responsabilitate

Daca motivatie nu e, nimic nu e

Chiar de la primul curs de formare in coaching, am luat in discutie cu trainerul in ce masura tehnica de coaching are o importanta in a ajuta clientul sa ajunga cat mai usor la rezultate. In dorinta mea de a fi de valoare, credeam ca cel mai important era ca eu insami sa fiu pregatita in a-mi insoti/ “antrena” clientul. Raspunsul- surprinzator atunci- de la sine inteles acum, a fost: aproape jumatate conteaza MOTIVATIA.  Motivatia clientului. Da, si tehnica este importanta, dar fara motivatie, ii pot iesi in cale 101 de “ajutoare”…fara niciun folos insa.

 Faptul ca vine la un coach sau isi exprima nevoia de a-si rezolva o problema nu inseamna ca si o rezolva sau- oricat de ciudat si contradictoriu ar suna- ca vrea sa o rezolve. In Atentie, coach la dieta! am expus deja o experienta personala in care, conform modelului Prochaska si DiClemente, puteti sa verificati in povestea voastra personala cam in ce stadiu al schimbarii va aflati si cat de motivati sunteti sa faceti ceva anume. Adica, altceva. Adica, sa schimbati, sa va schimbati.

Eu, personal, cred ca daca ne-am pune de la bun inceput aceasta intrebare, coborand cu privirea asupra noastra sau asupra celui care ne solicita ajutorul, lucrurile ar fi mai simple, mai eficiente si mai fair play.

Cu cartile pe masa.

Vreti sa va faceti bine? Chiar vreti?

Imaginati-va ca la doctor, poate chiar din usa, sunteti intampinat cu urmatoarea  intrebare: Vreti sa va faceti bine?  Aparent ar fi cea mai stupida intrebare. De aceea am venit aici, sa ma fac bine!

Oare?!

Hai sa luam un exemplu, un “pacient”/ client ( si am sa va rog sa puneti in locul acestuia pe cine vreti, cu ce problema vreti, e doar un exemplu pentru a ma face mai usor inteleasa): X se prezinta la cabinet cu hipertensiune. Cardiologul, conform protocolului, il trece print pot felul de investigatii si ii prescrie pe langa pilulele zilnice un tratament  a la longue: sa renunte la fumat, sa nu mai consume mancaruri grase, sa slabeasca – macar cateva kilograme, sa nu se mai enerveze, sa faca miscare, sa… Din cateva fraze, cu cea mai buna intentie, medicul ii cere sa fie…altcineva. Ca de nu, il paste un accident cerebral, un infarct…

Ce se intampla aici?

Pentru unii, aceasta amenintare- ca nu e de glumit cu o hipertensiune- poate sa fie o criza care sa ii determine sa faca aceste schimbari majore. Sunt foarte motivati. Altii insa, testeaza o perioada “hap-urile”, chiar si schimbarea stilului de viata, pentru a reveni mai apoi de unde au plecat. Mai cauta eventual alt doctor, ca poate primul, sau al doilea, sau al treilea au gresit, si poate o fi vreo reteta magica in care ei nu au mare lucru de facut.

Responsabilitatea de a ne face bine ne apartine.

Mai in gluma, mai in serios, usor ironic poate, dar cu ingrijorare in spate, doua aspecte am prins aici: cel ce e menit sa te ajute- orice nume o fi purtand la un moment dat in experienta noastra de viata- poate sa faca atat cat poate. Nu in locul nostru. Responsabilitatea de a ne face bine ne apartine.

Nu spun sa nu schimbam medicul, daca simtim ca nu e ok, ca vrem si o alta parere. Ba da. Eu una personal sunt pentru a verifica informatia din doua surse, daca exista dubii. Ceea ce vreau sa spun e ca tine de noi. Problema e a noastra. In “ograda” noastra. Noi suntem responsabili pentru ca am ajuns la aceasta hipertensiune ( kilograme in plus, hrana si stil de viata necorespunzator, fumat excesiv etc). Da, exista factori ereditari, predispozitii pe care le avem in noi si pe care nu le putem inlatura…Nu intru insa in detalii medicale “pe bune” pentru ca nu acesta e rostul articolului de fata. Hipertensivul e doar de exemplu.

Se poate ca motivatia sa fie zero?

De obicei, in coaching scalam. Adica? Adica verificam pe o scara- de la 1 la 10 de obicei- unde se situeaza clientul raportat la ceva anume. De exemplu, Pe o scara de la 1 la 10, cat de tare te deranjeaza aceasta problema? Sau, Cat de pregatit esti sa  renunti la fumat? Sau, Cat de motivat esti sa si faci ceva in sensul acesta? s.a.m.d.

Motivatia e zero cand clientul nu realizeaza ca are o problema.

Hai sa revenim la Hipertensivul nostru. Desi realizeaza, stie ca s-ar putea ca fumatul si greutatea in plus “sa dauneze grav sanatatii”, nu face absolut nimic pentru a schimba ceva. Aici motivatia e ca inexistenta. Totusi, chiar si aici trebuie sa verificam. S-ar putea ca atat la nivel declarativ, cat si faptele in sine ( adica non-actiunea) sa arate negru pe alb ca motivatie nu e. De verificat insa, pentru ca s-ar putea ca altadata sa fi vrut sau chiar incercat sa mai schimbe ceva: de exemplu, a incercat sa reduca sarea din alimentatie, sau incearca deja sa reduca numarul de tigari, sau…

Eu  as saluta toti acesti pasi abia vizibili, dar existenti. Vorba aceea “Pic cu pic se face mare” nu e inventata de ieri.

Un “arac” pentru schimbare

De asemenea, mai sunt unii care, la nivel la nivel declarativ, ar putea sa mute muntii. Da, voi face, da, voi drege. Motivatia pare la cote inalte. Dar, cand e de trecut la fapte, se impotmolesc. Si renunta. In aceasta situatie, in care isi doresc schimbarea, chiar actioneaza, acesti oameni au nevoie de sustinere. De un “arac” pe care sa se sustina pana la un punct. ( nu pana la capat, ca asta deja e dependenta- voi reveni insa altadata asupra acestui aspect). De exemplu, sa il “consultam” iar pe hipertensivul nostru, faptul ca doctorul ii spune sa vina periodic la control poate sa fie pentru el un motiv suficient de puternic  care sa il ajute sa implementeze si sa mentina schimbarea.

Motivatia e in noi, asta nu inseamna insa ca nu avem nevoie de sustinere. Si uite asa, de aceea s-a inventat coaching-ul :)))).

Pe final de articol, tin sa ii multumesc Hipertensivului ca s-a lasat consultat public.

Iar de vreti sa  impartasiti si voi din povestea voastra, jos la comentarii, o puteti face, pentru ca, nu intamplator, povestea voastra s-ar putea sa fie de ajutor altor “hipertensivi”. Iar pentru a fi mai specifica,  doua intrebari v-as lansa:

1.Pe voi ce va motiveaza sa treceti la actiune?

2.Cum va dati seama cat de motivati  sunteti sa faceti ceva anume?

Motivatie cat incape va doresc,

Laura

 

 

 

 

 

 

 

De ce iubesc coaching-ul

 Scris de Laura Dumbrava

As fi putut sa formulez un titlu de genul …Beneficiile coaching-ului. Ar fi insa ca si cum i-as spune sotului meu: Am beneficii de pe urma iubirii ce ti-o port…asa ca, ma voi folosi in continuare de cuvintul magic…”iubesc”.

In primul rand, sunt adesea intrebata ce este acest obiect al iubirii mele. Raspunsul, cel putin definit prin prisma formarii mele, este urmatorul: e o tehnica. Pur si simplu.
La fel cum invatam o anumita metoda de imbunatatire a calitatii vietii- a se citi dezvoltare personala, ameliorarea starii de sanatate fizica sau emotionala sau, pur si simplu, dobandirea/ achizitionarea unor “skills-uri” de genul, curs de engleza, croitorie, P.C. – asa e si cu coaching-ul. Poti sa inveti sa fii coach, pentru tine sau pentru altii.
Si, referindu-ma acum la mine, e o tehnica pe care am invatat-o, o imbunatatesc prin noi si noi experiente- cursuri, intalniri cu clientii, carti, articole, training-uri, experienta de viata.
De aceea, Atelierele de Life Coaching pe care le sustin nu sunt despre CEVA anume impus din start de mine. Clientul vine intotdeauna cu o problema specifica lui. Ce fac eu (si il invat si pe el sa faca ) este sa ii ofer “rama”, tehnica prin care sa ajunga la solutiile potrivite lui, in functie de contextul personal.  Il “insotesc”, hai sa ii spunem, “ajut”. Ma feresc insa de acest cuvant “a ajuta”, pentru ca, adesea, are conotatia de “ a face eu in locul tau”, iar un coach nu face asta, cum un antrenor nu va juca niciodata in locul elevului sau, ci il va insoti sa isi dezvolte anumite abilitati de a performa, de a da ce e mai bun din el.

Hai sa revin la de ce iubesc coaching-ul.
Din punctul meu de vedere sunt cativa “piloni” importanti pe care se sprijina aceasta tehnica si i-as enumera aleatoriu, fiecare fiind important in felul lui: responsabilitate si autoresponsabilitate, incredere, non-judecarea celuilalt, creativitate, motivatie.

Sa le iau acum pe rand, foarte pe scurt, revenind in alte articole la ele, mai in detaliu.

Responsabilitate si autoresponsabilitate
Sunt responsabil de partea mea de relatie, de cum pleaca dinspre mine un mesaj si de cum primesc sau “restitui” la randul meu ceva. De exemplu, sotul poate sa imi spuna: Hai la film! Sunt insa rupta de oboseala, dar ca sa nu il supar- cred eu- ma duc la film. Si uite asa, o experienta care ar fi trebuit sa fie placuta, se transforma intr-una frustranta- filmul nu e bun, sonorul prea tare, pop-cornul prea sarat…cand as fi putut sa ii spun: Sunt obosita, tare bine mi-ar fi sa ma intind acasa la televizor. Acesta ar fi un exemplu de autoresponsabilitate.
In relatia cu clientii s-ar traduce insa prin responsabilitatea proprie de a-mi da toata silinta sa ii “insotesc”/ ajut, precum si responsabilitatea lor de a-si asuma problema si implicit, gasirea si implementarea unei solutii.

Non judecarea celuilalt
E un “pilon” extraordinar. In momentul in care eu vin spre tine fara a-ti judeca povestea de viata si te iau asa cum esti, lucrurile se dezvaluie altcumva. Celalalt are incredere sa vina inspre tine si totodata sa isi “expuna” punctele mai vulnerabile, problemele, nevoile, dorintele. Exersez si imi place atat de mult aceasta parte, incat am ajuns ca in viata de zi cu zi, sa realizez cu mare usurinta cand judec, cand fac o judecata. Si, da, mi se intampla sa o si comunic, dar o fac anuntandu-l pe celalalt si implicit, asumandu-mi faptul ca s-ar putea sa gresesc. “Acum voi face o judecata si s-ar putea sa speculez…, adica sa gresesc…”. Ii dau din start de inteles celuilalt ca judec ceva anume si nu pe el ca intreg…plus, astept sa nu am dreptate…Si nici nu trebuie sa o am. Eu nu am valoare prin Da-ul dat de client solutiei mele, ci prin Da-ul dat solutiei gasite impreuna si pe care el poata sa o puna in practica. Atata ca da, de pe margine, din afara problemei, a pozitiei de “martor”, pot sa vad lucrurile dintr-un unghi diferit. Si asta poate sa il ajute sau nu. Aici, el decide.

Incredere
Da, as putea vorbi de increderea in mine, mai exact in competenta mea ca pot sa il ajut pe celalalt. Aici insa voi privi lucrurile din alta perspectiva. Ma duc inpre Celalalt cu toata increderea ca poate sa isi rezolve problemele. In coaching se  si spune: Clientul e expert in problema sa. Da, stiu, s-ar putea pune intrebarea: Ok, atunci de ce nu o rezolva?!…Pentru ca are nevoie poate, de un “flash de lumina” care sa il ajute sa se focalizeze pe ce are nevoie si mai ales, pe adevarata problema. Iar mai apoi, si pe rezolvare.

Motivatie
Parafrazand, as putea spune Daca motivatie nu e, nimic nu e… Iar motivatia ii apartine clientului. Ca si coach pot si trebuie sa verific in ce stadiu al schimbarii este, cata motivatie are de a gasi si de a implementa o solutie, care sunt “sabotorii” personali. Trebuie sa verific toate acestea pentru ca, adesea, se poate intampla ca un client sa isi ia un angajament si nu il poate duce pana la capat, lasandu-se cu frustrari de tot felul. De aceea este foarte important acest dialog “pe fata”, ce pot, ce nu pot, ce sunt dispus acum sa fac…ce ma ajuta sa trec de auto-sabotare ( daca e cazul).

Creativitate
Spuneam intr-un alt context ca prin creativitate inteleg mult mai mult decat arts and crafts. Care ar fi legatura cu coaching-ul? Intr-o sedinta individuala sau la Ateliere, incurajez clientul sa isi dea cele mai “traznite”, neasteptate, solutii. Sa se priveasca si sa isi priveasca problema din cele mai inedite perspective, sa vada cu “alti ochi” si, daca se poate, cu cat mai multi ochi, noi si noi solutii, pentru ca, in final, sa o aleaga pe cea care i se potriveste, este realizabila in contextul lui, in povestea lui de viata. E un fel de brainstorming cu el insusi, ajutat de coach printr-o serie de intrebari specifice acestei metode.

Cam acestea ar fi, in linii mari, elementele de baza in aceasta tehnica…Nu e nimic abstract, totul se “traduce” pana la urma printr-o calitate mai buna a relatiilor interpersonale sau cu sine insusi.
Tu ce crezi?