Articole si interviuri

Sa nu desparti vorba de fapta

Acesta este un articol scris de Daniela Tuleu pe blogul ei.

“Specialiștii cu experiență au identificat o serie de norme de conduită care, odată respectate, i-ar asigura unui manager calea spre succes. În același timp, cunoașterea lor le este utilă și subalternilor:

1. Respectă tu însuți normele impuse altora! Nu despărți vorba de faptă!

2. Tratează-ți angajații așa cum vrei să fii tratat tu însuți!

3. Stabilește de la început, clar, atribuțiile fiecărui angajat, pentru a-l premia sau a-l sancționa după reguli știute și acceptate!

4. Fii inflexibil în privința principiilor, dar suplu în forma de abordare sau de aplicare a lor!

5. Respectă întotdeauna cuvântul dat, pentru a te bucura de încrederea ce ți s-a acordat!

6. Fiecare angajat este o personalitate și are propria sa demnitate care trebuie respectată!

7. Încearcă să te pui în situația angajatului, pentru a-l înțelege și a-l trata diferențiat!

8. Nu cere subalternului tău imposibilul!

9. Pentru a fi înțeles și ascultat trebuie să știi să asculți și să înțelegi!

10. Orice salariat trebuie informat dinainte cu privire la orice schimbare care afectează situația sa în firmă!

11.Colaborarea unui angajat câștigată pe termen lung este mai prețioasă decât supunerea imediată!

12. Autoritatea se câștigă prin performanțe profesionale proprii și prin cunoștințe, nu prin constrângere și intimidare!

13. Înainte de a sancționa un angajat, încearcă să identifici cât din vină îți aparține!

14. Dacă vrei să ai angajați valoroși, ajută-i să-și depășească limitele!

Din cartea ”Jurnalism radio-curs practic de strategii operaționale”, autori: Marian Odangiu, Daniela Ciobanu, Violeta Ficard.

 

Hotul de timp

scris de Laura Dumbrava

Am scris cu cateva zile in urma un scurt articol despre time management.

Acum insa mi-am dat  seama ca am facut, fara sa imi dau seama, o deresponsabilizare a celui care ar trebui sa isi gestioneze timpul.

Intrebarile puse in acel articol, de genul cine te retine la telefon, cine iti rapeste din timp, nu fac decat sa duca spre altcineva. Altcineva e de vina, cand, adesea, mai mult decat credem, avem aceasta posibilitate de a dispune noi insine de timpul nostru.

Suntem managerul acestei resurse.

Bun, si acest “panseu” al meu la ce ar fi de folos?

Daca ma voi opri din a da vina pe celalalt e un pas. Daca voi invata in ce situatii si cum pot spune cu fermitate da sau nu celuilalt e un alt pas. Daca voi deveni eu insami constienta de timpii morti, pierduti, lalaiti, e un alt pas. Daca voi descoperi in ce relatii, de o parte sau de alta, sunt timpi morti, deja ma calific pentru postul de manager de timp.

Time management inseamna sa stii sa spui stop atunci cand o relatie ( face to face, via email, telefon, messenger) nu e ok pentru tine.

De aceea, cred, ne este greu sa facem time management, deoarece nu gestionam timp, ci relatii:

  • relatia cu un superior caruia simtim nevoia sa ii dam explicatii peste explicatii,
  •  relatia cu un prieten care, la capatul telefonului, povesteste vrute si nevrute,
  • relatia cu un operator sau vanzator care incearca “sa ne combine”,
  • relatia cu un subaltern care se justifica si iti realoca tie sarcina pentru ca el nu stie cum sa faca,
  • relatia cu un parinte, care, in nevoia lui de control, suna de cateva ori pe zi
  • relatia cu noi insine, nehotarati cand vine vorba de a lua o decizie

De aceea to-do-list-ul nu functioneaza intotdeauna, pentru ca stam in relatii si  timp cu oameni, nu cu puncte de bifat de pe o foaie.

 

 

 

Despre etapele schimbarii. Iar

scris de Laura Dumbrava

sau cu piciorul rupt la…coach.

Adesea ma joc cu metafore, comparatii, alegorii. Da, suna ca la ora de limba romana. Creierul nostru stie insa sa se foloseasca foarte bine de simboluri, asadar, mizez pe asta si pe…intelegerea ta. Ideea e ca vreau sa fiu cat mai explicita si mai putin tehnica astfel incat sa intelegi ce cauta un picior rupt la… coach si nu la ortoped. De fapt, as vrea sa intelegi care sunt etapele schimbarii si de ce “retete” incercate de altii si propuse tie, cateodata functioneaza si altadata, nu.

Frectie la picior de lemn

Cu siguranta ai citit, auzit si ti s-a spus, cand erai cu garda jos: Daca vrei, poti! Nu te mai plange atata! Stiu ca esti in stare!

Ma raportez acum la client ca la un pacient care si-a rupt piciorul. Hai sa facem comparatia aceasta, sa avem o problema cat mai evidenta si mai acuta.

Daca esti jos, cu piciorul rupt, degeaba iti spun  hai ca poti, stii sa mergi.

Toate la timpul lor

Unde voiam, de  fapt, sa ajung: cand ni se intampla ceva, avem nevoie de un anumit timp in care sa ne obisnuim cu schimbarea. Creierul nostru trebuie sa inteleaga ca s-a intamplat ceva.

Mai apoi, avem nevoie de aceasta “jelire” a unei pierderi…mi-am rupt piciorul, ma doare, ce ma fac, nu mai ajung la lucru, nu mai joc fotbal etc. Da, aici pot interveni prietenii si sa spuna: Las’ ca te odihnesti mai mult, scapi de lucru, iti dam autografe pe gips.  Iar tu, in tine, spui NUUU! ( un mesaj implicit,  apropo de accident, ar fi un posibil mesaj al corpului de genul: “Buna, e timpul pentru un time-out.”).

Care e situatia, de fapt

Ca la doctor, si la coach, trebuie vazut care e situatia pacientului, pentru ca unuia cu piciorul rupt nu ii poti spune ca in Biblie, Ridica-te si mergi.

Asadar, cand un prieten va solicita ajutorul, verificati cat de rau e. Poate  are doar nevoie de un umar pe care sa planga, stiind clar amandoi ca nu prea aveti ce face in acel moment. Iar a-i da o carte cu “cum sa umbli”- aici ma refer la tot felul de articole, filme, carti motivationale ( pe aici intru si eu)- e ca si cum i-ai da ceai de musetel sa ii indrepti oasele. E gustos, dar nu ajuta. Si asta pentru ca el are alte nevoi. A nu se intelege ca nu are nevoie de inclusiv ce scriu eu acum, aici.  Are, dar depinde CAND, in ce stadiu al schimbarii, ajung astfel de informatii la el. Veti intelege imediat la ce ma refer.

In primul rand, are nevoie de o confirmare, constientizare, a faptului ca are o problema. Eu de aici plec. Verific in ce stadiu este, pentru ca in functie de acest stadiu, “prescriu” si “medicamentul”.

Ce verific printre altele este gradul de motivatie. Daca e motivatie, cata e -o si cuantific-, putem vorbi de schimbare, daca nu, putem sta de vorba, pur si simplu. E si asta o etapa si e nevoie de asta!!! Aici, varianta  “suna un prieten”, mai ales unul care stie sa te asculte, e cea mai buna cateodata. (Atentie insa la a nu-l “polua” pe celalalt. Isi are si el problemele lui- dar acesta e deja alt subiect de articol).

Care ar fi aceste stadii ale schimbarii:

1. Nu am absolut nicio problema. Cine si-a rupt piciorul…? Eu? Nu eu…

2. Constientizez, realizez, cu sau fara diagnostic de la “specialist”, ca am o problema. Piciorul meu e rupt.

3. Conturez deja un plan cu ce fac in aceste conditii.

4. Am deja piciorul in ghips, imi doresc sa ma fac bine.

5. Faza de recadere, s-ar putea sa mai imi rup piciorul deoarece am acum o predispozitie, o sensibilitate.

Despre aceste etape ale schimbarii am mai scris. Aici gasesi un articol in care am explicat fiecare faza. Ceea ce voiam azi sa punctez ( repunctez) este sa il tratam pe celalalt in functie de stadiul in care e cu schimbarea. Adica, sa nu dam sfaturi necerute, sa nu il agasam  cu Hai ca poti! sau, mai rau, Esti incapatanat, imi faci in ciuda, numai asa vrei!

No way! Lucrurile nu sunt doar albe sau negre. Sunt in…trepte!

Dupa ce ai citit toate acestea, te rog fa-ti un mic test si raspunde-ti la urmatoarele intrebari:

  1.  Ce e in mine, ce anume ma deranjeaza cand X imi spune ca ar fi bine sa fac o schimbare? Draga mea, ar fi bine sa inveti sa fii mai temperata!
  2.  Cum ii raspund si cat de tare ma deranjeaza intrebarea lui, sau, de  fapt, indemnul lui de-a ma schimba? Ahaa, adica nu ii place cum sunt…si oare cum sa ma schimb, am mai incercat de atatea ori sa fiu calma…
  3.  Cum restitui astfel de “invitatii” din partea altora la schimbare? Ii spun deschis ca sunt ok asa cum sunt, ca nu vreau sa ma schimb, ca am intentia, ca nu accept sfaturi de la altii…

Daca mai ai intrebari sa imi pui, sunt aici.

Cu drag,

Laura

De la moderator TV la life coach

Acest interviu mi-a fost luat pentru site-ul www.beezymami.ro, comunitatea mamelor antreprenor din randul carora fac si eu parte. Asadar sunt si eu Beezy mami.

Inainte de toate, Laura e mama a trei copii. In CV-ul ei profesional sunt scrise multe. Ne-am oprit insa la una dintre preocuparile ei din aceasta perioada, si anume, coaching-ul.

Beezy Mami: Laura, in CV-ul tau sunt multe formari. Ce faci acum?

Laura Dumbrava: Cum spun si la cursuri, in cartea mea de munca scrie jurnalist. Ar fi putut scrie si profesor- chiar am predat limba franceza o scurta perioada de timp- dar, la un moment dat , am urmat si Facultatea de Stiintele Comunicarii. Au trecut de atunci aproape 15 ani. Da, acum cand lansez invitatii la evenimente/ cursuri sau scriu articole de specialitate, ma semnez si “life coach”.

B.M.: Care e legatura cu coachingul?

Prin natura meseriei mele si, cred eu, prin felul meu de a fi, imi place sa “insotesc” povesti de viata. Care ar fi finalitatea? Celalalt sa isi gaseasca drumul propriu, solutiile potrivite lui, sa  isi rezolve anumite probleme, dileme, sa creasca, sa se regaseasca, sa performeze, caci stau ascunse in noi resurse pe care nu le folosim.

B.M.: Ce nu faci?

Nu dau solutii. Coaching-ul nu inseamna consiliere. Nu inseamna psihoterapie. Da, inseamna a-l ajuta pe celalalt sa fie mai bun. Cu coachingul ne situam intr-o zona de, sa ii spunem, normalitate, cu directia indreptata spre “mai bine”, spre excelenta.

B.M.: Ai facut o pregatire speciala pentru a fi coach?

Da, 8 luni de zile am fost formata de 4 traineri exceptionali. Ma formez in continuare deoarece imi doresc ca anul acesta sa iau si atestatul international.

B.M. Mai ai si alte formari pe partea de dezvoltare personala, de ce te-ai oprit la aceasta?

In primul rand, aici am simtit ca am competenta necesara. Nu poti sa predai ceva daca tu insuti nu esti pregatit. In plus, mai am si acreditarea de trainer pentru adulti. Mai apoi, in sfarsit, mi-am gasit eu insami raspuns la cum pot sa ies din rolul Salvatorului, dar in acelasi timp sa ii ajut si pe altii asa cum le este lor bine, nu cum cred eu. Solutiile sunt la ei, eu doar trebuie sa pun intrebarile potrivite. E o tehnica specifica in spate.

B.M: Si cum faci asta, organizatoric vorbind?

Colaborez cu o firma unde tin ateliere/ cursuri sau fac sedinte individuale de coaching. De asemenea, pe Facebook am creat o pagina unde ofer informatii specifice. Pagina se cheama Ateliere de life coaching, la fel ca numele cursurilor pe care le tin si ca numele blogului personal.

B.M.: Cei care vin aici despre ce invata?

Eu am o vorba: ce vrei?!… pestii -resurse epuizabile-, solutii date de altii care ti se potrivesc sau nu- sau …undita, adica o tehnica prin care poti tu insuti sa te ajuti, fara a mai apela la altii. Cam aceasta este dorinta/ ambitia mea: de a le da si altora aceasta “undita”. Dar, ca sa fiu un pic mai specifica, uite, un modul a fost despre managementul conflictului, iar in altul am vorbit despre schimbare- mai exact, despre coaching-ul comportamental. Cursurile mele se cheama  Ateliere de Life coaching– asadar, abordam o gama variata de subiecte, in functie de nevoile participantilor: relatia cu partenerul, cu copilul, cu parintii, dileme legate de “job”, managementul emotiilor s.a.m.d…plaja de subiecte e foarte larga.

B.M.: Cum impaci si viata de familie cu aceasta activitate precum si cu altele?

Cand iti doresti ceva anume, cred cu tarie ca vin inspre tine “ajutoare”. Asa e si in cazul meu. Am persoane dragi si de incredere care ma ajuta cu copiii in special. De asemenea, tine si de…time management. Sunt implicata in multe proiecte, dar am grija “sa iau cat pot duce”, tinand cont in permanenta ca in acest moment, prioritari sunt copiii. Iar coaching-ul imi ofera flexibilitate ca program. Da, vin in intampinarea clientilor, dar pot si eu sa stabilesc un program care sa nu disturbe timpul alocat familiei.

Cam asta e in mare ce fac. Mai multe detalii despre mine si activitatea mea gasiti pe www.lauradumbrava.ro

Multumesc inca o data pentru oportunitatea de a fi aici, alaturi de voi, alte mamici…beezy.

 

Despre demarketing sau “intinde-te cat ti-e plapuma”

Scris de Laura Dumbrava

Desi am facut in facultate marketing, nu tin minte sa ne fi vorbit cineva despre demarketing.

Recitindu-l insa pe Philip Kotler, parintele marketingului, realizez mai bine ce s-a intamplat cu unul dintre proiectele mele si ce se intampla cu vanzatorii de servicii sau bunuri care iti iau comanda, iti spun ca te servesc si astepti  adunand frustrarea de-a nu-ti fi oferit produsul la timp sau e de o calitate indoielnica, facut in graba.  Si nu e vorba ca nu sunt seriosi, buni profesionisti ( bun, nu neg ca nu exista si neprofesionisti), ci pur si simplu nu gestioneaza supracererea cu mijloacele de productie, resursa umana de care dispun la momentul respectiv.

Sa va spun acum  din experienta  mea personala de antreprenor si veti intelege mai bine ce este demarketing-ul ( care nu este opusul marketingului) si la ce foloseste el.

In urma cu cativa ani mi-am deschis o firma. Microintreprindere. Cu tot “tacamul”, productie, importuri, dari la stat. Si ca la orice business, mi-am facut si un plan de afaceri, care plan de afaceri spunea ca pot sa fac, adica sa produc de zeci de milioane de lei pe luna. Toate bune si frumoase pana au inceput sa vina comenzi peste comenzi…si nu refuzam pentru ca aveam un plan de afaceri pe care, in ambitia si avantul meu, tineam sa il fac.

Ce ar fi trebuit sa fac?! Kotler propune doua stategii in cazul supracererii: fie maresti pretul, fie reduci publicitatea astfel incat sa limitezi cererea. Sau, mai exista varianta sa faci marketing selectiv, adica vizezi doar un anumit produs care nu este profitabil si acolo faci demarketing pe o perioada limitata.

Frica mea de atunci si probabil si a altor antreprenori care nu te refuza  este ca sa nu cumva clientul sa mearga la concurenta si sa fie pierdut atat pe moment cat si “for ever”. ( de exemplu, ai comandat mobila pentru care ai platit un avans considerabil si nu vine in timpul care ti s-a promis, te-ai programat la epilat si sta lumea gramada la rand, ti-ai comandat prin posta un set de bijuterii care nu mai soseste etc).

Ce am pierdut atunci nu a fost un client sau cativa, ci au fost toti clientii, pentru ca la un moment dat, cand se ingramadisera mai multe proiecte in viata personala si profesionala am spus “STOP joc”. Nu mai pot. Nu asa. Nu mai vreau sa fiu “workoholica”, nu mai vreau si nu mai pot sa ma trezesc la 5 dimineata ca sa onorez comenzile, sa nu mai ies cu prietenii, sa imi vad copilul iesind cu bona in parc, sa ma invart doar in jurul unei cifre de afaceri care trebuie atinse. Ca sa imi dovedesc mie ce? Ca pot?! Da, pot. Cu ce pret insa?!

De atunci m-am reprofilat. Si ca business, si ca viziune. Iau si duc atat cat imi permite meseria de mama– caci inainte de toate aceasta este momentan meseria mea. Am trei copii si in functie de ei imi fac si celelalte… meserii.

De aceea, la o intalnire cu un client cand m-a intrebat de disponibilitatea mea i-am spus: “Am o intrebare pe care mi-o pun cand trebuie sa aleg: ce e mai important si ce e prioritate acum?”. Copiii sunt o prioritate, de aceea nu ma mai inham la ce nu pot duce si nu vreau sa fac promisiuni desarte.

Da, este frustrant sa nu dispui de timpul tau, sa refuzi clienti sau sa le dai de inteles ca nu esti disponibil sau flexibil, dar intre a pierde din nou toti clientii sau unii clienti, aleg acum, cu lectia invatata, a doua varianta.

Pentru ca acum stiu mai bine ca demarketing  in meseria de mama nu exista, in celelalte businessuri, da.

Ganditi-va asadar cand faceti ceva, cat puteti duce si cu ce pret.

 

 

 

 

 

 

 

Daca am incepe cu…sfarsitul

Scris de Laura Dumbrava

Faceam deunazi rebus cu copilul. Rebusuri de acelea simple, cateva cuvinte pe orizontala, de ghicit unul pe verticala. Logic, ar fi trebuit, rand pe rand, sa gasim toate cuvintele pe orizontala, ca intr-un final sa ni se dezvaluie …solutia pe verticala. Luam asadar la rand definitiile. Ne cam poticnim, mai sarim peste randuri…revenim… Din cateva litere ne-am dat insa seama care era …rezolvarea. Si asa, ca sa nu lasam rebusul necompletat, plecand de la solutie, am rezolvat si celelalte cuvinte.Tema era facuta.

Doua idei mi-au revenit atunci in minte:

Daca am incepe cu …sfarsitul, cu solutia?

Nu e obligatoriu sa parcurg (rezolv) toti pasii pentru a ajunge la o solutie.

Aparent contravine oricarei logici. Ar trebui sa pleci de la A ca sa ajungi la B. Si daca am incepe cu B?! Cel putin prin a-l vizualiza, a-l crea in minte?!

In coaching i se spune si viitorul dorit, ceea ce iti doresti: sa te intelegi mai bine cu partenerul de viata, afaceri, copilul…, sa iti cumperi o alta masina, sa mai dai jos cateva kilograme, sa mergi in croaziera, sa urmezi un curs de inot, sa nu te mai enervezi asa de repede…samd.

Bun, ne-am conturat ceea ce ne dorim, am ajuns de exemplu, la concluzia ca 6 kilograme mai putin ne-ar insenina diminetile cand am intra mai usor in pantaloni.

Dar cum ajungem concret la solutie? Doar pentru ca ma vad mai slaba nu inseamna ca si sunt mai slaba. E important insa ca acum stim ce vrem, care e motivatia, poate si cum ne vom simti daca am ajuns deja la B. (Si asta pentru ca au mai fost situatii in care am experimentat solutia, am mai dat niste kilograme jos.)

Abia acum ar urma pasii pe care ii avem de facut pentru a ajunge la solutie. Acum putem aranja “rebusul” si pe orizontala. Acum putem incepe sa mergem dinspre A pentru a ajunge la B.

Sa ne luam asadar dupa ce scrie in cartile despre curele de slabire si …sa analizam. Primul pas, de exemplu,e sa nu mai mananc atat de mult. Cum il rezolv? Trebuie sa il rezolv sau pot trece peste el deoarece sunt o persoana activa? Si ce inseamna a manca mult pentru tipul meu de constitutie? Urmatorul pas: sa merg mai des la sala. E obligatoriu in cazul meu sau e suficient ca ma plimb in parc, merg pe jos la serviciu? Sa nu mai mananc ciocolata…Deloc? Samd.(in ceea ce priveste curele de slabire retetele sunt inepuizabile.)

Asadar, la ce pas pot renunta si pe care trebuie obligatoriu sa-l “rezolv” pentru a ajunge la solutie? Unde e cheia? Care sunt indiciile care imi contureaza rezultatul cat mai repede, mai sigur, cu cat mai putin efort?

Ceea ce am vrut sa scot in relief este ca fiecare avem propriul…rebus. Exista linii directoare, sfaturi oferite de prieteni sau experti, dar solutia e la …purtator. Asa, ca puiul de cangur in marsupiu. Trebuie doar sa stii ce ti se potriveste, sa iti faci propria reteta, sa iti stabilesti proprii pasii pe care trebuie si stii ca poti sa ii si urmezi. Asa vei fi mai eficient, poate mai putin frustrat de posibilitatea unui esec si mai dornic de-a ajunge la un rezultat, plecand de la realitatea ta, de la ceea ce tu poti, stii si nu de la ceea ce cred altii ca ar trebui, ti-ar fi bine etc.

Imagineaza-ti asadar viata ta ca… un rebus. Pe orizontala pune toti pasii pe care crezi ca ar trebui sa-i faci pentru a ajunge la o solutie, ceea ce te impiedica sa mergi mai departe, atuu-rile tale, oamenii pe care te bazezi, evenimentele pe care poti sau nu sa le influentezi etc. Iar pe verticala, trecand prin toate acesti pasi, solutia. Iti vei creea astfel un fel de harta, vei stii, observa unde sunt punctele tale forte, unde poate mai trebuie sa lucrezi si poate unde n-ar mai trebui deloc sa-ti bati capul.

Solutia e acolo, in harta desenata.

Asadar, ce “rebus” rezolvi astazi?

O zi frumoasa iti doresc,
Laura Dumbrava

 

 

Despre etichete, copii si alte borcane

 scris de Laura Dumbrava

Ma duc cu copilul de un an si jumatate in vizita la niste rude. Loc nou, oameni noi, muzica, galagie. Nu ajungem bine, si o Tanti sare inspre fetita cu gesturile, frazele arhicunoscute:

“Hai la mine, ce draguta esti! Ce rochita frumoasa ai! Hai, nu te rusina! Esti timida?!”
Copilul face o grimasa, intepeneste, o priveste in ochi circumspect. Ii spun lui Tanti draguta:
“Lasati-o un pic in pace, vine ea inspre d-voastra, dati-i cateva minute pana se obisnuieste cu oamenii, cu locul, nu va cunoaste.”
Tanti nu ma aude, insista…
Eu repet rugamintea. Un alt adult intelege ce vreau sa spun si incearca sa ii “traduca” lui tanti cea draguta, doar-doar o pricepe.
“Fetita acum s-a trezit, e mai mofturoasa.”
Instant, ma aprind:
“Nu, nu e mofturoasa, nu e rusinoasa, fricoasa, timida, dati-i un pic de timp!”

M-am intrebat mai apoi ce m-a deranjat in toata povestea aceasta.

Ce anume din mine m-a facut sa reactionezpoate chiar mai putin politicos. Si mi-am dat seama ca adultul s-a spalat pe maini, punand o eticheta: copilul e …cumva, nu ne accepta pentru ca EL are o problema, omitand ca, de fapt, omul mare ii invada intimitatea, spatiul…il agresa pana la urma. Si de aici am simtit nevoia sa imi protejez copilul, cu riscul de-a parea si eu o…neadaptata.

Si stau acum sa ma gandesc cum functioneaza si relatiile dintre oamenii mari.
Pasam “pisica”altuia, ii punem etichete doar pentru a ne menaja pe noi insine, din nestiinta, comoditate, inertie

Daca nu intelegem reactiile cuiva sau, mai bine zis, nu intelegem la ce anume am reactionat noi insine, ce e in noi care ne deranjeaza, preferam sa ii lipim etichete de genul: e mai dificil, timid, suparacios, sensibil, mofturos, certaret etc. Nu ca aceste atribute nu ar exista. Exista!

Dar, daca pe un borcan putem pune eticheta cu 100% compot de mere, pe un om nu putem pune acest 100%. Nu e tot timpul asa sau in totalitate asa.

E un mixt minunat de muuuuult mai multe “ingrediente”, care nu ar incapea pe toate etichetele din lume.

In concluzie, dragi tanti si nenea, lasati-i pe cei mici si deopotriva pe cei mari sa vina inspre voi, faceti-le loc, creati-le spatiu la propriu, priviti-i, ascultati-i. In cateva minute va vor invada ei cu zambete, va vor rasplati cu cuvinte stalcite, va vor da din jucariile lor, va vor provoca, fericiti ca sunt bagati in seama, ca si-au mai gasit un nou tovaras de joaca.

Sa lasam etichetele pentru borcane, cutii si alte recipiente.

Lumea noastra interioara e muuuult mai mare decat un…borcan.

O zi frumoasa iti doresc,
Laura Dumbrava

 

Conflictele intre copii si gestionarea lor

Interviu realizat de Laura Dumbrava

Conflictele între copii reprezinta o situație de care ne lovim, mai devreme sau mai târziu, in calitate de părinte. Cu acest subiect in minte, m-am indreptat inca o data inspre   Raluca Jacono, consilier familial Familylab.

Situație în parc: Mai mulți copii de 7-8 ani se hârjonesc. Aleargă, strigă…la un moment dat, unul dintre ei începe să plângă și se adresează părintelui lui: “Cristi a spus despre mine că sunt urât!” Părintele lui Cristi, usor jenat de situație, îi spune copilului: “Lasă, nu îl mai băga în seamă, tu ești mai mare…”. Copilul pleacă, părinții își continuă discuția. Revine de data aceasta chiar pârâtul, plângându-se că nu mai are tovarăș de joacă. Părinții iar, în cor: “Dacă nu vă întelegeți, plecăm acasă!”.

Laura Dumbrava: Ce facem când doi copii nu se înteleg? Este evitarea o soluție?

Raluca Jacono: Când sunt într-o încapere și îmi e cald, vreau să deschid fereastra. Atunci când o persoană aflată în același moment în aceeași încăpere suferă de frig și vrea să închidă fereastra se întâmplă ceva normal și aferent vieții de zi cu zi: ne aflăm într-un conflict. Eu vreau ceva și persoana cealaltă vrea altceva. Acest lucru nu e nici bun, nici rău sau nici eu, nici celălalt nu are mai multă sau mai puțină dreptate. E un fapt în sine că vrem amândoi în același moment două lucruri diferite. Nu lipsa conflictelor e pentru mine un semn de bunăstare și sănătate, ci calitatea gestionării lor! Evitarea nu e după mine niciodată o soluție,dimpotrivă. Evitarea conflictelor duce pe termen lung la conflicte distructive și mult mai greu de soluționat.

L.DȘi atunci, care ar fi alternativa optimă?

R.J.: După mine, empatia și dialogul constituie singura alternativă la ceea ce fac parinții în mod obișnuit. Când Cristi vine la părinții lui cu dilema sa, nu le cere să i-o soluționeze, ci le cere empatie/ recunoaștere, le cere să fie “văzut” așa cum este el în momentul respectiv: “mă doare faptul că prietenii mei cred despre mine că sunt urât”. A-i recunoaște sentimentele îi dă lui Cristi mult mai multă calitate și cantitate sentimentului de sine, astfel încât să poată să găsească el insuși (dar nu singur!) o soluție la dilema sa, la confictul său interior de a se decide între prietenia cu ceilalți sau păstrarea propriei integrități. “Cred că nu îți cade bine când ceilalți spun că ești urât, și pe mine m-ar durea o asemenea injurie” și atât – e mult mai inteligent din partea părinților pentru a-i susține lui Cristi sentimentele așa cum sunt ele, a-i da destulă siguranță și spatiu pentru a lua decizia dacă va continua joaca în pofida injuriei primite, dacă va cere ajutor adulților să intervină pentru el sau dacă preferă să rămână pe bancă alături de părinți până la mersul acasă.

L.D: Să înțeleg că nu trebuie neaparat să îi spunem noi ce să facă, ci să îi arătăm că am înțeles că suferă, că a fost jignit…

R.J.: Nu rezultatul/soluția e importantă, ci felul în care părinții aleg sa îi dea “spațiu” lui Cristi și trăirilor lui. Pentru a găsi o soluție la dilema sa, Cristi are nevoie de empatie și de ok-ul părinților să își consume frustrarea. Abia după acești pași, creierul sau e pregătit să caute soluții practice care-i vor folosi și pentru viata sa de adult. Copiii învață ca și oamenii de știință, prin experimente și făcând multe erori. Copiii nu învață ca “elevii”.

L.D.: Un copil mai măricel poate să înțeleagă argumentul că trebuie să lase de la el doar pentru că e mai mare?

R.J.:Desigur că un copil poate fi făcut să înțeleagă acest lucru. E nevoie însă de destulă manipulare și ulterior și de violență pentru asta. Întrebarea e dacă e inteligent un asemenea argument. A fi mai mare și mai înțelept poate fi o realitate contructivă în anume constelații în viață, însă poate fi și o etichetă destructivă la nivel existențial. Când e vorba de un frate mai mare de pildă, găsesc argumentul vârstei ca fiind absurd – doare, indiferent de vârstă, faptul că un frate mai mic mi-a șterpelit jucăria sau prietena!

L.D.:Vorbeai la cursurile tale de responsabilitate socială și responsabilitate personală. Ține de această responsabilitate socială a-l îndemna pe copil să iși dea o jucărie sau să lase de la el, chiar dacă el nu vrea?

R.J.:E un mit faptul că responsabilitatea socială trebuie educată de părinți. Dacă un vecin mi-ar cere cheile mașinii să facă o tură cu ea nu le-aș da, desigur. La groapa de nisip însă le cerem copiiilor să împartă între ei pentru a “deveni mai sociali”. Responsabilitatea socială (cea față de ceilalți) se învață doar învățând să preluăm responsabilitatea personală (față de persoana proprie). Și asta implică și a spune NU celorlalți pentru a-mi putea spune DA mie. Când părinții descoperă această perspectivă și o pot folosi în relația cu copilul lor, descoperă că dupa un timp copilul însuși se decide să “dea de la el” – această decizie însă are cu totul și cu totul altă calitate decât atunci când părintele sau o altă autoritate decide în locul său că trebuie să împartă. Aici vorbim despre lupta de putere versus autoresponsabilitate. Și o știm cu toții, cei care au crescut în epoca trecută că supunerea cu forța la nevoile celorlalți ne îmbolnăvește și ne face în cel mai bun caz să devenim pe termen lung egoiști.

 L.D.: Și atunci, de ce îi cerem copilului să lase de la el, dacă și noi, ca adulți, nu am da cheile vecinului?

R.J.: Revenind la “a lăsa de la el” – e mult mai interesant pentru mine ca părinte să descopăr de ce  îi cer celui mai mare să dea de la el. Dacă e pentru propria mea liniște sau pentru propria mea imagine în fața celorlalți, atunci am ales argumentul și unghiul de pornire greșit. Alternativa mea e să vorbesc despre ceea ce simt în loc de a-l eticheta pe copil: “opriți-vă, nu suport așa cum vă certați acum” sau “îmi e jenă de ceilalți, nu mă puteți ajuta și să vă opriți din ceartă?” Nimănui nu-i plac etichetele, nici chiar copiilor. Dacă o fac din motiv pedagogic, pentru a-l învăța pe cel mare să devină social și empatic cu ceilalți atunci am ales instrumentul greșit: nu pot accesa empatia celuilalt fără a fi eu la rândul meu empatic ca părinte! Și o asemenea dilemă parentală e o invitație excelentă să creștem o dată cu copiii noștri.

 L.D.: În astfel de situații intervenim sau îi lăsăm să se descurce singuri, pe principiul “În viață trebuie să te descurci”?

R.J.:După mine nu contează foarte mult “metoda”, ci situația propriu-zisă și calitatea intervenției. Copiii pot face multe lucruri ei inșiși, însă nu singuri. Au nevoie de conducerea adultă, nu pentru că nu s-ar descurca în multe situații singuri, ci pentru că pur și simplu le lipsește experiența de viață și nu pot învăța decât în relație cu cei care îi sunt dragi. Acum câteva săptămâni fetița noastră de 6 ani a avut o dispută cu prietenul ei cel mai bun. I-am auzit cum se certau și cum plângeau amândoi și deși mă așteptam, n-au venit la mine ca în alte dăți. Am bătut la usa lor și i-am întrebat “aveți nevoie de ajutor?” Amândoi au spus “Nu” și am ieșit. După două ore, la masa de seară, fetița noastră a început să povestească de ce s-au certat – în ochii adulți erau fleacuri. Am ascultat-o și apoi am întrebat-o mirată de progresul ei “te descurci, și dacă nu intervin eu?” Raspunsul ei a fost: “Știi doar că pot cere ajutor!”. Nu faptul că s-a descurcat singură a fost relevant, ci faptul că știe că poate apela la ajutor atunci când nu se descurcă singură. Chiar și neprezența mea e un fel de îngrijire și activitate parentală.

L.D.: Sunt situații în care părintii celor abuzați nu intervin de teama de a nu fi judecați decătre ceilalți părinți. Care ar fi calea de mijloc?

R.J.:Și victimele învață ceva dintr-un conflict, nu numai făptașii. Din motive care nu îmi sunt foarte clare suntem obișnuiți să gândim mereu în opoziții de genul infractor – victimă, bun – rău. Calea de mijloc pentru mine e dialogul. În loc să întrebe specialiștii sau să se orienteze după ce gândesc alți părinți, e mult mai inteligent să își întrebe copiii, indiferent de vârsta acestora: “uite, când suntem în parc văd adesea că unii copii te lovesc sau îți iau jucăriile. Pe moment nu stiu exact dacă să intervin sau te descurci și singur, mă poți ajuta?” Cei mai mulți copii, indiferent de vârsta vor răspunde într-un fel sau altul (verbal sau corporal).

 L.D.: Așadar, găsim răspunsul chiar la copil…

R.J.:Răspunsurile la dilemele parentale sunt întodeauna de găsit în dialog cu copiii – ne cade greu pentru că nu avem dezvoltată o asemenea cultură a dialogului. Pe de altă parte, atunci când motorul acțiunilor (sau al neacțiunilor mele) e teama de a fi judecat de alți părinți, trebuie să știu că e un motor neviabil și dăunător relației cu copilul meu. Al cui e copilul, al meu sau al societății? Cine e responsabil pentru viata mea și a copilului meu, eu sau societatea? Cine e responsabil pentru propriile mele valori, eu sau societatea? Pentru faptul că nu mai există un consens de valori în ansamblul societății trebuie să decid și să ascult de o altă autoritate – una interioară – decât de cea a moralului societății, autoritate cu care poate am fost obișnuit până acum. Eu încerc să susțin părinții să fie deschiși și să poată decide autentic și din inimă pentru copiii lor, mai degrabă decât să asculte orbește de sfatul specialistului sau constrângerea socială.

L.D.:  Adesea, copiii se ceartă, copiii se împacă… și se întâmplă ca în urma unor conflicte…copilărești, ajung adulții să se certe între ei. Care ar fi explicația?

R.J.: Faptul că suntem adulți nu înseamnă că suntem mereu maturi în acțiunile noastre. Natura umană e una pur irațională. Explicația mea e că adulții proiectează într-o asemenea situație trăirile proprii “nevindecate”. Fiecare dintre noi a fost măcar o dată în viață atât victim, cât și făptaș și știm exact că ambii suferă deopotrivă, fiecare în felul lui. Aceste dureri sunt “salvate” undeva în corpul nostrum, iar copiii, prin existența lor, ne aduc zilnic la cunoștiință aceste dureri. E alegerea mea matură daca aleg să cresc și să conștientizez această durere sau nu.

 L.D.: Asociem cuvântul conflict cu ceva negativ, care ar fi însa beneficiile conflictului?

 R.J.: Eu nu văd diferența între pozitiv sau negativ, ci mai degrabă văd conflicte constructive și conflicte destructive. Cele contructive sunt cele în care pot învăța ceva despre mine și în care îl pot cunoaște mai bine pe celălalt – pe aceastea le numesc benefice și le urez bun venit în viața de familie. O familie sănătoasă are active, zilnic, cel putin 20 de conflicte. Noi le numim “echidemne” pe cele la sfârșitul cărora nu există nimeni care să piardă.  Decisiv pentru ca un conflict să fie constructiv e dacă adulții pot lua aceste conflicte ca pe o invitație de a se calibra și a se cunoaște mai bine sau dacă o iau ca pe o luptă de putere. Cele destructive sunt conflictele care se repetă la anumite intervale și care nu aduc nimic nou, ci sfârșesc în lupta de putere. După un conflict destructiv ne simțim mai puțin vitali, demotivați și cu un sentiment de sine scăzut, dar după un confict constructiv și echidemn ne simțim plini de energie și apropiați de celălalt chiar și atunci când nu s-a ajuns la consens.

L.D.: Raluca, iti multumesc inca o data pentru interviu.

Mai multe despre Raluca Jacono si Familylab, aici.