De vorba cu Raluca Jacono, consilier Familylab

L-am vazut inca din burtica, la ecograf, cum isi suge degetul si am tresarit de bucurie…
Dupa ce se naste, il mai surprindem cu degetul in gura la ora mesei sau inainte de somn, cand e mai obosit, cand e frustrat sau, cand, pur si simplu, se plictiseste. Lunile, anii trec, si vedem insa ca nu renunta la acest obicei care, ne spun unii, ne spun altii, pot sa ii deformeze dintii, “e rusine ca e copil mare acum”, e sursa de microbi s.a.m.d.
Inainte de a afla cum putem sa il ajutam sa scape de acest obicei, sa vedem cat e de “normal” pentru un copil sa isi suga degetul. Raluca Jacono, consilier Familylab, ne spune:

Copiii sunt inca de la nastere  responsabili pentru simturile lor: ce se simte bine si ce nu (feel), ce are gust bun si ce nu, ce miroase bine si ce nu etc. A putea apela la mecanismul de autoconfort prin suptul degetului, de pilda, este pentru un sugar de multe ori un pas valoros spre mai multa responsabilitate. Desigur ca suptul excesiv al degetului, mai ales la copiii mai mari, poate fi expresia unui disconfort – de cele mai multe ori acest comportament, cand devine destructiv, se naste dintr-o interactiune nereusita cu persoanele apropiate si dintr-o lupta de putere. “It sucks”- as traduce eu acest gest atunci cand este expresia disconfortului. Fiecare familie in dinamica sa si fiecare copil este unic, de aceea, reteta pausala ca suptul degetului ar fi benefic sau contraindicat- gasesc eu a fi de evitat.

Cand e pregatit copilul sa renunte la acest obicei si in ce masura putem noi sa il obligam sa o faca (mai ales ca folclorul parintilor si bunicilor abunda de strategii de genul- solutii dezgustatoare aplicate pe deget, amenintari cu “iti taie X degetul daca…”, “iti cade unghia”,” ramai cu degetul deformat”, iar lista continua…)? Si cum ar fi daca nu am obliga, ci am “insoti”, dirija copilul inspre a lua singur aceasta decizie care sa vina astfel din forul lui interior?

Raluca Jacono ne invita la un astfel de dialog pe care il putem purta cu copilul:
Uneori deciziile pentru ceea ce nu e cel mai sanatos fizic sau in pofida recomandarii specialistilor, sunt deciziile care evita un conflict destructiv sau o relatie stricata. Eu as sugera sa ii vorbim copilului fara sa incercam sa il convingem, ci doar sa ii spunem ce gandim noi: “Uite, tu sugi degetul si gasesc ca esti dulce cand faci asta. Pe de alta parte, stiu ca trebuie sa te opresti. Cand ai de gand sa o faci?”.

Asta nu inseamna ca se va opri imediat, e inceputul unui dialog care ar putea dura luni de zile, dar care sigur NU se va transforma intr-o lupta de putere! Cu acest statement copilul va sti “Asta vrea mama mea si e ok ca sunt asa cum sunt”.

La o varsta atat de mica, chiar la 2-3 ani, cand nici bine nu leaga cuvintele in propozitie, am putea sa ne punem firesc intrebarea cum gestioneaza un copil un astfel de dialog sau, mai bine zis, daca poate sa ia singur DECIZIA de-a renunta la ceva ce ii place- ca sa nu vorbim neaparat de dependenta.

Tot Raluca Jacono ne lamureste: Ideea mea nu e de a da decizia pe mana copilului, ci de a invita la un dialog in care parintele e turn de veghe si da calea, iar copilul poate decide CAND e pregatit sa faca ceea ce i se cere.
Desigur ca ii sugerez copilului sa se opreasca, insa nu sunt in stare sa decid punctul cand o va face.Ce putem insa face ca adulti este sa ii cream “spatiu”, “rama”, conditiile in care acest proces de schimbare sa se desfasoare.

De la macro la micro e motto-ul meu: asta inseamna ca pas cu pas, trecem de la schimbarea majora la detaliile schimbarii. “Pot sa te ajut pentru ca vad ca nu-ti reuseste singur decizia”.

De exemplu, din septembrie, fetita mea mai mare va merge la scoala si cea mica la gradinita. Asadar, se vor schimba multe in dinamica familiei noastre. Ma gandesc mai degraba, la cum vom fi unii cu ceilalti decat la acomodarea propriu-zisa la scoala, care se pare ca e ca si facuta (a avut in ultimele luni ocazia sa mearga cateva zile deja la scoala si le-a cunoscut pe invatatoare etc.).

Asta inseamna ca, dupa ce s-a incheiat procesul de “goodbye” de la gradinita, i-am spus intr-o seara: “In septembrie vei merge la scoala si va trebui sa ne trezim devreme (stiind-o ca doarme cu drag pana la ora 10 !) si in fiecare zi vom lua micul dejun devreme impreuna” (iar o schimbare pentru familia noastra, nu era asa pana acum). Acesta e nivelul MACRO, adica rama in care se vor intampla viitoarele conflicte pe care le astept ca normale. Astfel i-am creat un spatiu in care copilul stie ce se asteapta de la el, acum e cazul sa astept si sa vedem IMPREUNA la nivelul MICRO (adica la temele individuale) CUM le vom solutiona.
De pilda, ce e in mintea mea e ca fetita mare, super adormita in prima faza, nu va fi foarte fericita sa se imbrace singura si sa iesim din casa si sunt pregatita ca acesta sa fie unul dintre procese (inlocuiesc cuvantul conflict cu proces).
Sau, cea mica sa aiba poate probleme de acomodare la gradinita (desi o cunoaste bine deja si vrea sa mearga) etc.
E dispozitia mea acum sa ma tin DESCHISA la orice va veni la modul potential (nu calculez acum FIX ce ANUME conflicte, ci vreau sa ma pregatesc pe mine sa fiu deschisa la ORICE ar veni). Acesta e pentru mine dialogul, pas cu pas.
In cazul nostru e asta, dar se poate inlocui absolut cu orice proces de invatare sau de “dezvatare” (care tot invatare e de fapt) ca sa revenim la tema suptul degetului.

Cum putem insa, concret sa ne dam seama ca un copil mic intelege ce ii cerem si implicit ca ne va raspunde prin a renunta, la un moment dat, la acest obicei?

Daca avem aceasta temere ca un copil mic nu intelege ce ii cerem, il putem ajuta sa isi constientizeze si sa verifice daca realmente mai are nevoie de deget in gura sau a ramas un reflex. Si il putem invita la dialog astfel:
“Dragul meu, vreau sa stiu ceva de la tine: cand ai in plan sa te opresti din suptul degetului “. Si asta la modul cat mai serios, neutru si relaxat fara subton manipulativ sau critic sau asteptari sa iti raspunda cu “Da, mami”. Nu va raspunde nimic, dar in cateva luni de zile poate vei putea vedea o schimbare (poate ca are nevoie de un impuls echidemn de acest gen din afara ca sa se poata decide daca mai suge sau nu). Raspunsul copiilor vine adesea din comportamentul lor si nu din ceea ce spun ei.

Putem purta un dialog si cu un copil mic, iar un feedback vine si de la un sugar. De pilda, putem sa ii observam tonusul muscular, privirea si tonul vocii cand plange si vei sti multe despre copil si raspunsul lui la ceea ce spui si faci. Dialogul e mai mult decat cuvinte, intrebari si raspuns. Dialogul e a vorbi cu tot corpul tau.

In raport cu metodele clasice de dezvatare care presupun a actiona din afara si implicit de a forta schimbarea, dialogul invita la colaborare si nu la opozitie.

Atunci cand exista presiune si critica, reactia e de opozitie. Atunci cand exista decizie interioara de schimbare – schimbarea se petrece si e nevoie de putin sprijin din exterior.
Asa vad EU procesele terapeutice si cele care se desfasoara astfel sunt singurele de succes pe termen lung, iar dintre toate terapiile de dependenta succesul e doar atunci cand decizia de a renunta vine din interior”.
Da, schimbarea de la suptul degetului poate fi de durata, dar cand vrei, vei putea sa o sustii sa DECIDA SINGUR. Orice altceva e o incalcare a integritatii copilului.

In concluzie, ca sa ma folosesc tot de o “vorba” de-a Ralucai Jacono, invita-ti copilul la dialog, la o ceasca de ciocolata calda sau o prajiturica si spune-i ce te apasa. Nu se va intampla nimic peste noapte, dar e o punte inspre el, o punte care va va ajuta sa treceti si peste alte provocari, conflicte, procese.

Mai multe detalii despre Familylab si munca Ralucai Jacono, aici: http://desprejesperjuul.blogspot.ro/

Comentarii