”, dorinte, asteptari, nevoi personale.

2.Fiecare isi are propriul rol, luat mai mult sau mai putin inconstient, si in care sta pentru o perioada mai lunga sau mai scurta. De exemplu,  mama este cea care aplica “legea” sau, invers, tatal este cel care se vrea in permanenta un perpetuu “Mos Craciun”. Sau, mama este cea care controleaza temele, asadar are o privire de ansamblu asupra a ceea ce se intampla la scoala, iar tatal este cel care il insoteste la petreceri, il vede cum interactioneaza cu copiii in alt context.

3.E o realitate ca nasterea copilului nu inseamna si intrarea automata a noastra in rolurile de parinti. Nu devenim, peste noapte, parinti, decat in certificatul de nastere al copilului. In rest, fiecare in ritmul propriu, invata, afla cum e sa fii mama sau tata. E vorba de un proces de invatare.

4.O femeie se va raporta intotdeauna altfel la un copil si la educatie decat un barbat. Da, femeile sunt de pe Venus si barbatii, de pe Marte.

De la diferente la lupta pentru putere

Nu vreau sa iau in discutie acum avantajele si dezavantajele stilurilor de parintit in sine- eu una personal am grija la generalizari de genul acesta si nu le iau ca un “diagnostic”, ci mai degraba, ca o invitatie la o discutie pe caz particular.

Asupra a ceea ce vreau sa ma opresc- si e o realitate- e ca aceste diferente dintre noi pot duce la lupte pentru putere. Cateodata, in spatele acestor lupte, stau problemele de cuplu, problemele dintre sot si sotie, dar in alte cazuri, pur si simplu, parintii vad in mod diferit modul in care “trebuie” crescut un copil si tin la respectarea acestui model, fara a-l pune in paranteza…ce crede celalalt partener, este bine sau nu pentru copil. Are o “reteta” si merge cu ea “pana in panzele albe”.

De ce  cateodata, diferentele sunt bune, iar alteori, creeaza probleme?

In mare spus, diferentele creeaza probleme atunci cand se transforma intr-o lupta pentru putere: cine are dreptate, cine stie mai bine, cine face mai bine, cine e mai bun, pe cine iubeste copilul mai mult samd.

Este vorba de gestionarea unui conflict. Iar cand spun conflict nu trebuie sa ne gandim la unul de o mare anvergura. Un conflict poate sa fie si “mergem la bunici sau nu mergem”- in conditiile in care unul dintre cei doi nu vrea. Conflictul e atunci cand unul vrea ceva, iar celalalt, altceva…

Ce stil de parintit e mai bun?

In carti, reviste sau alte articole vom gasi diferite criterii care ne pot spune, in mare, cum ne situam in relatia cu copilul. Am putea generaliza si sa spunem: Maria este mai indulgenta, Marius mai autoritar, Ana este mai protectoare iar Cosmin, mai indiferent…

Precum am mai spus, in articolul de fata cel putin, nu ma voi opri asupra acestor feluri de a fi in relatie , ci asupra consecintelor pe care stilurile diferite le au in dinamica familiei: de fapt, intre cei trei “actori”, mesajele sunt bruiate, comunicarea, sincopata. Si despre aceste neajunsuri as vrea sa povestesc.

Cand stilurile parentale duc la lupta pentru putere…

1.Copilul nu mai are zone de siguranta. Nu mai stie ce e alb si ce e negru, daca primeste mesaje diferite. Tatal, democratic: lasa ca nu pateste nimic daca alearga si transpira. Mama, protectoare, “ti-am spus sa nu mai alergi, uite cat esti de transpirat, iar ai sa te racesti!”.

2.Intre parteneri apar divergente. Chiar daca mesajele sunt transmise catre copil, partenerul poate sa resimta mesajul ca pe ceva ce ii submineaza competenta de “parinte bun”. In spate,rezoneaza in el: “Mda, parerea mea nu conteaza”. Sau, “Sunt ingrijorata si tu nu vezi asta, nu recunosti nevoia mea mea de a-l proteja”. Relatia dintre mama si tata se transforma in una de lupta pentru putere, care poate reverbera nu numai in relatia dintre ei ca parinti, tata- copil, mama-copil, ci si in relatia dintre ei ca soti. Sotul si sotia- care pana nu erau parinti- nu aveau divergente majore- pot fi provocati  acum de aceasta nevoie de punere in acord.

3. Copilul ajunge “caraus” al mesajelor toxice dintre cei doi adulti, mai ales cand acestia ajung sa comunice PRIN copil. “Du-te si spune-i tatalui tau ca eu am zis ca facem cum vreau eu.”

Cum as gestiona aceste diferente

Stiluri diferite de parintit vor exista si e firesc, noi suntem diferiti. Eu una nu as discuta de schimbarea noastra sau a partenerilor decat in masura in care stilul de parintit e intr-adevar destructiv pentru copil, ci as discuta mai degraba despre cum putem gestiona aceste diferente si mai ales conflictele care apar de la aceste viziuni diferite.

-As incepe de la a accepta ca e o realitate ca celalalt vede lucrurile in mod diferit. E de-a dreptul un truism. Nici nu mai trebuie verificat. De aceea am si inceput articolul asa prin a specifica faptul ca suntem unici in felul nostru de a fi parinti.

-M-as asigura daca e sau nu o lupta pentru putere. Vrem sa dovedim ceva? Peste acest punct nu as sari. Aici e “calcaiul lui Ahile”, zona de vulnerabilitate.

-As incerca sa vad, in cazul unui conflict, cum il gestionez. Aici ( intr-un alt articol) am prezentat cateva abordari ale conflictului si s-ar putea sa te regasesti intr-una dintre situatii. Cooperezi, eviti, esti agresiv, faci compromisuri, accepti sau chiar initiezi conflicte?

-As incerca sa vad cum pot cultiva aceasta diferenta. Bogatia lucrului in echipa nu sta doar in punerea de acord, ci in punctele de vedere diferite. Cand facem brainstorming o facem pentru a primi informatii diferite, nu pentru a fi aprobati. Brainstorming-ul presupune insa stabilirea unui acord, a unei conventii- stim ca suntem diferiti, de aceea si facem aceasta sesiune, dam frau liber solutiilor, iar la final, o alegem pe cea potrivita

-Nu as discuta PRIN copil. Da, copilul poate sa vada- si e de preferat sa i se spuna clar ca sunt puncte de vedere diferite. Copilului poate sa i se spuna : “Eu asa vad  lucrurile, iar tatal tau are alta parere. Am convenit ca in situatia asta sa procedam asa.” In acest fel, copilul vede ca e absolut normal sa ai o parere diferita. “E adevarat ca nu sunt de acord cu ceea ce spune tatal tau despre plecarea in tabara, dar cred ca vom putea ajunge la un consens.

-M-as asigura ca nu m-as plia pe raspunsul/ solutia/ varianta partenerului, doar pentru a ocoli conflictul. Desi nu sunt de acord cu tine, mimez acordul. In acest fel,  partenerul nu iti stie punctul de vedere, iar tu ramai cu frustrarea de a nu fi ascultat, inteles, respectat.

Si cu partenerul ce facem daca nu ne asculta?

Cu el, nu cred ca prea multe… Revin iar si iar la credinta mea ( luati-o cum doriti) ca nu putem FACE ceva CU celalalt. Se schimba doar daca doreste el. Asta nu inseamna insa ca nu pot sa fac ceva.

Pot sa ii comunic la persoana intai cum vad eu lucrurile- de preferat pe un ton neutru, nu la nervi, vorbind despre mine si nu despre celalalt: Imi place cand ai tinut cont si de parerea mea… Mi-a picat tare bine ca nu m-ai mai contrazis de fata cu copilul. Cred ca m-as simti mai bine daca data viitoare am stabili dinainte daca ii mai luam inca o jucarie. M-am simtit foarte frustrata cand ai acceptat sa ramana la colegul lui peste noapte si pe mine nu m-ai intrebat nimic…

Da, e despre a vorbi despre noi, despre emotii. E usor? Nu intotdeauna.

Dar eu zic ca merita sa incercati. Voi ce ziceti?

 

Copilul competent

Interviu cu Raluca Jacono, consilier Familylab

Pe Raluca Jacono am intalnit-o printr-un parinte care merge la cursurile ei. M-a atras titlul workshop-ului pe care il tine periodic si la Timisoara, si anume, “Copilul tau este competent”.
Asa am aflat ca Raluca e consilier de familie in Austria ( pe langa  multe alte formari) si vine in Romania, tara de origine, pentru a promova o noua paradigma in ceea ce priveste relationarea dintre parinti si copii.

Laura Dumbrava: Ce inseamna copil competent, Raluca, din punctul de vedere al Familylab, in a  carei retea lucrezi si tu?

Raluca Jacono: Vreau sa spun din start ca dintotdeauna copiii au fost competenti – doar ca premisele cresterii copiilor de pana acum s-au bazat pe ipoteze false. Datorita cercetarilor recente din neurobilogie si comportamentalism putem  spune insa doua lucruri esentiale in ceea ce priveste competenta copiilor:

in primul rand, copiii se nasc empatici (pana acum se credea ca de la nastere copiii sunt “asociali” si trebuie educati pentru a deveni fiinte sociale) si, in al doilea rand, copiii vor de la natura sa coopereze cu parintii lor, sa ii multumeasca si sa ii faca fericiti pe acestia.

Aceasta perspectiva pune sub semnul intrebarii felul in care definim educatia si cat de sanatos e modul “vechi” de a privi educarea copiilor. E o perspectiva noua nu numai privitoare la felul in care sunt copiii, ci si asupra familiei si a relationarii sanatoase in familie.

L.D.: Daca ar fi sa te referi la proprii tai copii, poti spune ca sunt competenti pentru ca….

R.L.: Copiii mei sunt la fel de competenti ca si toti ceilalti copii: s-au nascut empatici si vor sa coopereze din tot sufletul cu parintii lor. Competenta lor consta totodata in a da un feedback foarte clar prin comportamentul si reactiile lor despre cum se simt in familie si in relatia cu parintii lor . Reactiile copiilor au intotdeauna sens chiar daca adultul nu il intelege sau il catalogheaza a fi lipsit de sens.

Atunci cand copiii inceteaza sa coopereze inseamna ca a intervenit ceva in relatia noastra care ii blocheaza – din punctul asta de vedere copiii mei si ai tai si ai tuturor sunt competenti si semnalizeaza acest blocaj comportandu-se deviant. Intr-un singur lucru nu sunt competenti si au nevoie de adulti: in a prelua responsabilitatatea asupra atmosferei relatiei cu parintii!

Potentialul acesta il au toti copiii si e “zestrea” pe care o aduc cu ei in relatia de familie – din punctul acesta de vedere toti copiii au aceleasi premise in viata. Decisiv e cum relationeaza parintii vizavi de aceasta “zestre”.

L.D.: Ce aduce nou sau diferit Familylab in cresterea copilului?

R.J.: In viziunea noastra, a fi parinte nu poate fi invatat din carti sau cursuri, ci din interactiunea zilnica si dialogul permanent cu propriul copil. Atunci cand parintii devin nesiguri sau exista conflicte, incercam sa ii sustinem in potentialul lor, mai degraba decat de a le puncta greselile – din critica nu putem invata, nici noi, adultii, si nici copiii. Munca noastra e orientata pe acompanierea proceselor de crestere reciproca (adultii si copii deopotriva) si mai putin pe gasirea de solutii sau retete general valabile. Ca o familie sa fie sanatoasa trebuie ca toti membrii ei sa se simta bine – atat copiii, cat si adultii.

L.D.: Cu ce intrebari/ probleme vin parintii la intalnirile pe care le organizezi?

R.J.: Aparent e vorba mereu de aceleasi probleme: refuzul mancarii, mersul la culcare, plecatul la gradinita, rivalitatea dintre frati, agresivitatea, invatarea la toaleta, temele de casa,  banii de buzunar etc.  Iar raspunsurile mele sunt pe cat de diferite de la familie la familie, pe atat de legate de un numitor comun: atunci cand exista asemenea teme de conflict e vorba intotdeauna despre altceva, si anume nu despre tema in sine, ci despre felul in care parintii relationeaza cu copiii privitor la temele respective. Dupa mine nu exista probleme, ci numai fapte in sine.

L.D.: Care sunt cele mai dese stereotipuri/ mituri/ credinte legate de parintit  pe care le intalnesti?

R.J.: Faptul ca atunci cand un copil se comporta asa cum isi doresc adultii (e “cuminte”, isi face temele, e politicos etc.) e vazut a fi meritul parintilor, iar atunci cand face greseli sau are un comportament deranjant e vina copilului si trebuie “reparat”. Jesper Juul, dascalul meu si fondatorul Familylab, imi spunea: parintii sunt modele pentru copiii lor, bune si rele – de la ambele putem invata – nimeni nu poate fi model pozitiv 24 de ore din 24, dar e important sa stim ca suntem responsabili pentru exemplul pe care il dam.

L.D.: Ce feedback ai de la parintii care participa, feedback dat atat in timpul cursului, cat si dupa?

R.J.: Imi place sa aud feedbackurile “bune” – si asta e o ramasita a orgoliului meu copilaresc. Daca vreau sa invat ceva cu adevarat, atunci ii ascult si invit sa imi dea feedback pe parintii care nu par foarte convinsi de ceea ce le spun. Cele mai fericite cazuri sunt desigur parintii care imi scriu ca ceea ce au trait la curs sau intr-o consiliere le-a schimbat viata. Exista pentru mine o satisfactie enorma in a da altora ceea ce am invatat la randul meu!

L.D.: Ai doi copii…privind in urma, dar si in fata, cum esti tu acum ca parinte, ca ai avut ocazia de a lucra in acest sistem si implicit de-a adopta anumite valori promovate de Familylab?

R.J.: Il cunosc pe Jesper Juul si munca sa de dinainte de a deveni mama si m-am aliniat acestor valori profund umane traindu-le si in viata de cuplu. Nu e vorba de o metoda anume sau de o tehnica de comunicare,ci mai degraba, despre o alegere de viata – noi o numim echidemnitate.

Nu cred ca sunt o mama mai buna decat altele numai pentru ca fac munca pe care o fac, stiti cum e cu cizmarul care umbla cu pantofii rupti… Fac greseli, cel putin 20 pe zi si exact asa si trebuie sa fie. Deunazi am intrebat-o pe fetita noastra mai mare, are 6 ani: “ce gasesti tu cel mai groaznic la mama ta?” Si am primit cel mai bun feedback! O alta data, fetita noastra mai mica mi-a spus  ca sunt proasta pentur ca i-am refuzat o pofta. I-am raspuns “sper ca o sa supravietuiesti sa ai o mama proasta in urmatorii 16 ani”. Nu ma gandesc la a fi o mama buna sau perfecta, ci mai degraba la ce pot face atunci cand unul din membrii familiei noastre e nefericit cu mine asa cum sunt.

Am asistat la multe discutii despre “mama buna” / “mama rea” si sincera sa fiu, nu le-am inteles niciodata. Cel mai sigur barometru pentru parentingul personal ne sunt copiii proprii si cum ne percep ei. Daca suntem parinti cu adevarat buni, ii invitam sa ne spuna ce cred despre noi fara sa ne scuzam pentru ceea ce suntem, fara sa ii convingem ca perspectiva lor asupra noastra e gresita.

Ce ma face insa sa fiu relaxata ca mama e siguranta de a lucra in aceasta retea, unde am un acces excelent la informatii si stiu pe cine pot sa sun atunci cand am nevoie la randul meu  de ajutor.

L.D.: Multumesc, Raluca.

 

 

 

Pozitii perceptuale pentru parinti

 

…sau cum sa intri in…papucii celui mic

Vrand sa fac nu stiu ce lucru bun pentru ea, adica pentru mine, am uitat sa ascult ce era bun pentru ea“. Jacques Salome

Realitatea mea nu e si realitatea ta. Eu vad lucrurile in mod diferit fata de tine. Am o alta perspectiva, dau un alt inteles, sens lumii din jur. In Programarea Neuro-Lingvistica se apeleaza la aceste perspective diferite tocmai pentru a facilita intelegerea unei probleme din mai multe unghiuri. Procesul de lucru poarta denumirea depozitii perceptuale“.

Studiu de caz 1.

Pentru a nu stiu cata oara ii spun fetitei de un an sa nu mai umble la priza! Stau pe canapea si …strig: Nu-i voie! Nicio reactie! Ma ridic in cele din urma, o iau pe sus, o mut in alt loc. Povestea se repeta, in patru labe, fuga-fuguta la priza. E ca un magnet, zici ca o hipnotizeaza. Nu mai spun ca in jur e plin de jucarii…diverse, colorate, interesante etc.

Ce e de facut? Ma privesc pe mine insami: de cate ori am spus ca nu e voie?

Cum sunt cand ridic tonul si devin amenintatoare?

Ce a inteles copilul din atitudinea mea?

Cum ma simt eu cand sunt nervoasa, frustrata ca nu sunt ascultata?

Incerc sa intru mai apoi si in… “botoseii” ei…imi spune Lasa-ma sa vad, vreau sa ating, sa explorez. E acolo ceva nou si vreau sa stiu ce e. Nici intr-un caz nu stie ca priza e un potential pericol, ca din aceasta cauza mama se isterizeaza, nu mai e draguta…

Ies din…papucii ei, din perspectiva ei, ma ridic iar de pe canapea si trag in fata prizei un taburet cu promisiunea in gand sa ma duc sa cumpar o protectie speciala pentru priza, sa nu-i mai las fructul oprit sub nas.

Un proces folosit frecvent in procesele NLP, de un real ajutor in a empatiza, a intelege mai bine reactiile, comportamentul altei persoane, presupune tocmai intrarea in …papucii celuilalt.

Ce trebuie sa faci? Pune-ti pe jos trei biletele, la o oarecare distanta unele de altele. Pe primul esti tu. Poti sa iti si scrii numele pe el. Pe al doilea, copilul, iar pe biletul al treilea esti tot tu, dar intr-o pozitie neutra. Te uiti la adult si copil, ca la o …emisiune TV. Privesti, asculti, observi, esti impartial. Alege o problema. Intra pe rand, in toate cele trei pozitii. Concret, paseste pe fiecare bilet. Fii atent la ce simti, ce e in jur, cum e cealalta persoana…, copilul, respectiv, tu. Dar sa mai luam concret o situatie.

Studiu de caz 2.

Copilul se plange ca la scoala este agresat de alti elevi. Ce faci tu? Poate bagatelizezi, mai ales daca deduci ca, de fapt, nu s-a atins fizic nimeni de el. Poate ii promiti ca vei vorbi cu invatatoarea sau ii spui sa se apere singur ca in viata trebuie sa o faci si pe asta etc. Din prima pozitie priveste-te cum reactionezi si uita-te si spre a doua pozitie, locul in care e copilul. El cum iti primeste raspunsul? Poate ca se va retrage in el, va incerca sa dea explicatii, va plange, se va victimiza.

Acum, din pozitia adultului, intra in cea a copilului. Incearca sa vezi situatia prin ochii lui. Cine e in jur cand il agreseaza, ce cuvinte i se spun, cum resimte el aceasta agresiune, cum reactioneaza…cum primeste raspunsul tau la problema lui, este in regula pentru el, gaseste in tine un sprijin sau se resemneaza…?

Acum iesi si din pozitia lui, fii spectator, observator. Ce aduce nou in aceasta problema faptul ca te-ai vazut si l-ai vazut? Cu siguranta, il vei intelege mai bine si vei veni in intampinarea lui cu o solutie, asa cum e potrivita pentru el.

Beneficiile? Pe langa solutionarea problemei, va stii ca are in tine un partener de incredere, iti va impartasi si alte probleme, ii vei oferi indirect un model de gestionare a conflictelor, va deveni mai increzator in el insusi etc.

Cand poti aplica acest proces? Oricand iti pui intrebarea “mie cum mi-ar placea, conveni sa fiu tratat”, indiferent ca e vorba de relatiile cu adultii sau cu copiii. Sau cand iti scapa solutia optima.

Poate nu-ti vei intinde biletelele pe jos sau poate o vei face, dar vizual, auditiv, kinestezic poti intra in …”papucii” copilului. Eventual, inchide ochii si propune-ti acest exercitiu de imaginatie. Vei putea astfel actiona in consecinta, venind in intampinarea lui, mai usor, mai eficient, mai empatic. De pe o pozitie egala.

Despre a nu intelege

Cum ar fi sa ii spui Celuilalt ca pur si simplu nu intelegi ce vrea sa iti comunice…

“Cred ca atunci cand arunci cu jucariile incerci sa imi comunici ceva. Nu inteleg ce vrei sa imi spui…”. Este “formula” care ma ajuta sa imi “insotesc” copilul de 2 ani, cand, dintr-o data arunca, in stanga in dreapta, cu ce ii cade in mana.

Prefer sa spun depre neintelegerea mea, decat sa speculez si sa acuz un copil care nu stie sa se puna in cuvinte. Si functioneaza, ca dovada, in urmatoarul minut trece la cu totul altceva.

 

Ritualuri de fericire

Scris de Laura Dumbrava

Apelam la ritualuri de fericire fara sa teoretizam. Ni se intampla pur si simplu. A arunca insa si o privire mai “tehnica” nu ar putea decat sa aduca un pic de lumina si de ce nu, sa ne ofere o motivatie in plus ca da, facem bine ce facem sau, daca e cazul, sa schimbam ceva.

Inainte insa de a puncta beneficiile, sa vedem ce sunt aceste ritualuri de fericire. E un timp special pe care il petrecem cu copilul, i-l dedicam acestuia cu o anumita periodicitate. De exemplu, duminica, inainte de ora pranzului, mergem la teatru de papusi, cand vine de la serviciu, tata “face calu”, mama spune povesti la culcare sau, sambata, face gogosi impreuna cu cel mic.

Beneficii

Starea de bine. Un copil care se simte important in cadrul familiei, apreciat, bagat in seama, e mai echilibrat din punct de vedere emotional, cu tot ceea ce decurge de aici: stima de sine ridicata, incredere in parinti si in sine insusi, integrare mai usoara in comunitatile de varsta lui si, de ce nu, o stare de sanatate mai buna.

Rutina. Daca pentru un adult acest cuvant poate fi sinonim cu “plictiseala”, pentru un copil inseamna “securitate”, “certitudine”. A face ceva la o anumita ora din zi sau din saptamana, in acelasi cadru si cu aceleasi persoane, totul pe un fond de bine, ii creeaza acestuia un spatiu de siguranta, stie ca se va intampla ceva placut, are asteptari pozitive care se si materializeaza.
Calitatea timpului petrecut impreuna. Chiar daca parintii nu pot sta mult timp impreuna cu copilul, faptul ca acesta stie ca in data de…, la ora de… are acest timp al lui, ii da certitudinea ca si el e o prioritate, e important. Nu conteaza neaparat ce se intampla cand stam impreuna, putem face un puzzle, merge la cumparaturi sau in parc. Ce conteaza aici este prezenta noastra, atentia asupra lui si numai a lui.
Impartirea sarcinilor. In acest fel e mult mai evident cat suntem de prezenti in viata, educatia celui mic. Daca stim fiecare ce are de facut, cui ii revine o anumita activitate ( sa nu ii spun sarcina), vom putea aprecia mai bine cum se implica partenerul. Mama gateste sambata pentru pranz, iar tatal il scoate pe cel mic in parc. Sau, mama ajuta la limba romana, tata, la matematica s.a.m.d. In acest fel, inclusiv copilul stie cine ce “competente” are, cui sa i se adreseze.

Ancora pozitiva. Copilul va asocia aceste activitati cu ceva placut. Va tine minte ca tata il ducea la fotbal, ca vara merg impreuna la mare, ca dimineata, in drum spre gradinita discuta cu mama.

Managementul timpului. Copiii mai mici, prescolari, nu prea au notiunea timpului, dar asta nu inseamna ca ii putem pacali. Adultii in schimb, daca isi fac o agenda sau un calendar al acestor “ritualuri de fericire”, vor fi mai motivati sa isi faca timp sa le respecte. Aici, as adauga o sugestie: daca se intampla ca din diverse motive sa nu puteti respecta programul planuit, sa nu va invinuiti. Flexibilitatea e mai de dorit, decat incrancenarea de-a face ceva. In acest caz putem sa ii explicam copilului ce se intampla.

De asemenea, e de dorit sa nu il privam de aceste ritualuri ca o forma de pedeapsa.

Acestea ar fi cateva avantaje ale acestui “timp special” petrecut alaturi de copil. E de apreciat insa, si ce se intampla in cursul zilei, cand celui mic ii este suficient sa ne stie aproape, chiar prinsi in diverse alte activitati.

Are si el nevoie, la fel ca noi, de un timp al lui.