Povesti de viata

Dau Pegas pe iubire

 

 Cand am fost mica mi-am dorit tare mult o bicicleta. Pegas. Rosie. Mergeam pe Tohan-ul tatalui meu si, imi aduc aminte si acum, cat de greu ma urcam pe saua prea inalta, de nu ajungeam cu picioarele jos, si ma opream in santuri si garduri. Declarat- nu foarte insistent- si in secret ( brodand o adevarata poveste in imaginatia mea de copil)  jinduiam la un Pegas. Mi se parea ca un Pegas ar fi raspunsul la toate frustrarile materiale ale copilariei mele.

Mai imi oblojeam dorul si dorinta dand o tura prin cartier cu bicicleta unei vecine, un pic mai mica decat mine. O invidiam in secret pentru acest vehicul “inaripat”. Pana intr-o zi, cand am aflat povestea Pegasului ei. Intr-un acces de gelozie, la o bauta mica, tatal o snopise pe mama in bataie, de fata cu copilul.

A doua zi i-au cumparat tacerea cu o…bicicleta.

Nu am inteles atunci prea multe cu mintea mea de copil, dar am inteles si am vazut altcumva tacerile ei, nu neaparat tristetea- caci nu era un copil trist. Nu pot spune ca nu mi-am mai dorit bicicleta din acel moment, dar am invatat sa apreciez mai bine Tohanul masiv pe care il puteam lua oricand din curte: dintr-o curte in care nu se dadeau la schimb biciclete pe tacere si in care NU-ul era nu, cu toate lacrimile mele de crocodil si puber neinteles.

Care sunt dorintele si care sunt nevoile copilului?

 “Hranim” copilul cu jucarii fel de fel, cursuri, petreceri, dulciuri, fast-food. E in regula- nu am nicio problema cu asta- sunt un consumator de nadejde (nu cea mai cea, dar puzderia de haine si jucarii din casa confirma asta despre mine).

Am insa o problema- probabil de la Pegas mi se trage- cand vad dorinte date la troc pe nevoi:

nevoia copilului de A FI impreuna cu parintele,

nevoia de a nu fi tinut in lesa controlului cu orice chip,

nevoia de a spune NU atunci cand integritatea lui fizica si emotionala o cer,

nevoia de a descoperi cine este el si nu de a fi “caraus” pentru dorintele sau nevoile neimplinite ale parintelui,

nevoia de a experimenta greseala, fara penalizari…

 Cand cumparam, ce cumparam?

Linistea, dorinta noastra si nu a lui, absenta din viata copilului, neatentia noastra asupra lui, neascultarea si totodata neintelegerea lui, controlul, abuzul fizic sau emotional, imaginea de parinte bun, de parinte DA…?

Sunt intrebari grele si ma simt trista dintr-o data, pentru toti copiii cu…bicicleta in loc de atentie, prezenta, iubire.

Pare filozofie goala, neprinsa in spite, claxoane, dinam-uri, cotiere si casti “next generation”, dar simt nevoia unei restituiri, macar simbolice, acum, dupa aproape 30 de ani…Si, desi nu pare povestea mea, e si a mea atata timp cat a atins ceva in mine si ma intalnesc zilnic cu astfel de copii si, mai ales, cand imi pun aceste intrebari si mie insami, acum parinte, care poate alege intre un Pegas si iubire.

Dau inapoi Pegas-ul pentru a spune si a asculta…Va iubesc!

Cu mare drag,

Laura

 

 

 

 

Fetita mare cat o punga de zahar

 

Pe Maria, nu ii dau numele adevarat, am intalnit-o tot la o filmare, mai exact, la maternitate. Pierduse nenumarate sarcini, un copil, iar acum adusese pe lume, inainte de termen, o fetita mare cat o punga de zahar- 1000 de grame.

Cand m-a vazut cu camera de filmat s-a speriat…iar mai apoi, s-a linistit si m-a dus la copil. Prin gaura incubatorului si-a strecurat mana si a inceput sa mangaie usor puiul de om. I-a dat paturica la o parte si am vazut cum din trupusorul mic plecau multe cabluri conectate la aparatele de monitorizare.

Nu se ruga doar pentru fetita ei, ci pentru toti copiii…Cu lacrimi in ochi ii spunea mereu si mereu cat de mult o iubeste.

Alaturi, intr-un incubator, un copilas scancea usor , langa, era pregatita cu absolut tot ce trebuie o masa pentru interventii in cazuri de urgenta…alti copilasi nascuti inainte de termen…Intr-un alt incubator, doi gemeni se lipisera de peretele de plastic in cautarea atingerii din bratele mamei…Toti mici, firavi.

Era caldut, lumina si culori pastel in aceasta lume in care unii veneau si altii plecau…inainte de vreme.

Cu Maria m-am reintalnit dupa doua luni. Inainte sa repornesc spre maternitate, sunasem cu ingrijorare medicul neonatolog si mi-era teama ca nu cumva, la capatul firului, sa mi se spuna ca fetita nu traise.
Erau bine, a mica sugea, era marisoara, se pregateau de plecare acasa. Sotul le adusesera deja hainutele de iesit din maternitate.

Am mai intrebat-o o data pe aceasta femeie simpla, abandonata la randul ei de parinti, ce anume a ajutat-o sa treaca peste atatea: Credinta, d-na Laura, credinta in Bunul Dumnezeu…

M-a mai sunat de atunci de cateva ori. Si stiu ca sunt bine.

Visam ca pot sa merg

L-am intalnit acum cativa ani, cand realizam un reportaj la un centru medical pentru copii si tineri.
Fost pacient al centrului, revenea din cand in cand, ca o dovada ca, in ciuda bolii pe care o avea, viata mergea inainte. La propriu si la figurat, pentru el si cei asemenea lui.

Asa i-am aflat povestea, crampeie din copilaria privata de tot ceea ce intelegem noi prin copilarie ( joaca, alergat, catarat prin copaci), marcata de moartea unui frate suferind de aceeasi boala…ca, mai apoi, tanar fiind, sa stea sapte ani la pat…

In fata mea era insa un barbat care, desi isi tara usor piciorul, avea un mers sigur, vibrand incredere si calm…mult calm.

Nu cu mult timp in urma, primise cu ajutorul unor oameni- cu o daruire de neprins in cuvinte-  medicamentul minune care il ajuta in boala sa. In doar cateva saptamani de la administrare,…UMBLA.

L-am intrebat cum asta? Cum, dintr-o data s-a putut ridica, umbla…cum muschii, incheieturile i-au dat ascultare dupa atatia ani de stat la pat?

VISAM, IMI IMAGINAM CA UMBLU, ca pot sa merg…a fost raspunsul lui, care si acum imi rasuna in minte.

El era deja in Calatorie, de aceea stia sa “umble” atat de frumos.