Pe Maria, nu ii dau numele adevarat, am intalnit-o tot la o filmare, mai exact, la maternitate. Pierduse nenumarate sarcini, un copil, iar acum adusese pe lume, inainte de termen, o fetita mare cat o punga de zahar- 1000 de grame.

Cand m-a vazut cu camera de filmat s-a speriat…iar mai apoi, s-a linistit si m-a dus la copil. Prin gaura incubatorului si-a strecurat mana si a inceput sa mangaie usor puiul de om. I-a dat paturica la o parte si am vazut cum din trupusorul mic plecau multe cabluri conectate la aparatele de monitorizare.

Nu se ruga doar pentru fetita ei, ci pentru toti copiii…Cu lacrimi in ochi ii spunea mereu si mereu cat de mult o iubeste.

Alaturi, intr-un incubator, un copilas scancea usor , langa, era pregatita cu absolut tot ce trebuie o masa pentru interventii in cazuri de urgenta…alti copilasi nascuti inainte de termen…Intr-un alt incubator, doi gemeni se lipisera de peretele de plastic in cautarea atingerii din bratele mamei…Toti mici, firavi.

Era caldut, lumina si culori pastel in aceasta lume in care unii veneau si altii plecau…inainte de vreme.

Cu Maria m-am reintalnit dupa doua luni. Inainte sa repornesc spre maternitate, sunasem cu ingrijorare medicul neonatolog si mi-era teama ca nu cumva, la capatul firului, sa mi se spuna ca fetita nu traise.
Erau bine, a mica sugea, era marisoara, se pregateau de plecare acasa. Sotul le adusesera deja hainutele de iesit din maternitate.

Am mai intrebat-o o data pe aceasta femeie simpla, abandonata la randul ei de parinti, ce anume a ajutat-o sa treaca peste atatea: Credinta, d-na Laura, credinta in Bunul Dumnezeu…

M-a mai sunat de atunci de cateva ori. Si stiu ca sunt bine.