Raluca Jacono

Conflictele intre copii si gestionarea lor

Interviu realizat de Laura Dumbrava

Conflictele între copii reprezinta o situație de care ne lovim, mai devreme sau mai târziu, in calitate de părinte. Cu acest subiect in minte, m-am indreptat inca o data inspre   Raluca Jacono, consilier familial Familylab.

Situație în parc: Mai mulți copii de 7-8 ani se hârjonesc. Aleargă, strigă…la un moment dat, unul dintre ei începe să plângă și se adresează părintelui lui: “Cristi a spus despre mine că sunt urât!” Părintele lui Cristi, usor jenat de situație, îi spune copilului: “Lasă, nu îl mai băga în seamă, tu ești mai mare…”. Copilul pleacă, părinții își continuă discuția. Revine de data aceasta chiar pârâtul, plângându-se că nu mai are tovarăș de joacă. Părinții iar, în cor: “Dacă nu vă întelegeți, plecăm acasă!”.

Laura Dumbrava: Ce facem când doi copii nu se înteleg? Este evitarea o soluție?

Raluca Jacono: Când sunt într-o încapere și îmi e cald, vreau să deschid fereastra. Atunci când o persoană aflată în același moment în aceeași încăpere suferă de frig și vrea să închidă fereastra se întâmplă ceva normal și aferent vieții de zi cu zi: ne aflăm într-un conflict. Eu vreau ceva și persoana cealaltă vrea altceva. Acest lucru nu e nici bun, nici rău sau nici eu, nici celălalt nu are mai multă sau mai puțină dreptate. E un fapt în sine că vrem amândoi în același moment două lucruri diferite. Nu lipsa conflictelor e pentru mine un semn de bunăstare și sănătate, ci calitatea gestionării lor! Evitarea nu e după mine niciodată o soluție,dimpotrivă. Evitarea conflictelor duce pe termen lung la conflicte distructive și mult mai greu de soluționat.

L.DȘi atunci, care ar fi alternativa optimă?

R.J.: După mine, empatia și dialogul constituie singura alternativă la ceea ce fac parinții în mod obișnuit. Când Cristi vine la părinții lui cu dilema sa, nu le cere să i-o soluționeze, ci le cere empatie/ recunoaștere, le cere să fie “văzut” așa cum este el în momentul respectiv: “mă doare faptul că prietenii mei cred despre mine că sunt urât”. A-i recunoaște sentimentele îi dă lui Cristi mult mai multă calitate și cantitate sentimentului de sine, astfel încât să poată să găsească el insuși (dar nu singur!) o soluție la dilema sa, la confictul său interior de a se decide între prietenia cu ceilalți sau păstrarea propriei integrități. “Cred că nu îți cade bine când ceilalți spun că ești urât, și pe mine m-ar durea o asemenea injurie” și atât – e mult mai inteligent din partea părinților pentru a-i susține lui Cristi sentimentele așa cum sunt ele, a-i da destulă siguranță și spatiu pentru a lua decizia dacă va continua joaca în pofida injuriei primite, dacă va cere ajutor adulților să intervină pentru el sau dacă preferă să rămână pe bancă alături de părinți până la mersul acasă.

L.D: Să înțeleg că nu trebuie neaparat să îi spunem noi ce să facă, ci să îi arătăm că am înțeles că suferă, că a fost jignit…

R.J.: Nu rezultatul/soluția e importantă, ci felul în care părinții aleg sa îi dea “spațiu” lui Cristi și trăirilor lui. Pentru a găsi o soluție la dilema sa, Cristi are nevoie de empatie și de ok-ul părinților să își consume frustrarea. Abia după acești pași, creierul sau e pregătit să caute soluții practice care-i vor folosi și pentru viata sa de adult. Copiii învață ca și oamenii de știință, prin experimente și făcând multe erori. Copiii nu învață ca “elevii”.

L.D.: Un copil mai măricel poate să înțeleagă argumentul că trebuie să lase de la el doar pentru că e mai mare?

R.J.:Desigur că un copil poate fi făcut să înțeleagă acest lucru. E nevoie însă de destulă manipulare și ulterior și de violență pentru asta. Întrebarea e dacă e inteligent un asemenea argument. A fi mai mare și mai înțelept poate fi o realitate contructivă în anume constelații în viață, însă poate fi și o etichetă destructivă la nivel existențial. Când e vorba de un frate mai mare de pildă, găsesc argumentul vârstei ca fiind absurd – doare, indiferent de vârstă, faptul că un frate mai mic mi-a șterpelit jucăria sau prietena!

L.D.:Vorbeai la cursurile tale de responsabilitate socială și responsabilitate personală. Ține de această responsabilitate socială a-l îndemna pe copil să iși dea o jucărie sau să lase de la el, chiar dacă el nu vrea?

R.J.:E un mit faptul că responsabilitatea socială trebuie educată de părinți. Dacă un vecin mi-ar cere cheile mașinii să facă o tură cu ea nu le-aș da, desigur. La groapa de nisip însă le cerem copiiilor să împartă între ei pentru a “deveni mai sociali”. Responsabilitatea socială (cea față de ceilalți) se învață doar învățând să preluăm responsabilitatea personală (față de persoana proprie). Și asta implică și a spune NU celorlalți pentru a-mi putea spune DA mie. Când părinții descoperă această perspectivă și o pot folosi în relația cu copilul lor, descoperă că dupa un timp copilul însuși se decide să “dea de la el” – această decizie însă are cu totul și cu totul altă calitate decât atunci când părintele sau o altă autoritate decide în locul său că trebuie să împartă. Aici vorbim despre lupta de putere versus autoresponsabilitate. Și o știm cu toții, cei care au crescut în epoca trecută că supunerea cu forța la nevoile celorlalți ne îmbolnăvește și ne face în cel mai bun caz să devenim pe termen lung egoiști.

 L.D.: Și atunci, de ce îi cerem copilului să lase de la el, dacă și noi, ca adulți, nu am da cheile vecinului?

R.J.: Revenind la “a lăsa de la el” – e mult mai interesant pentru mine ca părinte să descopăr de ce  îi cer celui mai mare să dea de la el. Dacă e pentru propria mea liniște sau pentru propria mea imagine în fața celorlalți, atunci am ales argumentul și unghiul de pornire greșit. Alternativa mea e să vorbesc despre ceea ce simt în loc de a-l eticheta pe copil: “opriți-vă, nu suport așa cum vă certați acum” sau “îmi e jenă de ceilalți, nu mă puteți ajuta și să vă opriți din ceartă?” Nimănui nu-i plac etichetele, nici chiar copiilor. Dacă o fac din motiv pedagogic, pentru a-l învăța pe cel mare să devină social și empatic cu ceilalți atunci am ales instrumentul greșit: nu pot accesa empatia celuilalt fără a fi eu la rândul meu empatic ca părinte! Și o asemenea dilemă parentală e o invitație excelentă să creștem o dată cu copiii noștri.

 L.D.: În astfel de situații intervenim sau îi lăsăm să se descurce singuri, pe principiul “În viață trebuie să te descurci”?

R.J.:După mine nu contează foarte mult “metoda”, ci situația propriu-zisă și calitatea intervenției. Copiii pot face multe lucruri ei inșiși, însă nu singuri. Au nevoie de conducerea adultă, nu pentru că nu s-ar descurca în multe situații singuri, ci pentru că pur și simplu le lipsește experiența de viață și nu pot învăța decât în relație cu cei care îi sunt dragi. Acum câteva săptămâni fetița noastră de 6 ani a avut o dispută cu prietenul ei cel mai bun. I-am auzit cum se certau și cum plângeau amândoi și deși mă așteptam, n-au venit la mine ca în alte dăți. Am bătut la usa lor și i-am întrebat “aveți nevoie de ajutor?” Amândoi au spus “Nu” și am ieșit. După două ore, la masa de seară, fetița noastră a început să povestească de ce s-au certat – în ochii adulți erau fleacuri. Am ascultat-o și apoi am întrebat-o mirată de progresul ei “te descurci, și dacă nu intervin eu?” Raspunsul ei a fost: “Știi doar că pot cere ajutor!”. Nu faptul că s-a descurcat singură a fost relevant, ci faptul că știe că poate apela la ajutor atunci când nu se descurcă singură. Chiar și neprezența mea e un fel de îngrijire și activitate parentală.

L.D.: Sunt situații în care părintii celor abuzați nu intervin de teama de a nu fi judecați decătre ceilalți părinți. Care ar fi calea de mijloc?

R.J.:Și victimele învață ceva dintr-un conflict, nu numai făptașii. Din motive care nu îmi sunt foarte clare suntem obișnuiți să gândim mereu în opoziții de genul infractor – victimă, bun – rău. Calea de mijloc pentru mine e dialogul. În loc să întrebe specialiștii sau să se orienteze după ce gândesc alți părinți, e mult mai inteligent să își întrebe copiii, indiferent de vârsta acestora: “uite, când suntem în parc văd adesea că unii copii te lovesc sau îți iau jucăriile. Pe moment nu stiu exact dacă să intervin sau te descurci și singur, mă poți ajuta?” Cei mai mulți copii, indiferent de vârsta vor răspunde într-un fel sau altul (verbal sau corporal).

 L.D.: Așadar, găsim răspunsul chiar la copil…

R.J.:Răspunsurile la dilemele parentale sunt întodeauna de găsit în dialog cu copiii – ne cade greu pentru că nu avem dezvoltată o asemenea cultură a dialogului. Pe de altă parte, atunci când motorul acțiunilor (sau al neacțiunilor mele) e teama de a fi judecat de alți părinți, trebuie să știu că e un motor neviabil și dăunător relației cu copilul meu. Al cui e copilul, al meu sau al societății? Cine e responsabil pentru viata mea și a copilului meu, eu sau societatea? Cine e responsabil pentru propriile mele valori, eu sau societatea? Pentru faptul că nu mai există un consens de valori în ansamblul societății trebuie să decid și să ascult de o altă autoritate – una interioară – decât de cea a moralului societății, autoritate cu care poate am fost obișnuit până acum. Eu încerc să susțin părinții să fie deschiși și să poată decide autentic și din inimă pentru copiii lor, mai degrabă decât să asculte orbește de sfatul specialistului sau constrângerea socială.

L.D.:  Adesea, copiii se ceartă, copiii se împacă… și se întâmplă ca în urma unor conflicte…copilărești, ajung adulții să se certe între ei. Care ar fi explicația?

R.J.: Faptul că suntem adulți nu înseamnă că suntem mereu maturi în acțiunile noastre. Natura umană e una pur irațională. Explicația mea e că adulții proiectează într-o asemenea situație trăirile proprii “nevindecate”. Fiecare dintre noi a fost măcar o dată în viață atât victim, cât și făptaș și știm exact că ambii suferă deopotrivă, fiecare în felul lui. Aceste dureri sunt “salvate” undeva în corpul nostrum, iar copiii, prin existența lor, ne aduc zilnic la cunoștiință aceste dureri. E alegerea mea matură daca aleg să cresc și să conștientizez această durere sau nu.

 L.D.: Asociem cuvântul conflict cu ceva negativ, care ar fi însa beneficiile conflictului?

 R.J.: Eu nu văd diferența între pozitiv sau negativ, ci mai degrabă văd conflicte constructive și conflicte destructive. Cele contructive sunt cele în care pot învăța ceva despre mine și în care îl pot cunoaște mai bine pe celălalt – pe aceastea le numesc benefice și le urez bun venit în viața de familie. O familie sănătoasă are active, zilnic, cel putin 20 de conflicte. Noi le numim “echidemne” pe cele la sfârșitul cărora nu există nimeni care să piardă.  Decisiv pentru ca un conflict să fie constructiv e dacă adulții pot lua aceste conflicte ca pe o invitație de a se calibra și a se cunoaște mai bine sau dacă o iau ca pe o luptă de putere. Cele destructive sunt conflictele care se repetă la anumite intervale și care nu aduc nimic nou, ci sfârșesc în lupta de putere. După un conflict destructiv ne simțim mai puțin vitali, demotivați și cu un sentiment de sine scăzut, dar după un confict constructiv și echidemn ne simțim plini de energie și apropiați de celălalt chiar și atunci când nu s-a ajuns la consens.

L.D.: Raluca, iti multumesc inca o data pentru interviu.

Mai multe despre Raluca Jacono si Familylab, aici.

Cu Raluca Jacono- despre determinarea de a-ti urma calea

Daca ar fi sa ii fac o declaratie de iubire Ralucai ( am si facut-o), i-as spune ca ii iubesc mintea. De fapt, claritatea pe care stie cum sa o predea si altora. Si as mai spune ca ii iubesc si inima, modul in care empatizeaza autentic, la fel de clar, punandu-se in paranteza cand nu mai poate ajunge la celalalt. Stie cine este, ce poate, care e drumul si menirea ei. Nu stiu cand si cum a aparut aceasta claritate in ea, e un dat, a exersat-o, a invatat-o? De aceea o si descos, curioasa…

 Foarte pe scurt, Raluca Jacono traieste in Austria. A plecat din Romania cand avea 17 ani. Revine insa in tara pentru a-i sustine pe parinti si alti profesionisti care lucreaza cu copiii ca si consilier Familylab. Tine workshop-uri, consiliaza, modereaza in social media, scrie articole. Si toate au un numitor comun: copiii.

Nu povesteste insa despre copiii altora, ci mereu, revine ca la o tema de casa, la cele doua fetite ale ei. Intalnirea cu “despre cum e sa fii parinte” s-a intamplat insa inainte de nasterea lor.

Si acum, sa ascultam povestea…

Spunem adesea ca nimic nu e intamplator…la tine cum a fost intamplarea? Cum te-ai intalnit cu Familylab si cu mentorul tau Jesper Juul?

Acum multi ani, inainte de a fi devenit mama. Pe atunci eram activa ca regizor de teatru si asistenta regie in film si cautam mereu inspiratie, eram foarte interesata de psihologia umana. Intr-o seara am avut grija de copiii unei prietene si pe noptiera lor am gasit “Copilul tau este competent” in limba germana a lui Jesper Juul. L-am citit intr-o noapte, a doua zi dimineata am gasit pagina lui oficiala pe net si i-am scris. I-am scris ca m-a inspirat enorm, ca aceasta carte nu este despre copii, ci despre mine ca adult, ca mi-a oferit intr-o noapte de citit mai mult decat mi-ar fi oferit zeci de sedinte de terapie si ca ii multumesc ca mi-a economisit prin cuvintele lui atatia bani si ca as vrea sa fac posibil sa fie tradus si in limba romana. N-as fi asteptat un raspuns, dar a venit instant. Mi-a scris ca, din coincidenta, tocmai se afla in Viena si ca: “Va propun sa ne intalnim, sunt in hotelul X, daca sunteti disponibila”. I-am raspuns ca hotelul respectiv e la doua colturi de strada unde locuiesc eu si ca voi fi acolo in 30 de minute.

Au fost cateva ore cu Juul care mi-au schimbat viziunea despre menirea muncii mele si am hotarat sa muncesc pentru reteaua initiata de el, Familylab. Ceva timp mai tarziu, am facut formarea de trainer, apoi formarea de consilier familial, pe moment sunt inca in formare de terapeut familial si iata-ma acum, cativa ani mai tarziu, facand parte din conducerea Familylab International.

Eu, personal, sunt atenta la aceste sincronicitati si am convingerea ca oamenii si intamplarile apar in viata noastra atunci cand suntem pregatiti. Ai putea spune asta si despre tine? “Era in aer ceva”…ca sa ma exprim metaforic?

Poate ca da, a fost momentul propice pentru mine sa “invat”.  Lucram la teatrul Odeon din Viena la o piesa cu doi indragostiti si actorii nu se puteau suferi intre ei. Mi-am pus toate motoarele de regizoras tanar la incercare, numai autenticitatea mea nu. Aveam o educatie care imi conferea respect, facusem o scoala de teatru faimoasa cu dascali “mari”, simteam insa ca vreau sa imi merit respectul fata de persoana mea, nu fata de o diploma sau fata de numele scolii etc. Simteam ca autoritatea trebuie sa vina dinauntrul meu, nu din afara, nu una formala legata de conformism social, de bani, de diplome etc. In lumea teatrului, ca si in lumea business, ca si in alte lumi, exista anumite reguli de conduita nescrise or, eu nu ma simteam bine, nici cu regulile lor, nici cu mine insami respectandu-le. Eu sunt o persoana imposibila: ascult ce spun autoritatile si apoi fac cum vreau eu. Iar asta e incomod pentru multi. Juul a fost unul dintre primii oameni din viata mea care au salutat felul meu autonom de-a fi, fara sa ma stampileze drept non-conformista. Ci, pur si simplu, sa ma sustina sa fiu EU.

El mi-a aratat ce inseamna acompanierea empatica, ce inseamna sa fiu autentica, ce inseamna sa ma exprim personal, ce inseamna un sentiment bun de sine. Instant, dupa cateva intalniri cu el, m-am simtit un nou om si am stiut ca munca mea e de a creea, insa nu jucandu-ma, de-a face teatru, ci acolo afara, cu oameni in carne si oase si cu dilemele lor reale.

Ce a adus nou in viata ta? Ce s-a schimbat?

Multe si nimic. Nou imi este limbajul pe care il folosesc, mai autentic mai aproape de ceea ce sunt. Am invatat sa vorbesc “din inima” si sa imi folosesc intelepciunea, intelepciune pe care cu totii o avem in noi. Am invatat sa fiu mai congruenta cu ceea ce simt si ceea ce spun. Am invatat sa imi gestionez conflictele interioare si cu cei din jur in mod mai constructiv. Am invatat sa iubesc totul asa cum este nu cum ar trebui sa fie. A fost un drum lung si il continui inca…Dar in fond, nu s-a schimbat nimic.

Cei care ma cunosc din lumea teatrului si a filmului au devenit parinti la randul lor si vin adesea pe scaunul meu de consilier sau la workshopuri. Cel mai minunat compliment al unui coleg din film a fost:  “Nu te-ai schimbat deloc. Te-ai ingrasat, ai devenit dintr-un vulcan o flacara clara, insa nu te-ai schimbat. Tot calda si inteleapta ai ramas”. Cred ca nu m-as fi putut descrie mai bine.

Raluca, daca te-ai uita din afara la tine, ce ai aprecia la tine? Pun aceasta intrebare pentru ca vreau sa aflu care sunt “resursele” de care te-ai folosit in aceasta “crestere” a ta. E unul dintre motivele pentru care iti iau acest interviu.

(Rade) Ma apreciez asa cum sunt, cu irationalitatea mea inclusiv. N-am o reteta secreta, ci ma folosesc de aceleasi resurse pe care le are la indemana fiecare din noi. Imi folosesc experienta de viata si inima in a actiona si a vorbi echidemn. Asta e tot. Singura resursa reala pe care o am la dispozitie si pe care o folosesc din plin e sustinerea continua de la dascalii mei: cu prezenta lor, cu experienta lor si cu felul natural de a-mi fi modele. Dar resursa asta nu tine de una a mea interioara, ci pur si simplu, de norocul de a fi intalnit oameni atat de cu har in mijlocul si cu ajutorul carora am putut creste. Asa functioneaza “invatarea” la orice nivel: fie ca e la scoala fie in viata.

Care sunt provocarile care ti-au iesit in cale? Ai inceput ceva, practic de la zero…

Nu chiar de la zero. In scoala de teatru am facut si pedagogie – abandonasem insa din start ideea de a deveni dascal. Provocarea maxima a fost sa ma gasesc deodata intr-o bransa straina mie, reglementata strict si dominata de cu totul alte profesii: psihologi, terapeuti, asistenti sociali, medici, consilieri etc. Interesant e ca majoritatea colegilor mei ma admira pentru faptul ca nu am dezvoltat “ochelari de cal”, asa cum se intampla adesea pentru cei din bransa. Legat de aceasta provocare a fost si acreditarea mea ca si consilier familial – am luptat mult cu autoritatile austriece pana mi s-au recunoscut cei trei ani petrecuti alaturi de Jesper Juul in formarea de consilier familial. Provocarea continua pentru ca momentan sunt inca in formare la Berlin, la Institutul de Terapie Familiala fondat de Jesper Juul, si voi “lupta” pentru recunoasterea mea ca psihoterapeut familial si in Austria.

 Cand ti-ai dat seama ca poti sa pornesti pe acest drum? Sa spui “Gata, de acum am aceasta competenta, incredere ca pot sa sustin aceste cursuri, ca pot sa ii insotesc pe parinti in nevoile lor”?

Cred ca s-a dezvoltat treptat, dar noaptea aceea, cu “Copilul tau este competent” in mana si intalnirile cu Juul au fost decisive. Cred ca totul a venit treptat, cu cat m-am incumetat la mai multe, cu atat mi s-a cerut sa fac mai mult. E un schimb cu doua sensuri mereu. Cel mai mult m-a ajutat increderea nelimitata pe care Jesper Juul mi-a acordat-o. Mi-a spus de la inceput, cand i-am relatat despre nesiguranta mea de a face fata acestei meserii: “Sunt 100% in spatele tau si te sustin. Daca iti va iesi bine, vom sarbatori impreuna. Daca vei da gres, n-o sa te invinovatesc niciodata.”

Am dat de mai multe ori gres si o voi face din nou, insa o asemenea incredere nu mi-a oferit-o nimeni pana atunci, increderea in resursele mele de om, dincolo de formalitati. Asta m-a motivat enorm! Juul si eu avem ceva impreuna: ne incapatanam sa facem lucrurile in felul nostru autonom.

Ca in orice “poveste”, cand pe drum apar provocari, apar si prietenii, ajutoarele. Esti insotita, primesti, ceri ajutor?

Desigur! Fara ajutor, fara prieteni si fara sustinerea si inspiratia pe care o primesc de la dascalii mei n-as fi aici. In viata mea private, la fel ca si in viata mea profesionala. Am invatat sa cer ajutorul si sa il primesc atunci cand realizez ca nu ma descurc singura. Cand am venit in Romania si am spus ca sunt sub supervizare permanenta, am primit priviri intrebatoare. Pentru mine e un privilegiu, desi oficial nu mai am nevoie de supervizare, insa inauntrul meu vreau sa profit la maxim de experienta, de harul si de ghidarea celor pe care ii consider a fi mai dezvoltati decat mine. Asa functioneaza “invatarea” la orice nivel. Prin exemplul personal al unei persoane apropiate care are experienta de viata si care are harul de a da experienta mai departe.

Cand am dileme acasa, cu partenerul meu sau privitor la copiii mei, merg la Jesper Juul. Nu pentru a fi ascultatoare si a face intocmai ce spune el, ci pentru a ma inspira. Simplul fapt ca stiu ca exista cineva acolo care poate face asta pentru mine ma face sa fiu o partenera si o mama relaxata. Cred ca la fel se intampla si cu parintii care imi cer ajutorul: nu le dau mare lucru, dar ii sustin sa isi descopere in intregime potentialul de parinte. A da mai departe ceea ce primesc la randul meu e un lucru extraordinar pentru mine.

Planuri de viitor? Care e “dorinta inimii tale”? Ti-ai construit sau urmaresti un anume obiectiv?

Am multe proiecte pe care le coordonez atat in Romania, in Austria, cat si la Familylab International –  nu ma plictisesc defel. Pentru viitorul apropiat ma voi reintoarce in Romania in noiembrie cu o noua serie de workshopuri pentru parinti, la Timisoara si Sibiu, imi voi continua workshopurile la Viena si studiile la Berlin. Pentru viitorul mai indepartat imi doresc editarea cartilor lui Jesper Juul si in limba romana, traduse, sunt deja mai multe titluri, imi doresc mai multi traineri Familylab in Romania si imi doresc o vacanta sa pot scrie in liniste cartea despre a fi mama si femeie care va aparea sub egida Familylab. Nu sunt defel modesta cu dorintele mele, as putea continua lista…

Viziunea mea e sa fac viabila si in Romania reteaua Familylab, cu traineri care sa mearga in scoli, in institutii etc.

Nu e destul sa am eu o viziune, ci avem nevoie de invitatii, de institutii si persoane curajoase care sa  puna la dispozitie terenul propice in care sa incolteasca semintele pe care le-am semanat deja.

Pentru ca am in fata politicile educationale EU si cele ale Austriei, stiu ca uneori e imposibil si alteori e tocmai terenul propice pentru a gandi si practica “out of the box”.

Insa ma feresc sa imi construiesc asteptari si obiective concrete ca sa nu fiu dezamagita!

Raluca, inca o data, iti multumesc ca te-am cunoscut!

Cu mare drag, Laura

Mai multe informatii despre Raluca Jacono, aici

 

 

 

 

 

Copilul competent

Interviu cu Raluca Jacono, consilier Familylab

Pe Raluca Jacono am intalnit-o printr-un parinte care merge la cursurile ei. M-a atras titlul workshop-ului pe care il tine periodic si la Timisoara, si anume, “Copilul tau este competent”.
Asa am aflat ca Raluca e consilier de familie in Austria ( pe langa  multe alte formari) si vine in Romania, tara de origine, pentru a promova o noua paradigma in ceea ce priveste relationarea dintre parinti si copii.

Laura Dumbrava: Ce inseamna copil competent, Raluca, din punctul de vedere al Familylab, in a  carei retea lucrezi si tu?

Raluca Jacono: Vreau sa spun din start ca dintotdeauna copiii au fost competenti – doar ca premisele cresterii copiilor de pana acum s-au bazat pe ipoteze false. Datorita cercetarilor recente din neurobilogie si comportamentalism putem  spune insa doua lucruri esentiale in ceea ce priveste competenta copiilor:

in primul rand, copiii se nasc empatici (pana acum se credea ca de la nastere copiii sunt “asociali” si trebuie educati pentru a deveni fiinte sociale) si, in al doilea rand, copiii vor de la natura sa coopereze cu parintii lor, sa ii multumeasca si sa ii faca fericiti pe acestia.

Aceasta perspectiva pune sub semnul intrebarii felul in care definim educatia si cat de sanatos e modul “vechi” de a privi educarea copiilor. E o perspectiva noua nu numai privitoare la felul in care sunt copiii, ci si asupra familiei si a relationarii sanatoase in familie.

L.D.: Daca ar fi sa te referi la proprii tai copii, poti spune ca sunt competenti pentru ca….

R.L.: Copiii mei sunt la fel de competenti ca si toti ceilalti copii: s-au nascut empatici si vor sa coopereze din tot sufletul cu parintii lor. Competenta lor consta totodata in a da un feedback foarte clar prin comportamentul si reactiile lor despre cum se simt in familie si in relatia cu parintii lor . Reactiile copiilor au intotdeauna sens chiar daca adultul nu il intelege sau il catalogheaza a fi lipsit de sens.

Atunci cand copiii inceteaza sa coopereze inseamna ca a intervenit ceva in relatia noastra care ii blocheaza – din punctul asta de vedere copiii mei si ai tai si ai tuturor sunt competenti si semnalizeaza acest blocaj comportandu-se deviant. Intr-un singur lucru nu sunt competenti si au nevoie de adulti: in a prelua responsabilitatatea asupra atmosferei relatiei cu parintii!

Potentialul acesta il au toti copiii si e “zestrea” pe care o aduc cu ei in relatia de familie – din punctul acesta de vedere toti copiii au aceleasi premise in viata. Decisiv e cum relationeaza parintii vizavi de aceasta “zestre”.

L.D.: Ce aduce nou sau diferit Familylab in cresterea copilului?

R.J.: In viziunea noastra, a fi parinte nu poate fi invatat din carti sau cursuri, ci din interactiunea zilnica si dialogul permanent cu propriul copil. Atunci cand parintii devin nesiguri sau exista conflicte, incercam sa ii sustinem in potentialul lor, mai degraba decat de a le puncta greselile – din critica nu putem invata, nici noi, adultii, si nici copiii. Munca noastra e orientata pe acompanierea proceselor de crestere reciproca (adultii si copii deopotriva) si mai putin pe gasirea de solutii sau retete general valabile. Ca o familie sa fie sanatoasa trebuie ca toti membrii ei sa se simta bine – atat copiii, cat si adultii.

L.D.: Cu ce intrebari/ probleme vin parintii la intalnirile pe care le organizezi?

R.J.: Aparent e vorba mereu de aceleasi probleme: refuzul mancarii, mersul la culcare, plecatul la gradinita, rivalitatea dintre frati, agresivitatea, invatarea la toaleta, temele de casa,  banii de buzunar etc.  Iar raspunsurile mele sunt pe cat de diferite de la familie la familie, pe atat de legate de un numitor comun: atunci cand exista asemenea teme de conflict e vorba intotdeauna despre altceva, si anume nu despre tema in sine, ci despre felul in care parintii relationeaza cu copiii privitor la temele respective. Dupa mine nu exista probleme, ci numai fapte in sine.

L.D.: Care sunt cele mai dese stereotipuri/ mituri/ credinte legate de parintit  pe care le intalnesti?

R.J.: Faptul ca atunci cand un copil se comporta asa cum isi doresc adultii (e “cuminte”, isi face temele, e politicos etc.) e vazut a fi meritul parintilor, iar atunci cand face greseli sau are un comportament deranjant e vina copilului si trebuie “reparat”. Jesper Juul, dascalul meu si fondatorul Familylab, imi spunea: parintii sunt modele pentru copiii lor, bune si rele – de la ambele putem invata – nimeni nu poate fi model pozitiv 24 de ore din 24, dar e important sa stim ca suntem responsabili pentru exemplul pe care il dam.

L.D.: Ce feedback ai de la parintii care participa, feedback dat atat in timpul cursului, cat si dupa?

R.J.: Imi place sa aud feedbackurile “bune” – si asta e o ramasita a orgoliului meu copilaresc. Daca vreau sa invat ceva cu adevarat, atunci ii ascult si invit sa imi dea feedback pe parintii care nu par foarte convinsi de ceea ce le spun. Cele mai fericite cazuri sunt desigur parintii care imi scriu ca ceea ce au trait la curs sau intr-o consiliere le-a schimbat viata. Exista pentru mine o satisfactie enorma in a da altora ceea ce am invatat la randul meu!

L.D.: Ai doi copii…privind in urma, dar si in fata, cum esti tu acum ca parinte, ca ai avut ocazia de a lucra in acest sistem si implicit de-a adopta anumite valori promovate de Familylab?

R.J.: Il cunosc pe Jesper Juul si munca sa de dinainte de a deveni mama si m-am aliniat acestor valori profund umane traindu-le si in viata de cuplu. Nu e vorba de o metoda anume sau de o tehnica de comunicare,ci mai degraba, despre o alegere de viata – noi o numim echidemnitate.

Nu cred ca sunt o mama mai buna decat altele numai pentru ca fac munca pe care o fac, stiti cum e cu cizmarul care umbla cu pantofii rupti… Fac greseli, cel putin 20 pe zi si exact asa si trebuie sa fie. Deunazi am intrebat-o pe fetita noastra mai mare, are 6 ani: “ce gasesti tu cel mai groaznic la mama ta?” Si am primit cel mai bun feedback! O alta data, fetita noastra mai mica mi-a spus  ca sunt proasta pentur ca i-am refuzat o pofta. I-am raspuns “sper ca o sa supravietuiesti sa ai o mama proasta in urmatorii 16 ani”. Nu ma gandesc la a fi o mama buna sau perfecta, ci mai degraba la ce pot face atunci cand unul din membrii familiei noastre e nefericit cu mine asa cum sunt.

Am asistat la multe discutii despre “mama buna” / “mama rea” si sincera sa fiu, nu le-am inteles niciodata. Cel mai sigur barometru pentru parentingul personal ne sunt copiii proprii si cum ne percep ei. Daca suntem parinti cu adevarat buni, ii invitam sa ne spuna ce cred despre noi fara sa ne scuzam pentru ceea ce suntem, fara sa ii convingem ca perspectiva lor asupra noastra e gresita.

Ce ma face insa sa fiu relaxata ca mama e siguranta de a lucra in aceasta retea, unde am un acces excelent la informatii si stiu pe cine pot sa sun atunci cand am nevoie la randul meu  de ajutor.

L.D.: Multumesc, Raluca.

 

 

 

Cand copilul isi suge degetul

De vorba cu Raluca Jacono, consilier Familylab

L-am vazut inca din burtica, la ecograf, cum isi suge degetul si am tresarit de bucurie…
Dupa ce se naste, il mai surprindem cu degetul in gura la ora mesei sau inainte de somn, cand e mai obosit, cand e frustrat sau, cand, pur si simplu, se plictiseste. Lunile, anii trec, si vedem insa ca nu renunta la acest obicei care, ne spun unii, ne spun altii, pot sa ii deformeze dintii, “e rusine ca e copil mare acum”, e sursa de microbi s.a.m.d.
Inainte de a afla cum putem sa il ajutam sa scape de acest obicei, sa vedem cat e de “normal” pentru un copil sa isi suga degetul. Raluca Jacono, consilier Familylab, ne spune:

Copiii sunt inca de la nastere  responsabili pentru simturile lor: ce se simte bine si ce nu (feel), ce are gust bun si ce nu, ce miroase bine si ce nu etc. A putea apela la mecanismul de autoconfort prin suptul degetului, de pilda, este pentru un sugar de multe ori un pas valoros spre mai multa responsabilitate. Desigur ca suptul excesiv al degetului, mai ales la copiii mai mari, poate fi expresia unui disconfort – de cele mai multe ori acest comportament, cand devine destructiv, se naste dintr-o interactiune nereusita cu persoanele apropiate si dintr-o lupta de putere. “It sucks”- as traduce eu acest gest atunci cand este expresia disconfortului. Fiecare familie in dinamica sa si fiecare copil este unic, de aceea, reteta pausala ca suptul degetului ar fi benefic sau contraindicat- gasesc eu a fi de evitat.

Cand e pregatit copilul sa renunte la acest obicei si in ce masura putem noi sa il obligam sa o faca (mai ales ca folclorul parintilor si bunicilor abunda de strategii de genul- solutii dezgustatoare aplicate pe deget, amenintari cu “iti taie X degetul daca…”, “iti cade unghia”,” ramai cu degetul deformat”, iar lista continua…)? Si cum ar fi daca nu am obliga, ci am “insoti”, dirija copilul inspre a lua singur aceasta decizie care sa vina astfel din forul lui interior?

Raluca Jacono ne invita la un astfel de dialog pe care il putem purta cu copilul:
Uneori deciziile pentru ceea ce nu e cel mai sanatos fizic sau in pofida recomandarii specialistilor, sunt deciziile care evita un conflict destructiv sau o relatie stricata. Eu as sugera sa ii vorbim copilului fara sa incercam sa il convingem, ci doar sa ii spunem ce gandim noi: “Uite, tu sugi degetul si gasesc ca esti dulce cand faci asta. Pe de alta parte, stiu ca trebuie sa te opresti. Cand ai de gand sa o faci?”.

Asta nu inseamna ca se va opri imediat, e inceputul unui dialog care ar putea dura luni de zile, dar care sigur NU se va transforma intr-o lupta de putere! Cu acest statement copilul va sti “Asta vrea mama mea si e ok ca sunt asa cum sunt”.

La o varsta atat de mica, chiar la 2-3 ani, cand nici bine nu leaga cuvintele in propozitie, am putea sa ne punem firesc intrebarea cum gestioneaza un copil un astfel de dialog sau, mai bine zis, daca poate sa ia singur DECIZIA de-a renunta la ceva ce ii place- ca sa nu vorbim neaparat de dependenta.

Tot Raluca Jacono ne lamureste: Ideea mea nu e de a da decizia pe mana copilului, ci de a invita la un dialog in care parintele e turn de veghe si da calea, iar copilul poate decide CAND e pregatit sa faca ceea ce i se cere.
Desigur ca ii sugerez copilului sa se opreasca, insa nu sunt in stare sa decid punctul cand o va face.Ce putem insa face ca adulti este sa ii cream “spatiu”, “rama”, conditiile in care acest proces de schimbare sa se desfasoare.

De la macro la micro e motto-ul meu: asta inseamna ca pas cu pas, trecem de la schimbarea majora la detaliile schimbarii. “Pot sa te ajut pentru ca vad ca nu-ti reuseste singur decizia”.

De exemplu, din septembrie, fetita mea mai mare va merge la scoala si cea mica la gradinita. Asadar, se vor schimba multe in dinamica familiei noastre. Ma gandesc mai degraba, la cum vom fi unii cu ceilalti decat la acomodarea propriu-zisa la scoala, care se pare ca e ca si facuta (a avut in ultimele luni ocazia sa mearga cateva zile deja la scoala si le-a cunoscut pe invatatoare etc.).

Asta inseamna ca, dupa ce s-a incheiat procesul de “goodbye” de la gradinita, i-am spus intr-o seara: “In septembrie vei merge la scoala si va trebui sa ne trezim devreme (stiind-o ca doarme cu drag pana la ora 10 !) si in fiecare zi vom lua micul dejun devreme impreuna” (iar o schimbare pentru familia noastra, nu era asa pana acum). Acesta e nivelul MACRO, adica rama in care se vor intampla viitoarele conflicte pe care le astept ca normale. Astfel i-am creat un spatiu in care copilul stie ce se asteapta de la el, acum e cazul sa astept si sa vedem IMPREUNA la nivelul MICRO (adica la temele individuale) CUM le vom solutiona.
De pilda, ce e in mintea mea e ca fetita mare, super adormita in prima faza, nu va fi foarte fericita sa se imbrace singura si sa iesim din casa si sunt pregatita ca acesta sa fie unul dintre procese (inlocuiesc cuvantul conflict cu proces).
Sau, cea mica sa aiba poate probleme de acomodare la gradinita (desi o cunoaste bine deja si vrea sa mearga) etc.
E dispozitia mea acum sa ma tin DESCHISA la orice va veni la modul potential (nu calculez acum FIX ce ANUME conflicte, ci vreau sa ma pregatesc pe mine sa fiu deschisa la ORICE ar veni). Acesta e pentru mine dialogul, pas cu pas.
In cazul nostru e asta, dar se poate inlocui absolut cu orice proces de invatare sau de “dezvatare” (care tot invatare e de fapt) ca sa revenim la tema suptul degetului.

Cum putem insa, concret sa ne dam seama ca un copil mic intelege ce ii cerem si implicit ca ne va raspunde prin a renunta, la un moment dat, la acest obicei?

Daca avem aceasta temere ca un copil mic nu intelege ce ii cerem, il putem ajuta sa isi constientizeze si sa verifice daca realmente mai are nevoie de deget in gura sau a ramas un reflex. Si il putem invita la dialog astfel:
“Dragul meu, vreau sa stiu ceva de la tine: cand ai in plan sa te opresti din suptul degetului “. Si asta la modul cat mai serios, neutru si relaxat fara subton manipulativ sau critic sau asteptari sa iti raspunda cu “Da, mami”. Nu va raspunde nimic, dar in cateva luni de zile poate vei putea vedea o schimbare (poate ca are nevoie de un impuls echidemn de acest gen din afara ca sa se poata decide daca mai suge sau nu). Raspunsul copiilor vine adesea din comportamentul lor si nu din ceea ce spun ei.

Putem purta un dialog si cu un copil mic, iar un feedback vine si de la un sugar. De pilda, putem sa ii observam tonusul muscular, privirea si tonul vocii cand plange si vei sti multe despre copil si raspunsul lui la ceea ce spui si faci. Dialogul e mai mult decat cuvinte, intrebari si raspuns. Dialogul e a vorbi cu tot corpul tau.

In raport cu metodele clasice de dezvatare care presupun a actiona din afara si implicit de a forta schimbarea, dialogul invita la colaborare si nu la opozitie.

Atunci cand exista presiune si critica, reactia e de opozitie. Atunci cand exista decizie interioara de schimbare – schimbarea se petrece si e nevoie de putin sprijin din exterior.
Asa vad EU procesele terapeutice si cele care se desfasoara astfel sunt singurele de succes pe termen lung, iar dintre toate terapiile de dependenta succesul e doar atunci cand decizia de a renunta vine din interior”.
Da, schimbarea de la suptul degetului poate fi de durata, dar cand vrei, vei putea sa o sustii sa DECIDA SINGUR. Orice altceva e o incalcare a integritatii copilului.

In concluzie, ca sa ma folosesc tot de o “vorba” de-a Ralucai Jacono, invita-ti copilul la dialog, la o ceasca de ciocolata calda sau o prajiturica si spune-i ce te apasa. Nu se va intampla nimic peste noapte, dar e o punte inspre el, o punte care va va ajuta sa treceti si peste alte provocari, conflicte, procese.

Mai multe detalii despre Familylab si munca Ralucai Jacono, aici: http://desprejesperjuul.blogspot.ro/