Parinti si copii

Pozitii perceptuale pentru parinti

 

…sau cum sa intri in…papucii celui mic

Vrand sa fac nu stiu ce lucru bun pentru ea, adica pentru mine, am uitat sa ascult ce era bun pentru ea“. Jacques Salome

Realitatea mea nu e si realitatea ta. Eu vad lucrurile in mod diferit fata de tine. Am o alta perspectiva, dau un alt inteles, sens lumii din jur. In Programarea Neuro-Lingvistica se apeleaza la aceste perspective diferite tocmai pentru a facilita intelegerea unei probleme din mai multe unghiuri. Procesul de lucru poarta denumirea depozitii perceptuale“.

Studiu de caz 1.

Pentru a nu stiu cata oara ii spun fetitei de un an sa nu mai umble la priza! Stau pe canapea si …strig: Nu-i voie! Nicio reactie! Ma ridic in cele din urma, o iau pe sus, o mut in alt loc. Povestea se repeta, in patru labe, fuga-fuguta la priza. E ca un magnet, zici ca o hipnotizeaza. Nu mai spun ca in jur e plin de jucarii…diverse, colorate, interesante etc.

Ce e de facut? Ma privesc pe mine insami: de cate ori am spus ca nu e voie?

Cum sunt cand ridic tonul si devin amenintatoare?

Ce a inteles copilul din atitudinea mea?

Cum ma simt eu cand sunt nervoasa, frustrata ca nu sunt ascultata?

Incerc sa intru mai apoi si in… “botoseii” ei…imi spune Lasa-ma sa vad, vreau sa ating, sa explorez. E acolo ceva nou si vreau sa stiu ce e. Nici intr-un caz nu stie ca priza e un potential pericol, ca din aceasta cauza mama se isterizeaza, nu mai e draguta…

Ies din…papucii ei, din perspectiva ei, ma ridic iar de pe canapea si trag in fata prizei un taburet cu promisiunea in gand sa ma duc sa cumpar o protectie speciala pentru priza, sa nu-i mai las fructul oprit sub nas.

Un proces folosit frecvent in procesele NLP, de un real ajutor in a empatiza, a intelege mai bine reactiile, comportamentul altei persoane, presupune tocmai intrarea in …papucii celuilalt.

Ce trebuie sa faci? Pune-ti pe jos trei biletele, la o oarecare distanta unele de altele. Pe primul esti tu. Poti sa iti si scrii numele pe el. Pe al doilea, copilul, iar pe biletul al treilea esti tot tu, dar intr-o pozitie neutra. Te uiti la adult si copil, ca la o …emisiune TV. Privesti, asculti, observi, esti impartial. Alege o problema. Intra pe rand, in toate cele trei pozitii. Concret, paseste pe fiecare bilet. Fii atent la ce simti, ce e in jur, cum e cealalta persoana…, copilul, respectiv, tu. Dar sa mai luam concret o situatie.

Studiu de caz 2.

Copilul se plange ca la scoala este agresat de alti elevi. Ce faci tu? Poate bagatelizezi, mai ales daca deduci ca, de fapt, nu s-a atins fizic nimeni de el. Poate ii promiti ca vei vorbi cu invatatoarea sau ii spui sa se apere singur ca in viata trebuie sa o faci si pe asta etc. Din prima pozitie priveste-te cum reactionezi si uita-te si spre a doua pozitie, locul in care e copilul. El cum iti primeste raspunsul? Poate ca se va retrage in el, va incerca sa dea explicatii, va plange, se va victimiza.

Acum, din pozitia adultului, intra in cea a copilului. Incearca sa vezi situatia prin ochii lui. Cine e in jur cand il agreseaza, ce cuvinte i se spun, cum resimte el aceasta agresiune, cum reactioneaza…cum primeste raspunsul tau la problema lui, este in regula pentru el, gaseste in tine un sprijin sau se resemneaza…?

Acum iesi si din pozitia lui, fii spectator, observator. Ce aduce nou in aceasta problema faptul ca te-ai vazut si l-ai vazut? Cu siguranta, il vei intelege mai bine si vei veni in intampinarea lui cu o solutie, asa cum e potrivita pentru el.

Beneficiile? Pe langa solutionarea problemei, va stii ca are in tine un partener de incredere, iti va impartasi si alte probleme, ii vei oferi indirect un model de gestionare a conflictelor, va deveni mai increzator in el insusi etc.

Cand poti aplica acest proces? Oricand iti pui intrebarea “mie cum mi-ar placea, conveni sa fiu tratat”, indiferent ca e vorba de relatiile cu adultii sau cu copiii. Sau cand iti scapa solutia optima.

Poate nu-ti vei intinde biletelele pe jos sau poate o vei face, dar vizual, auditiv, kinestezic poti intra in …”papucii” copilului. Eventual, inchide ochii si propune-ti acest exercitiu de imaginatie. Vei putea astfel actiona in consecinta, venind in intampinarea lui, mai usor, mai eficient, mai empatic. De pe o pozitie egala.

Cand copilul isi suge degetul

De vorba cu Raluca Jacono, consilier Familylab

L-am vazut inca din burtica, la ecograf, cum isi suge degetul si am tresarit de bucurie…
Dupa ce se naste, il mai surprindem cu degetul in gura la ora mesei sau inainte de somn, cand e mai obosit, cand e frustrat sau, cand, pur si simplu, se plictiseste. Lunile, anii trec, si vedem insa ca nu renunta la acest obicei care, ne spun unii, ne spun altii, pot sa ii deformeze dintii, “e rusine ca e copil mare acum”, e sursa de microbi s.a.m.d.
Inainte de a afla cum putem sa il ajutam sa scape de acest obicei, sa vedem cat e de “normal” pentru un copil sa isi suga degetul. Raluca Jacono, consilier Familylab, ne spune:

Copiii sunt inca de la nastere  responsabili pentru simturile lor: ce se simte bine si ce nu (feel), ce are gust bun si ce nu, ce miroase bine si ce nu etc. A putea apela la mecanismul de autoconfort prin suptul degetului, de pilda, este pentru un sugar de multe ori un pas valoros spre mai multa responsabilitate. Desigur ca suptul excesiv al degetului, mai ales la copiii mai mari, poate fi expresia unui disconfort – de cele mai multe ori acest comportament, cand devine destructiv, se naste dintr-o interactiune nereusita cu persoanele apropiate si dintr-o lupta de putere. “It sucks”- as traduce eu acest gest atunci cand este expresia disconfortului. Fiecare familie in dinamica sa si fiecare copil este unic, de aceea, reteta pausala ca suptul degetului ar fi benefic sau contraindicat- gasesc eu a fi de evitat.

Cand e pregatit copilul sa renunte la acest obicei si in ce masura putem noi sa il obligam sa o faca (mai ales ca folclorul parintilor si bunicilor abunda de strategii de genul- solutii dezgustatoare aplicate pe deget, amenintari cu “iti taie X degetul daca…”, “iti cade unghia”,” ramai cu degetul deformat”, iar lista continua…)? Si cum ar fi daca nu am obliga, ci am “insoti”, dirija copilul inspre a lua singur aceasta decizie care sa vina astfel din forul lui interior?

Raluca Jacono ne invita la un astfel de dialog pe care il putem purta cu copilul:
Uneori deciziile pentru ceea ce nu e cel mai sanatos fizic sau in pofida recomandarii specialistilor, sunt deciziile care evita un conflict destructiv sau o relatie stricata. Eu as sugera sa ii vorbim copilului fara sa incercam sa il convingem, ci doar sa ii spunem ce gandim noi: “Uite, tu sugi degetul si gasesc ca esti dulce cand faci asta. Pe de alta parte, stiu ca trebuie sa te opresti. Cand ai de gand sa o faci?”.

Asta nu inseamna ca se va opri imediat, e inceputul unui dialog care ar putea dura luni de zile, dar care sigur NU se va transforma intr-o lupta de putere! Cu acest statement copilul va sti “Asta vrea mama mea si e ok ca sunt asa cum sunt”.

La o varsta atat de mica, chiar la 2-3 ani, cand nici bine nu leaga cuvintele in propozitie, am putea sa ne punem firesc intrebarea cum gestioneaza un copil un astfel de dialog sau, mai bine zis, daca poate sa ia singur DECIZIA de-a renunta la ceva ce ii place- ca sa nu vorbim neaparat de dependenta.

Tot Raluca Jacono ne lamureste: Ideea mea nu e de a da decizia pe mana copilului, ci de a invita la un dialog in care parintele e turn de veghe si da calea, iar copilul poate decide CAND e pregatit sa faca ceea ce i se cere.
Desigur ca ii sugerez copilului sa se opreasca, insa nu sunt in stare sa decid punctul cand o va face.Ce putem insa face ca adulti este sa ii cream “spatiu”, “rama”, conditiile in care acest proces de schimbare sa se desfasoare.

De la macro la micro e motto-ul meu: asta inseamna ca pas cu pas, trecem de la schimbarea majora la detaliile schimbarii. “Pot sa te ajut pentru ca vad ca nu-ti reuseste singur decizia”.

De exemplu, din septembrie, fetita mea mai mare va merge la scoala si cea mica la gradinita. Asadar, se vor schimba multe in dinamica familiei noastre. Ma gandesc mai degraba, la cum vom fi unii cu ceilalti decat la acomodarea propriu-zisa la scoala, care se pare ca e ca si facuta (a avut in ultimele luni ocazia sa mearga cateva zile deja la scoala si le-a cunoscut pe invatatoare etc.).

Asta inseamna ca, dupa ce s-a incheiat procesul de “goodbye” de la gradinita, i-am spus intr-o seara: “In septembrie vei merge la scoala si va trebui sa ne trezim devreme (stiind-o ca doarme cu drag pana la ora 10 !) si in fiecare zi vom lua micul dejun devreme impreuna” (iar o schimbare pentru familia noastra, nu era asa pana acum). Acesta e nivelul MACRO, adica rama in care se vor intampla viitoarele conflicte pe care le astept ca normale. Astfel i-am creat un spatiu in care copilul stie ce se asteapta de la el, acum e cazul sa astept si sa vedem IMPREUNA la nivelul MICRO (adica la temele individuale) CUM le vom solutiona.
De pilda, ce e in mintea mea e ca fetita mare, super adormita in prima faza, nu va fi foarte fericita sa se imbrace singura si sa iesim din casa si sunt pregatita ca acesta sa fie unul dintre procese (inlocuiesc cuvantul conflict cu proces).
Sau, cea mica sa aiba poate probleme de acomodare la gradinita (desi o cunoaste bine deja si vrea sa mearga) etc.
E dispozitia mea acum sa ma tin DESCHISA la orice va veni la modul potential (nu calculez acum FIX ce ANUME conflicte, ci vreau sa ma pregatesc pe mine sa fiu deschisa la ORICE ar veni). Acesta e pentru mine dialogul, pas cu pas.
In cazul nostru e asta, dar se poate inlocui absolut cu orice proces de invatare sau de “dezvatare” (care tot invatare e de fapt) ca sa revenim la tema suptul degetului.

Cum putem insa, concret sa ne dam seama ca un copil mic intelege ce ii cerem si implicit ca ne va raspunde prin a renunta, la un moment dat, la acest obicei?

Daca avem aceasta temere ca un copil mic nu intelege ce ii cerem, il putem ajuta sa isi constientizeze si sa verifice daca realmente mai are nevoie de deget in gura sau a ramas un reflex. Si il putem invita la dialog astfel:
“Dragul meu, vreau sa stiu ceva de la tine: cand ai in plan sa te opresti din suptul degetului “. Si asta la modul cat mai serios, neutru si relaxat fara subton manipulativ sau critic sau asteptari sa iti raspunda cu “Da, mami”. Nu va raspunde nimic, dar in cateva luni de zile poate vei putea vedea o schimbare (poate ca are nevoie de un impuls echidemn de acest gen din afara ca sa se poata decide daca mai suge sau nu). Raspunsul copiilor vine adesea din comportamentul lor si nu din ceea ce spun ei.

Putem purta un dialog si cu un copil mic, iar un feedback vine si de la un sugar. De pilda, putem sa ii observam tonusul muscular, privirea si tonul vocii cand plange si vei sti multe despre copil si raspunsul lui la ceea ce spui si faci. Dialogul e mai mult decat cuvinte, intrebari si raspuns. Dialogul e a vorbi cu tot corpul tau.

In raport cu metodele clasice de dezvatare care presupun a actiona din afara si implicit de a forta schimbarea, dialogul invita la colaborare si nu la opozitie.

Atunci cand exista presiune si critica, reactia e de opozitie. Atunci cand exista decizie interioara de schimbare – schimbarea se petrece si e nevoie de putin sprijin din exterior.
Asa vad EU procesele terapeutice si cele care se desfasoara astfel sunt singurele de succes pe termen lung, iar dintre toate terapiile de dependenta succesul e doar atunci cand decizia de a renunta vine din interior”.
Da, schimbarea de la suptul degetului poate fi de durata, dar cand vrei, vei putea sa o sustii sa DECIDA SINGUR. Orice altceva e o incalcare a integritatii copilului.

In concluzie, ca sa ma folosesc tot de o “vorba” de-a Ralucai Jacono, invita-ti copilul la dialog, la o ceasca de ciocolata calda sau o prajiturica si spune-i ce te apasa. Nu se va intampla nimic peste noapte, dar e o punte inspre el, o punte care va va ajuta sa treceti si peste alte provocari, conflicte, procese.

Mai multe detalii despre Familylab si munca Ralucai Jacono, aici: http://desprejesperjuul.blogspot.ro/

Ritualuri de fericire

Scris de Laura Dumbrava

Apelam la ritualuri de fericire fara sa teoretizam. Ni se intampla pur si simplu. A arunca insa si o privire mai “tehnica” nu ar putea decat sa aduca un pic de lumina si de ce nu, sa ne ofere o motivatie in plus ca da, facem bine ce facem sau, daca e cazul, sa schimbam ceva.

Inainte insa de a puncta beneficiile, sa vedem ce sunt aceste ritualuri de fericire. E un timp special pe care il petrecem cu copilul, i-l dedicam acestuia cu o anumita periodicitate. De exemplu, duminica, inainte de ora pranzului, mergem la teatru de papusi, cand vine de la serviciu, tata “face calu”, mama spune povesti la culcare sau, sambata, face gogosi impreuna cu cel mic.

Beneficii

Starea de bine. Un copil care se simte important in cadrul familiei, apreciat, bagat in seama, e mai echilibrat din punct de vedere emotional, cu tot ceea ce decurge de aici: stima de sine ridicata, incredere in parinti si in sine insusi, integrare mai usoara in comunitatile de varsta lui si, de ce nu, o stare de sanatate mai buna.

Rutina. Daca pentru un adult acest cuvant poate fi sinonim cu “plictiseala”, pentru un copil inseamna “securitate”, “certitudine”. A face ceva la o anumita ora din zi sau din saptamana, in acelasi cadru si cu aceleasi persoane, totul pe un fond de bine, ii creeaza acestuia un spatiu de siguranta, stie ca se va intampla ceva placut, are asteptari pozitive care se si materializeaza.
Calitatea timpului petrecut impreuna. Chiar daca parintii nu pot sta mult timp impreuna cu copilul, faptul ca acesta stie ca in data de…, la ora de… are acest timp al lui, ii da certitudinea ca si el e o prioritate, e important. Nu conteaza neaparat ce se intampla cand stam impreuna, putem face un puzzle, merge la cumparaturi sau in parc. Ce conteaza aici este prezenta noastra, atentia asupra lui si numai a lui.
Impartirea sarcinilor. In acest fel e mult mai evident cat suntem de prezenti in viata, educatia celui mic. Daca stim fiecare ce are de facut, cui ii revine o anumita activitate ( sa nu ii spun sarcina), vom putea aprecia mai bine cum se implica partenerul. Mama gateste sambata pentru pranz, iar tatal il scoate pe cel mic in parc. Sau, mama ajuta la limba romana, tata, la matematica s.a.m.d. In acest fel, inclusiv copilul stie cine ce “competente” are, cui sa i se adreseze.

Ancora pozitiva. Copilul va asocia aceste activitati cu ceva placut. Va tine minte ca tata il ducea la fotbal, ca vara merg impreuna la mare, ca dimineata, in drum spre gradinita discuta cu mama.

Managementul timpului. Copiii mai mici, prescolari, nu prea au notiunea timpului, dar asta nu inseamna ca ii putem pacali. Adultii in schimb, daca isi fac o agenda sau un calendar al acestor “ritualuri de fericire”, vor fi mai motivati sa isi faca timp sa le respecte. Aici, as adauga o sugestie: daca se intampla ca din diverse motive sa nu puteti respecta programul planuit, sa nu va invinuiti. Flexibilitatea e mai de dorit, decat incrancenarea de-a face ceva. In acest caz putem sa ii explicam copilului ce se intampla.

De asemenea, e de dorit sa nu il privam de aceste ritualuri ca o forma de pedeapsa.

Acestea ar fi cateva avantaje ale acestui “timp special” petrecut alaturi de copil. E de apreciat insa, si ce se intampla in cursul zilei, cand celui mic ii este suficient sa ne stie aproape, chiar prinsi in diverse alte activitati.

Are si el nevoie, la fel ca noi, de un timp al lui.