poveste

Steluta care a invatat sa straluceasca

Storytelling cu Ina Bulzan

Aceasta este o poveste scrisa de Ina Bulzan (pentru mai multe activitati pe care le puteti face impreuna cu copiii, aici este blogul ei). Ce ne propune Ina si cum s-a jucat ea cu copiii folosindu-se de aceasta poveste?

In timp ce cititi cu voce tare dialogul, le cereti copiilor sa imite starile/ emotiile prin care trece personajul principal, Steluta. De asemenea, aici aveti mai multe activitati complementare pe care le puteti face pornind de la aceasta poveste.

Abia trezita, cea mai mica steluta din imparatia Cerului privi cu ochi mari în jur: stele fara numar, toate mai mari ca ea, toate mai luminoase. Luceafarul, Steaua polară … uau!! Ce frumos straluceau!
Iar acolo jos, oamenii priveau si ei lumea stelelor, admirand stelele mari si luminoase! Nimeni nu o vedea insa pe ea. Era cea mai mică, cea mai putin luminoasa.

Si Steluta noastra incepu sa planga. (aici copiii participa in poveste imitand plansul unui copil mic, smiorcaiala. Sunt profesionisti la asta!)
-Uaaaa! Uaaaa! Si eu vreau sa luminez!
Atata planse pana cand celelalte stele se enervara:
-Nu te mai smiorcai!
-Taci ca ne dor urechile!
-Dar, uaaa, vreau si eu sa luminez! nu se opri din plans Steluta cea mica. (din nou copiii se prefac ca plang.)
– Taci şi incearca si tu sa luminezi! se rastira la ea stelele mai mari si luminoase.
Steluta se opri brusc din plans si isi incordă toata puterea incercand sa lumineze. (copiii participa incordandu-si muschii cat de tare pot).
Dar . . . abia daca luminita ei se aprinse.
-UAAAAAA! de data asta Steluţa urla de-a binelea. NU poooot! Vreau sa luminez! (din nou copiii plang împreună)
O auzi chiar şi Regele Cerului care veni şi o lua bland in palma.
-De ce plangi asa, steluto? Uite, toate celelalte stele sunt deranjate de urletele tale!
Tragandu-si nasul, Steluta raspunse trista:
-Pentru ca vreau sa luminez si nu pot.
-Ai încercat? intreba bunul Rege. Steluta dadu din cap.
-Mai incearca o dată. Stiu ca o sa poti! o incuraja Regele. (din nou, copiii se prefac ca isi incoarda muschii.)
Steluta isi aduna fortele, trase aer adanc in piept si . . . nimic. Abia daca licari. Dar de data asta nu indrazni sa urle. Lacrimi mici i se rostogolira insa pe obraji. Regele ii sterse cu drag lacrimile.
Ca sa ii faca pe plac, Steluţa mai incerca odată. (copiii isi  aduna fortele din nou, impreună cu steluţa)
Inspira, muschii si-i încordă si .. . ceva, ceva se vazu. Dar nu destul.   .  . Asta e! Va ramane cea mai mică şi ne-luminoasa stea.  Steluta noastra se posomori de-a binelea.
-Ei, pai asta e buba, vorbi atunci Regele zambind. Tu nu stii să incerci! Nu asa se straluceste. Hai sa iti spun un secret. Priveste cu atenţie ochii copiilor de pe Pamant. Ce vezi?
– Sclipesc, recunoscu cu mirare mica Steluta.
-Ai dreptate. Copiii bucurosi au ochii luminosi. Si tu vei fi luminoasa daca vei fi vesela, bucuroasa.
– Dar de ce sa fiu bucuroasa? Sunt atat de mica. Nu luminez deloc! Nu pot  nimic! Nu sunt bucuroasa!
-Hmmm, nu te mai gandi la ce nu poti sau nu stii tu. Gandeste-te la altcineva, la Prinţul a carui Nastere o anunti tu în noaptea asta, ii sugera Regele.
Steaua ramase tacuta o buna bucata de vreme. Nici nu observa ca Regele plecase.

Ea era Steaua Printului. Da, ea anunta o veste importanta! Oamenii se vor bucura!

Incet, incet, steaua prinse sa lumineze. Cu cat devenea mai vesela, cu atat era mai luminoasa. In curand deveni cea mai luminoasa stea de pe cer. (copiii ajuta steluta sa luceasca, miscand degetelele.)

 

Visam ca pot sa merg

L-am intalnit acum cativa ani, cand realizam un reportaj la un centru medical pentru copii si tineri.
Fost pacient al centrului, revenea din cand in cand, ca o dovada ca, in ciuda bolii pe care o avea, viata mergea inainte. La propriu si la figurat, pentru el si cei asemenea lui.

Asa i-am aflat povestea, crampeie din copilaria privata de tot ceea ce intelegem noi prin copilarie ( joaca, alergat, catarat prin copaci), marcata de moartea unui frate suferind de aceeasi boala…ca, mai apoi, tanar fiind, sa stea sapte ani la pat…

In fata mea era insa un barbat care, desi isi tara usor piciorul, avea un mers sigur, vibrand incredere si calm…mult calm.

Nu cu mult timp in urma, primise cu ajutorul unor oameni- cu o daruire de neprins in cuvinte-  medicamentul minune care il ajuta in boala sa. In doar cateva saptamani de la administrare,…UMBLA.

L-am intrebat cum asta? Cum, dintr-o data s-a putut ridica, umbla…cum muschii, incheieturile i-au dat ascultare dupa atatia ani de stat la pat?

VISAM, IMI IMAGINAM CA UMBLU, ca pot sa merg…a fost raspunsul lui, care si acum imi rasuna in minte.

El era deja in Calatorie, de aceea stia sa “umble” atat de frumos.