Steluta care a invatat sa straluceasca

Storytelling cu Ina Bulzan

Aceasta este o poveste scrisa de Ina Bulzan (pentru mai multe activitati pe care le puteti face impreuna cu copiii, aici este blogul ei). Ce ne propune Ina si cum s-a jucat ea cu copiii folosindu-se de aceasta poveste?

In timp ce cititi cu voce tare dialogul, le cereti copiilor sa imite starile/ emotiile prin care trece personajul principal, Steluta. De asemenea, aici aveti mai multe activitati complementare pe care le puteti face pornind de la aceasta poveste.

Abia trezita, cea mai mica steluta din imparatia Cerului privi cu ochi mari în jur: stele fara numar, toate mai mari ca ea, toate mai luminoase. Luceafarul, Steaua polară … uau!! Ce frumos straluceau!
Iar acolo jos, oamenii priveau si ei lumea stelelor, admirand stelele mari si luminoase! Nimeni nu o vedea insa pe ea. Era cea mai mică, cea mai putin luminoasa.

Si Steluta noastra incepu sa planga. (aici copiii participa in poveste imitand plansul unui copil mic, smiorcaiala. Sunt profesionisti la asta!)
-Uaaaa! Uaaaa! Si eu vreau sa luminez!
Atata planse pana cand celelalte stele se enervara:
-Nu te mai smiorcai!
-Taci ca ne dor urechile!
-Dar, uaaa, vreau si eu sa luminez! nu se opri din plans Steluta cea mica. (din nou copiii se prefac ca plang.)
– Taci şi incearca si tu sa luminezi! se rastira la ea stelele mai mari si luminoase.
Steluta se opri brusc din plans si isi incordă toata puterea incercand sa lumineze. (copiii participa incordandu-si muschii cat de tare pot).
Dar . . . abia daca luminita ei se aprinse.
-UAAAAAA! de data asta Steluţa urla de-a binelea. NU poooot! Vreau sa luminez! (din nou copiii plang împreună)
O auzi chiar şi Regele Cerului care veni şi o lua bland in palma.
-De ce plangi asa, steluto? Uite, toate celelalte stele sunt deranjate de urletele tale!
Tragandu-si nasul, Steluta raspunse trista:
-Pentru ca vreau sa luminez si nu pot.
-Ai încercat? intreba bunul Rege. Steluta dadu din cap.
-Mai incearca o dată. Stiu ca o sa poti! o incuraja Regele. (din nou, copiii se prefac ca isi incoarda muschii.)
Steluta isi aduna fortele, trase aer adanc in piept si . . . nimic. Abia daca licari. Dar de data asta nu indrazni sa urle. Lacrimi mici i se rostogolira insa pe obraji. Regele ii sterse cu drag lacrimile.
Ca sa ii faca pe plac, Steluţa mai incerca odată. (copiii isi  aduna fortele din nou, impreună cu steluţa)
Inspira, muschii si-i încordă si .. . ceva, ceva se vazu. Dar nu destul.   .  . Asta e! Va ramane cea mai mică şi ne-luminoasa stea.  Steluta noastra se posomori de-a binelea.
-Ei, pai asta e buba, vorbi atunci Regele zambind. Tu nu stii să incerci! Nu asa se straluceste. Hai sa iti spun un secret. Priveste cu atenţie ochii copiilor de pe Pamant. Ce vezi?
– Sclipesc, recunoscu cu mirare mica Steluta.
-Ai dreptate. Copiii bucurosi au ochii luminosi. Si tu vei fi luminoasa daca vei fi vesela, bucuroasa.
– Dar de ce sa fiu bucuroasa? Sunt atat de mica. Nu luminez deloc! Nu pot  nimic! Nu sunt bucuroasa!
-Hmmm, nu te mai gandi la ce nu poti sau nu stii tu. Gandeste-te la altcineva, la Prinţul a carui Nastere o anunti tu în noaptea asta, ii sugera Regele.
Steaua ramase tacuta o buna bucata de vreme. Nici nu observa ca Regele plecase.

Ea era Steaua Printului. Da, ea anunta o veste importanta! Oamenii se vor bucura!

Incet, incet, steaua prinse sa lumineze. Cu cat devenea mai vesela, cu atat era mai luminoasa. In curand deveni cea mai luminoasa stea de pe cer. (copiii ajuta steluta sa luceasca, miscand degetelele.)

 

Fabricuta de idei in 2012

 

In urma cu un an am infiintat pe Facebook un grup pe care l-am numit Fabricuta de idei. Nu am stiut atunci incotro ne vom indrepta, simteam insa nevoia sa impartasesc cu altii din preocuparile mele care tin de creativitate.

Citez din ceea ce am scris atunci la “despre grup”:

Acest grup este pentru cei care vor sa se reinventeze, sa iasa din “cutie”, sa il descopere, redescopere pe EU CREEZ, EU POT, EU MA BUCUR de ceea ce invat si stiu sa fac.

 Am lasat grupul sa creasca  fara a impune teme, subiecte anume. Incet, dar sigur, ne-am orientat inspre ceea ce tine de handmade, arts and craft, talente nebanuite, experimente mai mult sau mai putin reusite, dar cu atat mai mult mai indragite.

In prezent, grupul numara peste 1100 de membri, adulti si copii deopotriva. Intre timp am facut si o pagina pentru a ne putea promova mai bine si pregatesc si un site. Daca vreti sa va intalniti cu noi pe Facebook, suntem aici.

Mester, ucenic, ajutor, va multumesc tuturor pentru implicarea in grup, participarea la ateliere, promovarea sub o forma sau alta a ideii de creativitate, disponibilitatea de-a impartasi, deschiderea spre persoane si subiecte mai putin familiare, vorbele calde si incurajarile voastre…intr-un cuvant, energia buna care vine dinspre fiecare in parte.

Mai jos, sunt cateva fotografii de la atelierele din 2012. Unele dintre ele au avut specific de handmade, iar altele au fost un mixt inedit dintre coaching- dezvoltare personala si arts and craft ( concept pe care l-am numit creative coaching).

Atelier de flori

Atelier de bijuterii

Fabricuta de idei pentru copii- ateliere de creativitate si dezvoltare personala

Atelier de abajururi

Povestea numelui, povestea ta- creative coaching

Atelier de perinute vesele

Povestea sosetelor vorbitoare- creative coaching

El, ea si o lalea- creative coaching

Dorinta inimii- harta comorii- creative coaching

Petrecere- 1 an de la inaugurarea Fabricutei de idei

Atelier maraton- Un Craciun facut de tine

Daca am incepe cu…sfarsitul

Scris de Laura Dumbrava

Faceam deunazi rebus cu copilul. Rebusuri de acelea simple, cateva cuvinte pe orizontala, de ghicit unul pe verticala. Logic, ar fi trebuit, rand pe rand, sa gasim toate cuvintele pe orizontala, ca intr-un final sa ni se dezvaluie …solutia pe verticala. Luam asadar la rand definitiile. Ne cam poticnim, mai sarim peste randuri…revenim… Din cateva litere ne-am dat insa seama care era …rezolvarea. Si asa, ca sa nu lasam rebusul necompletat, plecand de la solutie, am rezolvat si celelalte cuvinte.Tema era facuta.

Doua idei mi-au revenit atunci in minte:

Daca am incepe cu …sfarsitul, cu solutia?

Nu e obligatoriu sa parcurg (rezolv) toti pasii pentru a ajunge la o solutie.

Aparent contravine oricarei logici. Ar trebui sa pleci de la A ca sa ajungi la B. Si daca am incepe cu B?! Cel putin prin a-l vizualiza, a-l crea in minte?!

In coaching i se spune si viitorul dorit, ceea ce iti doresti: sa te intelegi mai bine cu partenerul de viata, afaceri, copilul…, sa iti cumperi o alta masina, sa mai dai jos cateva kilograme, sa mergi in croaziera, sa urmezi un curs de inot, sa nu te mai enervezi asa de repede…samd.

Bun, ne-am conturat ceea ce ne dorim, am ajuns de exemplu, la concluzia ca 6 kilograme mai putin ne-ar insenina diminetile cand am intra mai usor in pantaloni.

Dar cum ajungem concret la solutie? Doar pentru ca ma vad mai slaba nu inseamna ca si sunt mai slaba. E important insa ca acum stim ce vrem, care e motivatia, poate si cum ne vom simti daca am ajuns deja la B. (Si asta pentru ca au mai fost situatii in care am experimentat solutia, am mai dat niste kilograme jos.)

Abia acum ar urma pasii pe care ii avem de facut pentru a ajunge la solutie. Acum putem aranja “rebusul” si pe orizontala. Acum putem incepe sa mergem dinspre A pentru a ajunge la B.

Sa ne luam asadar dupa ce scrie in cartile despre curele de slabire si …sa analizam. Primul pas, de exemplu,e sa nu mai mananc atat de mult. Cum il rezolv? Trebuie sa il rezolv sau pot trece peste el deoarece sunt o persoana activa? Si ce inseamna a manca mult pentru tipul meu de constitutie? Urmatorul pas: sa merg mai des la sala. E obligatoriu in cazul meu sau e suficient ca ma plimb in parc, merg pe jos la serviciu? Sa nu mai mananc ciocolata…Deloc? Samd.(in ceea ce priveste curele de slabire retetele sunt inepuizabile.)

Asadar, la ce pas pot renunta si pe care trebuie obligatoriu sa-l “rezolv” pentru a ajunge la solutie? Unde e cheia? Care sunt indiciile care imi contureaza rezultatul cat mai repede, mai sigur, cu cat mai putin efort?

Ceea ce am vrut sa scot in relief este ca fiecare avem propriul…rebus. Exista linii directoare, sfaturi oferite de prieteni sau experti, dar solutia e la …purtator. Asa, ca puiul de cangur in marsupiu. Trebuie doar sa stii ce ti se potriveste, sa iti faci propria reteta, sa iti stabilesti proprii pasii pe care trebuie si stii ca poti sa ii si urmezi. Asa vei fi mai eficient, poate mai putin frustrat de posibilitatea unui esec si mai dornic de-a ajunge la un rezultat, plecand de la realitatea ta, de la ceea ce tu poti, stii si nu de la ceea ce cred altii ca ar trebui, ti-ar fi bine etc.

Imagineaza-ti asadar viata ta ca… un rebus. Pe orizontala pune toti pasii pe care crezi ca ar trebui sa-i faci pentru a ajunge la o solutie, ceea ce te impiedica sa mergi mai departe, atuu-rile tale, oamenii pe care te bazezi, evenimentele pe care poti sau nu sa le influentezi etc. Iar pe verticala, trecand prin toate acesti pasi, solutia. Iti vei creea astfel un fel de harta, vei stii, observa unde sunt punctele tale forte, unde poate mai trebuie sa lucrezi si poate unde n-ar mai trebui deloc sa-ti bati capul.

Solutia e acolo, in harta desenata.

Asadar, ce “rebus” rezolvi astazi?

O zi frumoasa iti doresc,
Laura Dumbrava

 

 

Despre etichete, copii si alte borcane

 scris de Laura Dumbrava

Ma duc cu copilul de un an si jumatate in vizita la niste rude. Loc nou, oameni noi, muzica, galagie. Nu ajungem bine, si o Tanti sare inspre fetita cu gesturile, frazele arhicunoscute:

“Hai la mine, ce draguta esti! Ce rochita frumoasa ai! Hai, nu te rusina! Esti timida?!”
Copilul face o grimasa, intepeneste, o priveste in ochi circumspect. Ii spun lui Tanti draguta:
“Lasati-o un pic in pace, vine ea inspre d-voastra, dati-i cateva minute pana se obisnuieste cu oamenii, cu locul, nu va cunoaste.”
Tanti nu ma aude, insista…
Eu repet rugamintea. Un alt adult intelege ce vreau sa spun si incearca sa ii “traduca” lui tanti cea draguta, doar-doar o pricepe.
“Fetita acum s-a trezit, e mai mofturoasa.”
Instant, ma aprind:
“Nu, nu e mofturoasa, nu e rusinoasa, fricoasa, timida, dati-i un pic de timp!”

M-am intrebat mai apoi ce m-a deranjat in toata povestea aceasta.

Ce anume din mine m-a facut sa reactionezpoate chiar mai putin politicos. Si mi-am dat seama ca adultul s-a spalat pe maini, punand o eticheta: copilul e …cumva, nu ne accepta pentru ca EL are o problema, omitand ca, de fapt, omul mare ii invada intimitatea, spatiul…il agresa pana la urma. Si de aici am simtit nevoia sa imi protejez copilul, cu riscul de-a parea si eu o…neadaptata.

Si stau acum sa ma gandesc cum functioneaza si relatiile dintre oamenii mari.
Pasam “pisica”altuia, ii punem etichete doar pentru a ne menaja pe noi insine, din nestiinta, comoditate, inertie

Daca nu intelegem reactiile cuiva sau, mai bine zis, nu intelegem la ce anume am reactionat noi insine, ce e in noi care ne deranjeaza, preferam sa ii lipim etichete de genul: e mai dificil, timid, suparacios, sensibil, mofturos, certaret etc. Nu ca aceste atribute nu ar exista. Exista!

Dar, daca pe un borcan putem pune eticheta cu 100% compot de mere, pe un om nu putem pune acest 100%. Nu e tot timpul asa sau in totalitate asa.

E un mixt minunat de muuuuult mai multe “ingrediente”, care nu ar incapea pe toate etichetele din lume.

In concluzie, dragi tanti si nenea, lasati-i pe cei mici si deopotriva pe cei mari sa vina inspre voi, faceti-le loc, creati-le spatiu la propriu, priviti-i, ascultati-i. In cateva minute va vor invada ei cu zambete, va vor rasplati cu cuvinte stalcite, va vor da din jucariile lor, va vor provoca, fericiti ca sunt bagati in seama, ca si-au mai gasit un nou tovaras de joaca.

Sa lasam etichetele pentru borcane, cutii si alte recipiente.

Lumea noastra interioara e muuuult mai mare decat un…borcan.

O zi frumoasa iti doresc,
Laura Dumbrava

 

Conflictele intre copii si gestionarea lor

Interviu realizat de Laura Dumbrava

Conflictele între copii reprezinta o situație de care ne lovim, mai devreme sau mai târziu, in calitate de părinte. Cu acest subiect in minte, m-am indreptat inca o data inspre   Raluca Jacono, consilier familial Familylab.

Situație în parc: Mai mulți copii de 7-8 ani se hârjonesc. Aleargă, strigă…la un moment dat, unul dintre ei începe să plângă și se adresează părintelui lui: “Cristi a spus despre mine că sunt urât!” Părintele lui Cristi, usor jenat de situație, îi spune copilului: “Lasă, nu îl mai băga în seamă, tu ești mai mare…”. Copilul pleacă, părinții își continuă discuția. Revine de data aceasta chiar pârâtul, plângându-se că nu mai are tovarăș de joacă. Părinții iar, în cor: “Dacă nu vă întelegeți, plecăm acasă!”.

Laura Dumbrava: Ce facem când doi copii nu se înteleg? Este evitarea o soluție?

Raluca Jacono: Când sunt într-o încapere și îmi e cald, vreau să deschid fereastra. Atunci când o persoană aflată în același moment în aceeași încăpere suferă de frig și vrea să închidă fereastra se întâmplă ceva normal și aferent vieții de zi cu zi: ne aflăm într-un conflict. Eu vreau ceva și persoana cealaltă vrea altceva. Acest lucru nu e nici bun, nici rău sau nici eu, nici celălalt nu are mai multă sau mai puțină dreptate. E un fapt în sine că vrem amândoi în același moment două lucruri diferite. Nu lipsa conflictelor e pentru mine un semn de bunăstare și sănătate, ci calitatea gestionării lor! Evitarea nu e după mine niciodată o soluție,dimpotrivă. Evitarea conflictelor duce pe termen lung la conflicte distructive și mult mai greu de soluționat.

L.DȘi atunci, care ar fi alternativa optimă?

R.J.: După mine, empatia și dialogul constituie singura alternativă la ceea ce fac parinții în mod obișnuit. Când Cristi vine la părinții lui cu dilema sa, nu le cere să i-o soluționeze, ci le cere empatie/ recunoaștere, le cere să fie “văzut” așa cum este el în momentul respectiv: “mă doare faptul că prietenii mei cred despre mine că sunt urât”. A-i recunoaște sentimentele îi dă lui Cristi mult mai multă calitate și cantitate sentimentului de sine, astfel încât să poată să găsească el insuși (dar nu singur!) o soluție la dilema sa, la confictul său interior de a se decide între prietenia cu ceilalți sau păstrarea propriei integrități. “Cred că nu îți cade bine când ceilalți spun că ești urât, și pe mine m-ar durea o asemenea injurie” și atât – e mult mai inteligent din partea părinților pentru a-i susține lui Cristi sentimentele așa cum sunt ele, a-i da destulă siguranță și spatiu pentru a lua decizia dacă va continua joaca în pofida injuriei primite, dacă va cere ajutor adulților să intervină pentru el sau dacă preferă să rămână pe bancă alături de părinți până la mersul acasă.

L.D: Să înțeleg că nu trebuie neaparat să îi spunem noi ce să facă, ci să îi arătăm că am înțeles că suferă, că a fost jignit…

R.J.: Nu rezultatul/soluția e importantă, ci felul în care părinții aleg sa îi dea “spațiu” lui Cristi și trăirilor lui. Pentru a găsi o soluție la dilema sa, Cristi are nevoie de empatie și de ok-ul părinților să își consume frustrarea. Abia după acești pași, creierul sau e pregătit să caute soluții practice care-i vor folosi și pentru viata sa de adult. Copiii învață ca și oamenii de știință, prin experimente și făcând multe erori. Copiii nu învață ca “elevii”.

L.D.: Un copil mai măricel poate să înțeleagă argumentul că trebuie să lase de la el doar pentru că e mai mare?

R.J.:Desigur că un copil poate fi făcut să înțeleagă acest lucru. E nevoie însă de destulă manipulare și ulterior și de violență pentru asta. Întrebarea e dacă e inteligent un asemenea argument. A fi mai mare și mai înțelept poate fi o realitate contructivă în anume constelații în viață, însă poate fi și o etichetă destructivă la nivel existențial. Când e vorba de un frate mai mare de pildă, găsesc argumentul vârstei ca fiind absurd – doare, indiferent de vârstă, faptul că un frate mai mic mi-a șterpelit jucăria sau prietena!

L.D.:Vorbeai la cursurile tale de responsabilitate socială și responsabilitate personală. Ține de această responsabilitate socială a-l îndemna pe copil să iși dea o jucărie sau să lase de la el, chiar dacă el nu vrea?

R.J.:E un mit faptul că responsabilitatea socială trebuie educată de părinți. Dacă un vecin mi-ar cere cheile mașinii să facă o tură cu ea nu le-aș da, desigur. La groapa de nisip însă le cerem copiiilor să împartă între ei pentru a “deveni mai sociali”. Responsabilitatea socială (cea față de ceilalți) se învață doar învățând să preluăm responsabilitatea personală (față de persoana proprie). Și asta implică și a spune NU celorlalți pentru a-mi putea spune DA mie. Când părinții descoperă această perspectivă și o pot folosi în relația cu copilul lor, descoperă că dupa un timp copilul însuși se decide să “dea de la el” – această decizie însă are cu totul și cu totul altă calitate decât atunci când părintele sau o altă autoritate decide în locul său că trebuie să împartă. Aici vorbim despre lupta de putere versus autoresponsabilitate. Și o știm cu toții, cei care au crescut în epoca trecută că supunerea cu forța la nevoile celorlalți ne îmbolnăvește și ne face în cel mai bun caz să devenim pe termen lung egoiști.

 L.D.: Și atunci, de ce îi cerem copilului să lase de la el, dacă și noi, ca adulți, nu am da cheile vecinului?

R.J.: Revenind la “a lăsa de la el” – e mult mai interesant pentru mine ca părinte să descopăr de ce  îi cer celui mai mare să dea de la el. Dacă e pentru propria mea liniște sau pentru propria mea imagine în fața celorlalți, atunci am ales argumentul și unghiul de pornire greșit. Alternativa mea e să vorbesc despre ceea ce simt în loc de a-l eticheta pe copil: “opriți-vă, nu suport așa cum vă certați acum” sau “îmi e jenă de ceilalți, nu mă puteți ajuta și să vă opriți din ceartă?” Nimănui nu-i plac etichetele, nici chiar copiilor. Dacă o fac din motiv pedagogic, pentru a-l învăța pe cel mare să devină social și empatic cu ceilalți atunci am ales instrumentul greșit: nu pot accesa empatia celuilalt fără a fi eu la rândul meu empatic ca părinte! Și o asemenea dilemă parentală e o invitație excelentă să creștem o dată cu copiii noștri.

 L.D.: În astfel de situații intervenim sau îi lăsăm să se descurce singuri, pe principiul “În viață trebuie să te descurci”?

R.J.:După mine nu contează foarte mult “metoda”, ci situația propriu-zisă și calitatea intervenției. Copiii pot face multe lucruri ei inșiși, însă nu singuri. Au nevoie de conducerea adultă, nu pentru că nu s-ar descurca în multe situații singuri, ci pentru că pur și simplu le lipsește experiența de viață și nu pot învăța decât în relație cu cei care îi sunt dragi. Acum câteva săptămâni fetița noastră de 6 ani a avut o dispută cu prietenul ei cel mai bun. I-am auzit cum se certau și cum plângeau amândoi și deși mă așteptam, n-au venit la mine ca în alte dăți. Am bătut la usa lor și i-am întrebat “aveți nevoie de ajutor?” Amândoi au spus “Nu” și am ieșit. După două ore, la masa de seară, fetița noastră a început să povestească de ce s-au certat – în ochii adulți erau fleacuri. Am ascultat-o și apoi am întrebat-o mirată de progresul ei “te descurci, și dacă nu intervin eu?” Raspunsul ei a fost: “Știi doar că pot cere ajutor!”. Nu faptul că s-a descurcat singură a fost relevant, ci faptul că știe că poate apela la ajutor atunci când nu se descurcă singură. Chiar și neprezența mea e un fel de îngrijire și activitate parentală.

L.D.: Sunt situații în care părintii celor abuzați nu intervin de teama de a nu fi judecați decătre ceilalți părinți. Care ar fi calea de mijloc?

R.J.:Și victimele învață ceva dintr-un conflict, nu numai făptașii. Din motive care nu îmi sunt foarte clare suntem obișnuiți să gândim mereu în opoziții de genul infractor – victimă, bun – rău. Calea de mijloc pentru mine e dialogul. În loc să întrebe specialiștii sau să se orienteze după ce gândesc alți părinți, e mult mai inteligent să își întrebe copiii, indiferent de vârsta acestora: “uite, când suntem în parc văd adesea că unii copii te lovesc sau îți iau jucăriile. Pe moment nu stiu exact dacă să intervin sau te descurci și singur, mă poți ajuta?” Cei mai mulți copii, indiferent de vârsta vor răspunde într-un fel sau altul (verbal sau corporal).

 L.D.: Așadar, găsim răspunsul chiar la copil…

R.J.:Răspunsurile la dilemele parentale sunt întodeauna de găsit în dialog cu copiii – ne cade greu pentru că nu avem dezvoltată o asemenea cultură a dialogului. Pe de altă parte, atunci când motorul acțiunilor (sau al neacțiunilor mele) e teama de a fi judecat de alți părinți, trebuie să știu că e un motor neviabil și dăunător relației cu copilul meu. Al cui e copilul, al meu sau al societății? Cine e responsabil pentru viata mea și a copilului meu, eu sau societatea? Cine e responsabil pentru propriile mele valori, eu sau societatea? Pentru faptul că nu mai există un consens de valori în ansamblul societății trebuie să decid și să ascult de o altă autoritate – una interioară – decât de cea a moralului societății, autoritate cu care poate am fost obișnuit până acum. Eu încerc să susțin părinții să fie deschiși și să poată decide autentic și din inimă pentru copiii lor, mai degrabă decât să asculte orbește de sfatul specialistului sau constrângerea socială.

L.D.:  Adesea, copiii se ceartă, copiii se împacă… și se întâmplă ca în urma unor conflicte…copilărești, ajung adulții să se certe între ei. Care ar fi explicația?

R.J.: Faptul că suntem adulți nu înseamnă că suntem mereu maturi în acțiunile noastre. Natura umană e una pur irațională. Explicația mea e că adulții proiectează într-o asemenea situație trăirile proprii “nevindecate”. Fiecare dintre noi a fost măcar o dată în viață atât victim, cât și făptaș și știm exact că ambii suferă deopotrivă, fiecare în felul lui. Aceste dureri sunt “salvate” undeva în corpul nostrum, iar copiii, prin existența lor, ne aduc zilnic la cunoștiință aceste dureri. E alegerea mea matură daca aleg să cresc și să conștientizez această durere sau nu.

 L.D.: Asociem cuvântul conflict cu ceva negativ, care ar fi însa beneficiile conflictului?

 R.J.: Eu nu văd diferența între pozitiv sau negativ, ci mai degrabă văd conflicte constructive și conflicte destructive. Cele contructive sunt cele în care pot învăța ceva despre mine și în care îl pot cunoaște mai bine pe celălalt – pe aceastea le numesc benefice și le urez bun venit în viața de familie. O familie sănătoasă are active, zilnic, cel putin 20 de conflicte. Noi le numim “echidemne” pe cele la sfârșitul cărora nu există nimeni care să piardă.  Decisiv pentru ca un conflict să fie constructiv e dacă adulții pot lua aceste conflicte ca pe o invitație de a se calibra și a se cunoaște mai bine sau dacă o iau ca pe o luptă de putere. Cele destructive sunt conflictele care se repetă la anumite intervale și care nu aduc nimic nou, ci sfârșesc în lupta de putere. După un conflict destructiv ne simțim mai puțin vitali, demotivați și cu un sentiment de sine scăzut, dar după un confict constructiv și echidemn ne simțim plini de energie și apropiați de celălalt chiar și atunci când nu s-a ajuns la consens.

L.D.: Raluca, iti multumesc inca o data pentru interviu.

Mai multe despre Raluca Jacono si Familylab, aici.

Despre dictie si un “e” buclucas Partea 1

 Scris de Laura Dumbrava

Fac televiziune de mai bine de 15 ani si una dintre provocarile pe care le-am intampinat a fost cea legata de dictie.

In momentul in care a trebuit sa dau proba de “voce autorizata”, adica sa pot citi pe post eu insami textele pe care le scriam, am aflat ca mai am de muncit. Faceam moderare si prezentare in continuare, dar pentru stiri si reportaje, unde eram doar…voce, trebuia sa mai exersez.

Intr-o prima faza, nu am inteles unde greseam si, mai ales, ce trebuia “reparat”. Mai apoi, facand anumite cursuri de dictie, am primit si “diagnosticul” de la trainer. Aveam “e”-urile moi, o trasatura specifica Ardealului- zona in care am copilarit. Acesta era “pacatul” meu capital. Va dau un exemplu: cuvantul cafea suna cafia. Si acum, in conversatiile cotidiene,  las “cafiaua” sa ma eticheteze. In zona Banatului sau a Ardealulului urechea ne este atat de obisnuita cu o astfel de pronuntie, incat nici nu mai sesizam la noi sau la ceilalti ca ar fi vreo deviere  de la limba literara (ca o paranteza: la cursurile de fonetica si dialectologie din facultate, ni s-a spus cum “sta treaba”, dar nu aveam nevoia de a corecta in mod expres. Inca.)

Ideea care e: vei corecta doar ce afli/ ti se spune ca e de corectat. Pana nu sesizezi ca e vreo problema,  nu vei face nicio schimbare. Pana la 23 de ani, faptul ca spuneam cafia in loc de cafea  nu avea nicio relevanta. De fapt, nici nu stiam ca gresesc!!!

De ce ar fi important cum spunem?

Daca emitatorul nu vorbeste corect, clar ( si aici ma refer nu la continut, ci la forma)  sunt toate sansele ca mesajul sa ajunga distorsionat la receptor. Cand tinem o prezentare in fata unui client, in fata colegilor sau chiar cand emitem o cerere la un ghiseu este foarte important ca dinspre noi mesajul sa plece nebruiat. E ca si cum ai vrea sa asculti muzica la un radio care merge bine. Te bucuri de melodie si mai si intelegi ce e acolo. Altcumva, te trezesti ca te deranjeaza ceva, nu mai ai rabdare sa asculti, muti postul in cautarea…claritatii.

Sa vedem cateva probleme ( nu le-as spune greseli) de dictie si de vorbire. Precizez: nu sunt un expert in asta, spicuiesc doar din experienta personala, tinand cont ca e ceva care ma intereseaza de ani buni. Si exersez in continuare, cu ochii si urechea pe mine si pe altii.

1.Ritmul foarte rapid. Sunt persoane care cand trebuie sa tina o prezentare vorbesc foarte repede, incalecand litere, cuvinte, balbaindu-se. O cauza poate sa fie anxietatea, teama de a vorbi in public, de a expune o idee. In aceste situatii apare  hiperventilatia, persoana respira foarte repede, ca si cum ar fugari-o cineva. “Cand oamenii se simt anxiosi tind sa vorbeasca mai repede si mai putin, pentru a nu sta mult in centrul atentiei (…) Persoanele care respira normal- adica lent si introducand in plamani un volum mare de aer- tind sa fie mai stabile emotional si sa aiba mai multa incredere in sine”, Peter Collet, Cartea gesturilor, Editura Trei. Din acest punct de vedere, imaginati-va ce va transmite un vorbitor sigur pe el sau unul anxios.

2.Apertura gurii foarte mica. Sunt persoane care nu deschid gura cand vorbesc. Isi tin dintii foarte apropiati. Sau sunt altele  care vorbesc din coltul gurii. (Se poate recurge la acest fel de a vorbi pentru a marca schimbarea intr-un registru mai intim.) De curiozitate, inchideti sonorul la televizor si priviti un talk-show. Uitati-va doar la buze, cat de simetrice sunt colturile in timpul discutiei sau cat de inchisa este gura vorbitorului. La unele persoane aproape ca nu vezi ca vorbesc. Si tot de curiozitate, incercati sa spuneti “apa”, tinand buzele ca pentru sunetul “u”. Va iese?! Nu! Apertura e “de vina” ( revin la acest punct).

3. Regionalisme. Va spuneam mai sus de e-urile “moi”, specifice Ardealului, fiecare zona istorica isi are insa particularitati care pot fi evitate in timpul unui discurs. Atentie, s-ar putea ca urechea sa nici nu mai faca diferenta intre cum e literar si cum nu e. Pentru a pronunta corect, trebuie sa va asigurati ca auziti corect. De obicei, cineva din afara zonei unde locuiti isi va da seama mult mai bine unde anume gresiti.

4. Pronuntie neclara. Sunetele nu sunt pronuntate, articulate clar. Cuvintele sunt inganate. Copiii au de obicei, un astfel de discurs, din care intelegi mai greu ce vor sa spuna. Tine de exercitiu, de antrenament.

5.Tonul inalt. Fiti atenti la persoanele care sunt suparate, furioase sau emotionate- dintr-o data au vocea mai “ascutita” care te “zgaraie” la ureche, in timp ce un timbru mai gros aduce calm, liniste, siguranta. “Anxietatea este vizibila si in voce. Cand o persoana traieste un sentiment de anxietate, se inregistreaza o crestere generala a tensiunii musculare, si acest lucru face vocea sa devina mai ascutita(…). Perturbarile inaltimii vocii- pe care lingvistii le numesc << tremuraturi ale vocii>> sau <<tremor>>- sunt si ele indicator al anxietatii.” Petter Coller, Cartea gesturilor, Editura Trei.

6.Volumul mic. O voce soptita, “mica”, nu are cum sa fie auzita. Revenind iar la indicatorii anxietatii am putea cu usurinta sa recunoastem in soapta, frica de a spune, de a vorbi in public. Remediul nu e insa vorba…”strigata”. Volum mare inseamna o voce puternica, auzita, care sa ajunga la urechea receptorului.

 7. Vocea uscata. “Unul dintre primele semne ale unei stari de anxietate este uscarea gurii. Ea este determinata de o incetare temporara a activitatii glandelor salivare. Vocea suna uscat si mecanic”(Petter Collet).  Paharele cu apa pe care  le vedeti la televizor pe mesele de la talkshow-uri sa stiti ca nu sunt de decor.

Acestea ar fi cateva dintre problemele pe care le-am intalnit, fie la mine personal, fie la altii.

Bun, si ce ar fi de facut?! “Remedii” exista, unele sunt exercitii care tin stric de o anumita zona de “antrenare” a aparatului fonator, altele vizeaza schimbarea unei atitudini.

Promit, punctual, sa revin in partea a doua. E un subiect prea pe placul meu pentru a-l fusari in cateva randuri.

Pana atunci, cu ce am scris mai sus, incercati sa va observati pe voi si pe altii, poate va gasiti vreun…e buclucas.

Laura

Raspunsul din intrebare

 Scris de Laura Dumbrava

Nu stiu cu exactitate ce a vrut sa spuna Octavian Paler prin aceasta fraza, pot spune ce am inteles eu personal, prin prisma experientei mele profesionale.

1. Ca jurnalist, am descoperit ca nu pot sa intreb decat despre ceva ce stiam. Dinainte. De aceea era importanta faza de “predocumentare”. In acest caz, raspunsul este pentru a fi auzit de altcineva. Pentru a fi “povestit” altora.

2. Ca si coach, am descoperit ca raspunsul e in intrebare in masura in care o intrebare “buna” poate sa scoata la iveala raspunsul de care are nevoie clientul. In acest caz, atat intrebarea, cat si raspunsul sunt pentru a fi auzite de client.

Pana la un punct, ambele tipuri de “interviu” se suprapun, dar marea diferenta si, de fapt, marea arta este centrarea pe ceea ce are nevoie cel din fata ta. Asta numesc eu, de obicei, “insotire”. Nu interviu, nu dialog, nu discutie.

Laura

 

O relatie sub 6 palarii ganditoare

Foto: Claudia Tanasescu www.claudiatanasecu.com         Scris de Laura Dumbrava

Cand ai stat sa te gandesti cum e relatia in care te afli? Mai mult, ai o decizie importanta de luat?

Si daca da, care e cea potrivita pentru tine, pentru cuplul vostru?

 Unealta de lucru pe care ti-o propun te poate ajuta sa iei o decizie inteleapta, potrivita tie si cuplului vostru. Marele ei avantaj este ca ia in considerare mai multe unghiuri de abordare a unei probleme si, implicit, poate genera solutii care sa respecte “datele” personale, atata ale tale, cat si ale partenerului. De ce spun asta? Voi da doar un exemplu: ni se spune sa privim lucrurile din perspectiva gandirii pozitive. In acest exercitiu vei face insa cunostinta si cu gandirea negativa- pentru ca aici s-ar putea sa gasesti ceea ce te impiedica sa faci ceva anume. A neglija “sabotorii” sau a nu-i infrunta duce, in timp, la disonanta in cuplu- si, aparent, nici nu stii unde ai/ ati gresit.

Exercitiul pe care ti-l propun s-ar putea sa il mai fi intalnit- in cursuri de marketing, management, de pedagogie. Se numeste Cele 6 palariile ganditoare si pleaca de la modelul propus de Edward de Bono in cartea sa.

Ce aduc nou este unghiul de abordare- adaptat unei relatii de cuplu- la care am pus si intrebari specifice tehnicilor de coaching.

Hai sa-i dam drumul.

Am sa te rog sa te gandesti la o problema din relatia ta. Poate esti intr-un “hop”, poate ai anumite semne de intrebare, ai vrea sa schimbi anumite lucruri sau poate vrei, pur si simplu, mai multi fluturi in stomac…Fiecare cuplu isi are propria poveste, cum si aceasta poveste nu e azi cum va fi maine.

Bun, gata cu… “povestile” mele, concret, ce ai de facut.

Vei purta, pe rand mai multe…palarii. De fapt, vei intra in mai multe perspective, sub mai multe palarii. Si fiecare perspectiva iti va aduce o informatie noua. Pentru a-ti fi mai usor, la fiecare punct/ palarie am scris si cateva intrebari la care sa raspunzi. Cu pixul pe hartie, in gand, cu voce tare…Poate rogi pe cineva sa ti le adreseze. Te las pe tine sa decizi cum vrei.

1.Palaria alba. Acum ca porti aceasta “palarie” as vrea sa te uiti la relatia ta cat mai obiectiv posibil. Acum culegi “datele problemei” si le analizezi la rece.

Ce se intampla in momentul de fata? Cat de des? In ce situatii?

Ce am mai incercat sa fac pentru a remedia aceasta problema?

In ce masura sunt responsabil/a pentru aceasta problema?

 2.Palaria rosie. Sub aceasta palarie, poti da frau liber sentimentelor. Cat de intens vrei, nu te judeca nimeni pentru ceea ce simti.

Ce simt fata de aceasta problema?

Ce simte cealalta persoana?

Cum m-as simti daca aceasta problema ar fi rezolvata?

Cat de tare ma deranjeaza aceasta situatie?

 3.Palaria neagra. Sub aceasta palarie, apar toate grijile. Este si motivul pentru care ai vrea sa faci ceva…sa imbunatatesti, sa schimbi.

Ce ar putea sa se intample cel mai rau?

Ce nu merge bine in aceasta relatie?

Ce nu fac bine?

Daca nu schimb ceva, ce se va intampla?

Ce risc daca schimb ceva?

4.Palaria galbena. Sub aceasta palarie, se puncteaza  beneficiile. Este o “palarie” aducatoare de solutii.

In ciuda acestei probleme, ce functioneaza totusi?

Care sunt punctele forte individuale?

Daca faca asta, ce se va schimba in bine?

Ce am mai facut alta data si a functionat?

5.Palaria verde. Sub palaria verde, dam drumul creativitatii, aduce si ea solutii, iti arata “cum sa”…

Cum as putea face in alt mod?

Daca aceasta problema nu ar mai fi, cum ar fi relatia noastra?

Care e urmatorul pas pe care l-as putea face?

6. Palaria albastra. Sub palaria albastra “supervizezi” cum poti face lucrurile sa mearga in directia dorita de tine. E “seful” celorlalte palarii, cerne si discerne punctele de vedere de pana acum sau solicita detalii de la fiecare palarie pentru a clarifica situatia, problema, solutia, modul in care poate fi aplicata solutia samd.

Cum imi voi da seama ca sunt pe drumul cel bun?

Ce vor observa ceilalti la mine daca fac aceasta schimbare?

Ce am facut pana acum de am ajuns in punctul “n”?

Acum ca le-am enumerate, hai sa luam si un exemplu:

Situatie: De cand au un copil ( un an) Dana si Alin se inteleg tot mai rau. Nu isi mai fac  timp unul pentru altul, Dana e mai mereu cu copilul, iar Alin e la serviciu sau cu “baietii”. Sotia ar dori sa vada ce solutii sunt pentru a face o schimbare. Si pentru asta, o poftim sub…palarii.

Sub palaria alba, Dana va analiza foarte clar, obiectiv, ce se intampla: cate ore sta cu copilul, cate cu sotul, ce face cand este cu sotul, calitatea timpului petrecut impreuna, ce a mai facut pentru a imbunatati/ schimba ceva, cat timp este plecat Alin, ce se intampla cand incearca sa discute acest aspect samd.

Sub palaria rosie, Dana poate da frau sentimentelor: se simte singura, frustrata, trista, neinteleasa, furioasa…

Sub palaria neagra, ea vede relatia cat mai pesimist: se gandeste la o despartire daca lucrurile merg tot asa.

Sub palaria galbena, incearca sa vada si atuurile pe care se poate baza pentru a construi relatia pe care si-o doreste: cand sunt impreuna se simt bine, poate sa ii spuna ce nu ii convine, are disponibilitatea de a schimba si ea ceva, constientizeaza ca trebuie sa schimbe ceva anume.

Sub palaria verde, Dana poate sa isi imagineze ce vrea: cum ar fi relatia lor daca ar avea timp mai mult, cum ar fi sa il lase pe cel mic in grija cuiva pentru o perioada determinata, cum ar fi daca s-ar ingriji si de ea mai mult s.a.m.d.

Sub palaria albastra, ea poate lua in considerare toate aspectele de mai sus si sa isi faca un plan potrivit realitatii ei, in concordanta cu disponibilitatea si sentimentele/ emotiile ei,  tinand cont de obstacolele pe care le au de trecut, orientata inspre ceea ce e important si de baza in relatia ei, intr-un mod creativ, diferit de ce a/ au facut pana acum.

Acesta este exemplul Danei, te las acum pe tine sa iti alegi o palarie…sau sase.

Parada modei?!

Asa sa fie 🙂

Laura